Un sfert de secol

Mi-am revazut colegii, dupa 25 de ani de la absolvirea Liceului Mihai Eminescu din Buzau. In tineretile mele infatuate, expresia “acum 25 de ani” se golea rapid de sens, ca un vas fisurat. Nu reuseam sa cuprind senzatia. Acum, am inteles.

Au venit prea putini, vreo 70 in total, desi am fost prima promotie de “decretei” si erau clase pana la litera L, chiar si intr-un liceu teoretic de elita, cum era al nostru. Cu totii au fost minunati, incepand cu cei sase profesori prezenti. Daca tatal meu nu s-ar fi stins acum sase ani, cu siguranta ar fi fost si el acolo – era profesor de limba si literatura romana in liceul meu.

Pe majoritatea i-am recunoscut imediat, iar asta marturisesc ca m-a surprins foarte placut. Ma dusesem acolo convinsa ca vom fi derutati, penibili in incercarea noastra de a ne depasi apucaturile de pre-hodorogi, cautand sa recompunem chipuri si gesturi pe care le-am lasat in urma acum un sfert de veac.

Au venit la reuniune doar femeile care au ramas frumoase, marea majoritate erau neschimbate, iar asta mi-a confirmat doua lucruri. Unul ar fi ca o femeie de 43 de ani de azi nu mai arata ca o femeie de 43 de ani din anii ’60-’70-’80. Al doilea e ca, din nefericire, vanitatea e mai puternica decat dorul, teama de comentarii malitioase conteaza mai mult decat alunecarea intr-un trecut splendid. Unii colegi mi-au divulgat: colega X nu vine fiindca s-a ingrasat 35 de kilograme, colega Y nu vine fiindca n-a facut nicio facultate si i-e jena de claia voastra de diplome, colega Z nu vine fiindca n-are copii si nu stie cu ce sa se laude, fiindca voi toti aveti.

Eu n-am copii si, totusi, m-am dus la reuniune, fiindca stiam ca nu ma judeca nimeni pentru asta.

Actualmente, sunt cu 12 kilograme mai rotofeie ca in liceu, cand eram gimnasta (insa, daca reuniunea ar fi fost anul trecut pe vremea asta, dezastrul era triplu, noroc ca intre timp am mai infaptuit cate-o revolutie clinica). Bunaoara, cand am terminat facultatea, aveam cu 30 de kilograme mai putin decat adunasem pana la intalnirea de zece ani – la care m-am dus, totusi, cu toate ca am priceput din fata lunga a multora ca eram o aparitie socanta.

Revin la reuniunea de sambata: nu eram imbracata cu crinolina de firma, nu purtam pantofi scumpi si bijuterii sofisticate. Dimpotriva, m-am dus acolo relaxata, imbracata comod, cu o bluza pe care am purtat-o si la alte petreceri si-am umplut Facebook-ul cu ea, coafata prin efort propriu, cu placa personala, mi-am intins parul pana mi-a amortit bratul, moment la care am zis: ok, sunt suficient de draguta. M-am fardat eu, cu creioanele si sclipiciurile mele; daca m-ar fi pozat vreun paparazzo de la vreo publicatie glossy, m-ar fi dat la “prost imbracati” si “prost fardati” – asta strict teoretic, fiindca va dati seama ca eu nu sunt un subiect interesant pentru tabloide si paparazzi.

Mai jos, exista cateva imagini. Pentru buzoienii care vor sa vada mai multa lume, ofer link-ul albumului din contul meu pe Facebook:

http://www.facebook.com/home.php?sk=group_173034759393031&id=235772273119279&notif_t=group_activity#!/media/set/?set=a.10150316609494305.386792.635149304

M-am simtit exceptional, petrecerea a durat 11 (unsprezece) ore, am stat acolo incepand de seara, de la ora 20.00, pana a doua zi dimineata, la 7.00. Nu stiu cand au trecut orele astea, am dansat ca o nebuna, am facut inclusiv mici demonstratii de gimnastica ritmica, in amintirea indeletnicirilor din liceu, mi-am revazut colegi, prieteni, foste idile, ne-am imbratisat, am ras, am plans. Mi-am redat mie o felie extraordinara de viata, mi-am recuperat amintiri si am regandit un viitor. Ne-am promis sa ne intalnim in fiecare an, de-acum inainte. Am intinerit. Cam cu un sfert de veac.

Mi-e frica

Sambata, 25 iunie, am sa-mi revad colegii de liceu, dupa 25 de ani de la absolvire, din ziua cand credeam ca nimeni si nimic nu ne va desparti de tot. Merg la Buzau, la Liceul Mihai Eminescu, unde am studiat (pompos vorbind) doi ani la sectia Biologie-Chimie (pe cand voiam sa devin medic) si alti doi ani la Filologie-Istorie (pe cand voiam sa innebunesc frumos).

Mi-e frica, am niste spirale reci in stomac, n-am mai trecut de poarta liceului de cand am absolvit, poate pentru ca nu-mi pot privi tineretea in ochi, poate pentru ca tatal meu, care era profesor in liceul meu, nu mai e printre noi, poate pentru ca mi-e teama ca vom face cu totii eforturi dramatice sa ne recunoastem.

