O tristete

Cu cateva zile in urma, a murit Feliciana. Voi nu stiti cine a fost, acum scriu prima data despre ea. A fost colega mea de banca din liceu, prietena mea pe care – din ingratitudine, superficialitate sau cauze obiective – n-am mai vazut-o de aproape 20 de ani. Am fost colege in clasa a 11-a si a 12-a, atunci imparteam confesiuni trepidante despre iubiri, visuri trasnite si nenoroc timpuriu. Eram trei razvratite, de fapt: Feliciana Vidu, Dana Gheorghe (cea alaturi de care sunt in prima poza de sus, la concertul Bon Jovi – deci la postarea trecuta) si cu mine. Eram in aceeasi clasa si in acelasi stadiu al idealismului care, uneori, ne inghitea.

Feliciana Vidu, pe care o vedeti in fotografii, locuia inca din 1992 in Statele Unite. Era casatorita cu un medic, Ron, iar buna mea amica devenise Anna Vidu Perdigon. In toti acesti ani, inclusiv (sau mai ales) cat am stat in Canada, mi-a fost foarte dor de ea, insa n-am avut energia si bunul simt sa fac un efort. Sa merg mai aproape de ea. Sau s-o chem la mine. Am comunicat de cateva ori pe e-mail sau la telefon, ne regasiseram dupa multi ani, dar n-am reusit sa ne revedem. Nu stiu de ce, e absurd.

Feliciana nu s-a impacat niciodata cu ecosistemul in care nimerise. Unii, mai drastici si mai echilibrati, ar fi spus ca era o inadaptata, insa eu stiu ca era doar zvarcolita, profunda, neimpacata cu verdictele practice, nemultumita de normele ipocrite ale lumii in care traim.

A plecat din Romania in 1992, desi lasa in urma ei un barbat pe care il adora si care o iubea la randul lui, erau de sase ani impreuna, dar familia lui pretentioasa nu-i permitea sa se insoare cu fata-cea-simpla, Feliciana. Fiindca Feliciana iesea din tipare, crescuse fara tata, fuma, bea cate-un coniac (mon dieu!), recita versuri halucinante, iar asta dauna grav sanatatii unui neam boieresc.

Aparent viteaz, iubitul ei i-a promis ca, daca merge ea inainte in America, va veni si el. Nu s-a dus niciodata dupa ea, s-a razgandit, a fost las, si asta a lasat primele sechele in destinul fetei disperate. Feliciana a locuit o vreme in New Jersey si, dupa cateva povesti de dragoste nefericite, l-a cunoscut pe medicul hawaiian Ron Perdigon (foto), cu care s-a si casatorit in anul de gratie 2000. S-au mutat impreuna in Venice, statul Florida. Au facut nunta in Hawaii, intr-un loc paradisiac, si atunci am crezut ca e cea mai fericita femeie de pe fata pamantului.

Ulterior, s-a nascut si baietelul lor, Mark (foto). Totul parea perfect. Dar noi, cei care punem degraba etichete pe fericirea altora, riscam sa avem surprize tragice.

Feliciana suferea de nefericire cronica fiindca, in ciuda aparentelor stralucitoare (bani, casa cu piscina in Venice-Florida, confort, familie, tihna), ea nu si-a uitat nicio clipa iubirea din Romania si nu si-a uitat visurile de adolescenta, pe care le nota, cand eram in liceu, in caietul de matematica (materie care n-o interesa deloc, cum nu ma interesa nici pe mine), in chip de superb jurnal improvizat, cu patratele.

Feliciana stia foarte multe poezii in liceu si citise enorm, era groaznic de sincera cu ispravile ei riscante si, din nefericire pentru ea, avea un ADN de rebela. In adolescenta mea timida, asta m-a atras instantaneu la aceasta fata iesita din tipare. Ma fascina curajul ei, stilul ei alambicat de a-si planifica viata. Iar pe ea o incita sfiala mea, ma tragea de mana si ma ducea catre lumea dezlantuita.