In zbaterea organizarii, ne-am tot asaltat cu cateva telefoane recent, am vorbit cu oameni pe care nu i-am mai auzit de un sfert de veac. Sunt oameni maturi si destepti, casatoriti, cu copii mari, oameni interesanti, si totusi cruzi, tineri, asa cum i-a conservat mintea mea inerta.

Am si colegi care refuza sa vina la reuniune, se tem, se ascund. Primul impuls a fost sa-i barfesc, malitioasa, stupefiata, impulsiv solidara cu cei care au confirmat participarea. Dar pe urma m-am simtit vinovata, poate nu se mai recunosc nici ei in oglinda din hol sau in oglinda inimii. Poate nu au bani – oricat ar parea de nedrept, iti trebuie o investitie minima in revederea cu colegii de liceu: o rochie draguta, o cotizatie la restaurant, costuri logistice. Poate au necazuri, poate au realizat in viata mai putin de 20 la suta din ceea ce si-au propus si le e teama de laudarosenia noastra, a celorlalti, cei care abia asteptam sa le scoatem ochii cu calatoriile noastre, cu iubirile noastre, cu diplomele noastre, cu copiii nostri, cu cartile noastre, cu expeditiile noastre prin viata si dragoste.

Am sa va povestesc totul, am sa aduc poze, am sa-mi asum orice revelatie, orice teama, orice disperare.

Si la nunta mea, s-a-ngrasat o stea

Zilele trecute, o amica din Canada m-a invitat la nunta ei – eu fiind acum in Romania. Nu mai vorbisem de foarte mult timp cu logodnica de-a pururi, mireasa-abia acuma. Nu e prima data cand scriu inspaimantata de nuntile nord-americane, mai ales cand ma trezesc pe lista de invitati a unei tipe care nu ma mai are nici in lista din celular, cred. In fine, i-am zis ca nu, evident ca nu-mi permit sa trec oceanul in scop festiv, m-ar costa o mica avere. A spus “nu ma supar” exact pe tonul pe care ar fi spus “sunt foc si para”.

Nuntile nord-americane nu sunt pe gustul meu decat daca protagonistii sunt prieteni adevarati, destepti, haiosi, placuti, caz in care oricum nu fac nunti nord-americane, ci le europenizeaza cat pot.

De exemplu, la nuntile americane, domnisoarele de onoare trebuie sa fie doar oleaca mai frumoase ca dracu. Cu toate ca si acolo lumea (ca sa nu spun barbatii) se insoara din ce in ce mai tarziu si cu buzele din ce in ce mai muscate de indoieli, industria nuntilor plesneste de prosperitate. Cununiile au ajuns un fel de campionate de neutralizat ranchiuna, fiecare mireasa investeste intr-o razbunare de proportii, de fapt. Latura strict sentimentala e indopata-ntr-un ventricul si tinuta acolo, sub cheie. Important e in primul rand praful in ochii rivalelor impuscate-n visuri, cu sufletul dezosat, umilit, invins si facut sclav.

Aproape fiecare mireasa americanca plateste o polita: colegelor care radeau de ea ca era grasa-n liceu (in jumatatea de liceu, ca nu l-a terminat), fostului iubit care-a parasit-o pentru Linda-Big-Cups, prietenelor care s-au maritat inainte si au avut nunti de doi bucksi.

Liniile de credit sunt stoarse pana la cotor, socrii la fel, toata lumea sparge purceii de lut si scoate de-acolo cash-ul care le va chitui iluziile, pana cand moartea sau avocatii ii vor desparti. Nunta trebuie sa arate bestial, labartata pe pajisti, pe terase de hoteluri crescute-n coasta marii, cu luna plina (daca nu-i de la astre, atunci macar de la hologramele din aparatul domnului Johnny, platit cu 125 de dolari pe ora), cu trene, buchetoaie, cocuri erecte si, neaparat, cu un stol extins de domnisoare de onoare.

La inceput, capcana adrenalinei face victime. Cele carora li se propune sa fie domnisoare de onoare topaie isterico-hlizit, ca si cum l-ar fi vazut pe Elvis iesind din wc-ul public. Dar zilele si nadejdile trec. Treptat, apar viciile ascunse. Mireasa decide ce rochii trebuie sa poarte duduile. Cu cat mireasa e mai pocita de karma, cu atat domnisoarele din juru-i vor arata mai stupid. Daca mireasa e grasa (lucru intrat deja in rutina satinata a Americii), domnisoarele de onoare vor fi echipate in rochii-gogosar, cu maneci bufante, fara talie, pline de pliuri pe solduri si verze de dantele pe fund. Daca mireasa n-are toracele opulent, domnisoarele nu pupa decolteu. Prin traditie, aceste fatuci festive trebuie sa arate ca niste toape in comparatie cu mireasa. Pana si coafeza stie asta si, stimulata de un bacsis sexy, efectueaza duzini de rulouri demodate in freza domnisoarelor. Multe clacheaza si, printre bazaitul si mucusorii furiei lor, isi jura fonfait ca, atunci cand vor fi ele mirese la randul lor, vor face ravagii. Asa se perpetueaza deci, pe cale orala, obiceiul stravechi al miresei razbunatoare.