Pentru ca lumea i s-a impotrivit, iar ea i s-a impotrivit lumii, Feliciana s-a abandonat treptat, a cazut in plasa unei vieti riscante, din punct de vedere clinic. Nu avea grija de ea, nu tinea cont de nicio norma de sanatate si, in cele din urma, a fost rapusa de coltii unui viciu perfid. A jucat un fel de ruleta ruseasca si glontul era intr-un loc nefast. Nu o condamn, n-am acest drept moral (si eu sunt departe de un trai perfect), doar ca mi se sfasie inima cand realizez ca fata-cu-visuri-nemaiauzite din adolescenta mea a incremenit pentru totdeauna in lumi vesnice, nedovedite, netestate, impalpabile.

Si s-a sinucis lent. Teoretic, n-a fost vointa ei sa moara, a fost de fapt foarte bolnava, intr-un final i-a cedat ficatul, s-a stins intr-un spital din Florida. Dar practic, a fost o forma suicidala de a comunica lumii pozitia ei, protestul ei, dorul ei. Iubirea ei din tinerete, mutilata, neuitata.

O spun tardiv, mi-a fost foarte dor de Feliciana in toti acesti ani, iar acum va trebui sa ma resemnez, sa-mi adun lacrimile si sa le ascund. Sau sa le aman. Sa ma gandesc altadata, cand voi fi mai curajoasa, la ceea ce am fi putut ajunge amandoua, daca nu ne-am fi irosit in visuri utopice.

Concertul Bon Jovi, in imagini concludente

Acestea sunt cateva imagini care graiesc mai coerent si mai onest despre seara noastra la concertul lui Bon Jovi. Dubla emotie: in afara de privilegiul si palpitatia de a fi alaturi de Jon Bon Jovi, un artist pe care l-am ascultat inca din vremuri cand nu cutezam sa ma gandesc la asemenea intalnire de gradul trei, am mai trait ceva superb. M-am reintalnit cu colegi si prieteni din liceu, scoala generala si scoala primara: Dana Gheorghe, Cornelia Ghita, Adrian Baciu, Bogdan Sandolache, Ionut Dragancea, Carmen Purice, Iulian Popa si alti amici regasiti dupa (aproape) veacuri. Si cand ma gandesc ca era cat p-aci sa nu merg la concert, fiindca am crezut ca n-am cu cine… In dimineata zilei cu pricina, am sunat-o pe Dana si mi-a spus ca urma sa-si ia bilet in aceeasi zi. Si ca ei, un grup frumos din Buzaul meu natal, vin la concert, unde urma sa ne regasim cu localnicii prieteni. M-am decis spontan si, cu ocazia asta, am constatat ca hotararile impulsive au farmecul lor. Mi-e dor deja de viitorul concert bun.

E foarte greu sa fie simplu

Traim intr-o tara in care lucrurile simple si discrete te costa multi nervi si multi bani. Aseara, la concertul lui Jon Bon Jovi, mi s-a mai confirmat asta o data. M-am dus ca un om pasnic, sa vad un artist care chiar imi place, iar la capatul acestei seri, eram coplesita de placeri grandioase, dar si istovita de amaraciuni prozaice.

Mi-am luat bilet in ultima clipa, din motive personale. Asta m-a costat o umblatura disperata prin mall, unde nici unul dintre punctele de vanzare anuntate cu surle si trambite nu mai vindeau bilete. “Ne-au inchis sistemul de vanzare de ieri!”, a recitat un baiat de la Vodafone, desi chiar cu o ora inainte vazusem pe un post reclama cu locurile unde se vand bilete, printre care si susamintitul. Evident, in bataia de joc pe care romanii si-o merita, nu sta nici dracu sa modifice clipul publicitar in ultima zi, numai pentru a evita cateva ore de harababura.

Fiindca organizatorii au tacut chitic in legatura cu perspectiva de a-ti cumpara bilet de la intrare, n-am stiut pana am ajuns acolo daca voi intra sau nu la concert. Sigur, vindea cineva intr-un cort, pitulat in umbra, de zici ca facea contrabanda, tot imi venea sa intreb de patru ori daca erau legale. N-au spus asta dinainte, ca sa nu incurajeze hazardul si achizitiile last-minute, fapt care, nu-i asa, i-ar fi derutat de moarte pe producatori.

Am dat 186 de roni pe un bilet (normal circle, extaz biped), altfel nu mai aveau decat bilete VIP, cu peste 400 de roni bucata – sa nu exageram, trebuie sa mai invat ceva carte ca sa-mi permit asta fara repercusiuni dramatice. La scurt timp dupa plata cash, am patruns in arie, dupa ce mi-au scotocit in geanta, sa n-am arme de foc, arme albe, bautura, mancare, cutite, cacatisuri contondente, medicamente, apa, umbrela, aparat foto, camera video, petarde, artificii, forfecute, pile de unghii. Deci nimic in afara de pudra de nas si rujul de buze.

M-am dus sa-mi iau niste jetoane de-alea, ca sa achizitionez licori si bunatati oferite generos de sponsori (la pret dublu fata de alimentara, dar ma rog). La standul cu Jack Daniel’s din aripa mea, se terminase gheata, asta in conditiile in care soarele ardea cu 40 de grade pe secunda. Zice unul: “Da’ aduce un baiat imediat, doamna, stati asa!”. Am stat asa, dar ala n-a adus niciodata, deci am baut totul la temperatura iadului. Mi-am luat si-o cola care parea mai rece (iluzie…) si-am turnat whisky-ul in ea, ca sa nu mai simt dezastrul.

Mai tarziu, am avut parte de-o scena care mi-a stricat cheful pret de melodii bune, iar pentru asta mi-e ciuda, in primul rand mi-e ciuda ca sunt proasta si ma consum pentru niste porcarii. Deci erau acolo 50.000 de capete, in spatiu perfect deschis, dintre care 40.000 fumau. Urat obicei, veti spune, si nesanatos. Recunosc. Dar, nu stiu de ce – si va rog sa ma iertati – m-am simtit tare umilita si nedreptatita atunci cand, din tot puhoiul ala de lume care tragea de mahoarce, eu am fost apostrofata toparlaneste. Ma bate una pe umar, cand pufaiam o mentolata de-a mea – iar cand spun “bate” e un verb foarte potrivit, ciocanea in omoplatul meu ca politia la usa traficantului. Ma intorc: o insecta de vreun metru jumate, o muierusca uscata si acra, agatata de toarta aschilopata a unui amorez la fel de ridicol ca si ea. Incepe: nu vezi ca fumul dumitale vine in nasul meu? Ia du-te in alta parte, daca ai chef sa fumezi!

Repet, stiu ca fumatul e un obicei prost si dauneaza grav sanatatii, chiar acum am un pachet pe care scrie ca-ti strica dintii, cica (nu putea sa-mi dea si mie unul din ala cu impotenta, vorba bancului?), stiu ca gudronul otraveste (lent, sa nu exageram) si ca nicotina da dependenta (asa cum dau si prajelile agresive de la fast-food-uri, dar ma rog), dar felul in care mi s-a adresat, precum si indaratnicia mitocaneasca (daca chiar ii deranja, puteau sa mearga ei mai incolo, erau si enclave de suflete care nu scoteau fum) m-au dezgustat. Cu atat mai mult, cu cat (chiar daca ea nu stie), eu sunt o pufaitoare de ocazie, nu sunt genul de nesimtita care-si aprinde tigara undeva fara sa ceara voie, in nasul copiilor sau al bolnavilor de astm, care sa scoata rotocoale cu obraznicie si emfaza. In plus, draga cucoana din fericire necunoscuta, te aflai la un concert rock, in fond! Asta singurul ogor eliberat de fandoseli la moda, singurul loc unde mai poti sa bei si sa fumezi fara sa te simti un criminal.