Pentru aceasta ipocrita parada, se cauta fete cuminti, in sensul aberant al termenului. Cateodata, ele nici n-o cunosc prea bine pe mireasa. Numai ca alea care o cunosc bine au sanii cam mari. Iar mirele are un defect congenital, ii fuge muschiul ochiului catre orice proeminenta moale. S-au incercat corectii cu lentile bifocale, dar chirurgii geniali de la clinica din Moscova n-au reusit nimic.
De obicei, nu se gasesc opt virgine in anturaj, ca sa alcatuiasca un alai cast, asa ca in trupa intra orice femeie care nu (mai) e maritata.

In filme, suita de fete roz arata ca un concurs de Miss. Dar viata bate filmul de-l snopeste. Cele mai reusite nunti, din punctul de vedere al miresei made in USA si Canada, sunt alea unde fiecare domnisoara de onoare are cu zece kile mai mult decat cea din spatele ei. Defilarea lor arata ca seturile alea kitschoase de elefanti descrescatori, care cica trebuie sa aiba trompa-n sus, ca altfel aduc ghinion.

Cu trompa-n sus sau in jos, domnisoarele de onoare nu aduc ghinion decat daca, printr-un accident genetic ireparabil, sunt frumoase. Atunci, se poate intampla ca madam monster-in-law sa declare stare de necesitate, iar bautura sa fie servita numai contra cost – o varianta ospatareasca foarte frecventa in America, inclusiv la nunti. Pentru ca altfel – binecuvantati de tequila – generica si golanii lui incep sa aplice tot ce-au vazut pe DVD-urile porno, unde celula de baza a societatii isi formeaza citoplasma pe sub rochiile domnisoarelor care cer inapoi onoarea lor si clondirul cu mastica.

Deci va dati seama ca nu pot accepta invitatia la nunta amicei din Canada. A, uitasem sa va spun: voia sa fiu una dintre domnisoarele ei de onoare.

Bulina Rosie. Primii mei colegi din presa

S-au implinit 19 ani de cand a aparut Evenimentul zilei (cel condus si creat de Ion Cristoiu), iar noi, cei care ne-am regasit recent pe Facebook si prin alte filiere, n-am mai avut rabdare sa implinim 20 de ani. Sambata, 4 iunie, ne-am adunat la restaurantul Moments, in Bucuresti, pe o terasa care ne-a fost loc de evocari, zambet, joaca de-a sedinta de sumar, planuri, revelatii. Gratie colegei Simona Ionescu si altor jurnalisti care s-au implicat in organizare, am iscat o seara memorabila.

Evident, ostilitatile au fost conduse de maestrul Cristoiu, alaturi de care au stat (iarasi) oameni intrati in legenda, in anii in care Bulina Rosie era un ziar fabulos, cu un tiraj care a atins la un moment dat milionul de exemplare (lucru ajuns astazi de neconceput, din pacate): Sorin Rosca Stanescu, Mirel Curea, Gabriel Rusu, Dan Andronic, Simona Ionescu, Silviu Ionescu, Adrian Halpert, Adriana Halpert, Iliuta Naghi, Marina Dohi, Adina Mutar, Emil Berdeli, Adina Anghelescu, Alex Revenco, Pusa Halpert, Toni Todosiciuc, Alecu Racoviceanu, Maria Luiza Ostaficiuc (Niculicea), Razvan Ionescu, Maria Timuc,  Gabi Dogaru, Liliana Levinta, Arina Avram, Mihaela Popescu (Taulet), Miron Manega, Mircea N. Stoian, Stefan Ionita, Amedeo Vasilescu, Cristi Godinac, Madalin Pribu, Horatiu Tudor, Dan Craciun, Horia Barna, Jacqueline Enache, Bogdana Paun (Balmus), Silvana Patrascanu, Andi Lupu, Rodica Cretu, Florin Manole, Amorena Minculescu, surorile Moroianu, Mihnea Petru-Parvu, CC Otiliu, Constantin Vlad, Valentin Gheorghe Ionescu, Lucian Matachescu, Camelia Ilie, Ioana Tiganescu, Laurentiu Ionescu, Cristian Mucichescu, Magdalena Manea (ea ne-a fost alaturi doar prin webcam, de la Toronto) si multi, multi altii (peste 100), pe care ii rog sa ma ierte ca nu-i amintesc aici, din zapaceala sau din graba – dar la fel de dragi, cu totii.

Mari absenti, dupa umila mea parere, mai mult sau mai putin motivati: Gica Voicu, Bogdan Ionescu, Radu Tudor, Marcela Feraru, Sorin Balan, Daniel Tomescu etc.

Las imaginile sa-mi corecteze si sa-mi completeze entuziasmul.