Acum, repet a mia oara, eu inteleg orice legat de vicii, sunt urate, insa nu orice pacat inseamna viciu si e greu sa ma simt ticaloasa atunci cand nu sunt. Dar daca chiar considera ca fumul meu plin de otravuri ii intra pe gat, putea sa faca doi pasi mai la stanga sau la dreapta – ca, am uitat sa va spun, nu eram nici bagati unu-ntr-altul, acolo unde m-am asezat eu, palcurile erau lejere, n-o obliga nimeni sa stea in ceafa mea, va dau cuvantul de onorare, ca asta m-a si enervat, in ultima instanta! In plus, ea era doar cu papitoiul ei, eu eram cu un grup intreg (de fumatori), pe care urma sa-i mut in conformitate cu angoasa doamnei.

Pentru ca a observat si ea, la un moment dat, ca fuma cam toata lumea, a inchis chipurile pliscul. Eu m-am dat totusi ca proasta mai incolo, ca sa protejez plamanul toapei, dar ea tot mutroasa a stat si-am vazut-o cu coada ochiului cum se stramba la toata lumea, din diverse motive.

N-am vrut sa transform seara intr-o mahala, altfel i-as fi spus si eu ca sunt alergica la parfumul ei gretos, vag combinat cu transpiratie pura, si ca o rog sa-si gliseze fizicul mai hacana. Si nici lui barba-su nu i-am spus ca mirosul ieftin de hot-dog plin de grasimi din care molfaia imi facea greata si ca, daca nu se da cu carnatul mai incolo, s-ar putea sa vomit pe pantofii lui culoarea oului de rata. I-am lasat dracului in pace, dar tot mi-au stricat vreo doua melodii, cat m-am certat cu ei in gand.

La plecare, n-a fost chip sa gasim un taxi. Altfel, imi plang toti taximetristii pe umar ca n-au de lucru, ca sunt comenzi putine si sunt prea multe firme concurente, dar cand e cate-un concert din asta si e clar ca zeci de mii de tampiti vor avea nevoie de transport acasa, nu e nimeni la serviciu. Cele cinspe dispecere care au catadicsit sa-mi raspunda, de la tot atatea firme de taximetrie, au latrat “n-avem nimic in zona” si mi-au inchis telefonul.

Vazand ca n-avem sanse sa iesim pe roti din arie, am decis impreuna cu gasca mea sa lancezim vreo ora pe o terasa, la un suc, pana trece cohorta si se elibereaza taximetrele. Dupa inca doua ceasuri, am sunat la alte 40 de firme si, cand nu ma mai asteptam, am primit un taxi cu un sofer mitocan, un nene care mi-a atras atentia ca el are masina curata si sa nu fac noroi pe covorase! Poftim?? De unde noroi, frate, ca ma imbracasem si ma-ncaltasem cu ce-aveam mai bun! Zice: ma rog, va zic asa, ca sa stiti, fin’ca asa zic toti clientii, ca sunt curati, si dimineata gasesc o cocina in spate!

Ei, spuneti si voi, cat te poate umili un sistem de ghiolbani, ca sa ramai cu toate doagele la locul lor, sa n-o iei razna? Am facut si eu bot, l-am taxat verbal pentru marlanie, dar – fraiera cum sunt – nu l-am taxat si la cash-ul rotunjit generos, pe care i l-am aruncat in poala, cand am ajuns la destinatie. Sunt o doamna, ce prostia mea!

Nu vreau sa ma ambalez si sa va stric cheful, dar nu simt pe nimeni mai aproape acum, caruia sa-i pot bascula oful meu. Voi ma intelegeti, asta stiu.

Concertul a fost foarte bun si m-a facut fericita, nu vreau sa fiu ingrata. Timp de cateva ore, mi-a fost foarte bine, m-am lasat transportata spre senzatii inegalabile, pentru care sunt recunoscatoare soartei mele. Ascult Bon Jovi de cand eram adolescenta si cumparam discuri de vinil din Bulgaria. Nu-mi imaginam, atunci, ca voi ajunge sa topai, sa strig si sa cant atat de aproape de Jon si de Richie Sambora. Dar, de altfel, fiecare concert la care merg imi daruieste un gen de nemurire. E o metafizica miraculoasa.