Promit ca in 2012…

Acum, ca v-am captat atentia cu titlul asta, va pot spune, cu malitiozitate, ca v-am indus in eroare. Nu promit nimic pentru 2012. De cate ori mi-am promis luna, stelele, planetele, iubirile, slabirile, noroacele, belsugurile, sanatatile si schimbarile, am auzit un chicotit din ceruri. Stiam si eu poanta adorabila conform careia, daca vrei sa-L faci pe Dumnezeu sa rada, poti sa-I spui planurile tale pentru urmatorul an. Dumnezeu rade cu lacrimi. Asa ca va doresc voua tot ce-i mai bun, mai frumos, mai pufos, mai voios, mai sanatos, mai ingenios, mai norocos! Va multumesc pentru incredere, pentru prezenta, pentru mesaje, pentru bunatate, pentru consecventa! Pentru prietenia neconditionata, de care aveam atata nevoie! LA MULTI ANI… si cateva imagini care va ajuta in rezolutiile extatice ale noptii!

Funny Santa. Wonderful life

Dragii mei, va spun sincer, nu ma ridic la maiestria urarilor incarcate de spiritul Craciunului, care se pogoara asupra noastra si ne face mai buni (yeah, right). Nu stiu sa compun nicio fraza care sa ne mobilizeze sa ne lasam invadati de spiritul magic al sarbatorilor. Asa ca ma rezum la a va ura Sarbatori nebunesc de frumoase, indragostite, zapacite, euforiza(n)te! Sa fiti fericiti cel putin pe cat sunt eu acum (si stiti ca am rar statusul asta). Sa fiti voiosi, imbujorati de vin fiert, de emotie si de iubire! Va sarut si va colind cu niste poze care sa va lumineze hohotul intrinsec!

Le dam sau nu le dam?

Ieri, in autobuz, s-a urcat al opt miilea copil care cerseste. A cantat cumplit de fals un colind, jumatate din versuri erau gresite, stalcite. Racnea de-ti faramita urechea: “Si la biflalin am fooost” sau “Si acolo pe vanjos s-a nascut Domnu’ Hristos”. Deloc induiosator, daca e sa luam in calcul doar prestatia artistica. Pentru ca, nu-i asa, noi nu incurajam cersetoria si vrem sa fim cetateni verticali, n-am scobit in geanta dupa vreun leu si am lasat fetita afona sa treaca, milogindu-se mecanic de mine si de alti o suta de inghesuiti: “Daaaaati-mi si mie un banut sa-mi iau o paine, va roooog, sa va dea Dumnezeu sanatate!”. O clipa, desi chestiunea cu painea imi zguduia constiinta, am fost mandra ca m-am abtinut de la donatii.

Pe urma, s-a intamplat ceva. Tigancusa s-a intors la mine. Eu tineam in mana o cutie de suc, abia luasem doua guri din ea. “Tanti, imi dati si mie niste suc?”. Aici, m-a lovit in plin. I-am intins cutia cu toata inima si cu toata viteza. A luat-o cu maini tremurande si a baut lacoma, disperata, desi murdarisem cutia de ruj. S-a indepartat usor, in timp ce bea cu inghitituri siderate. Atunci, am realizat ca, desi copiii astia fac probabil mai multi bani decat noi (sau m-am uitat eu de prea multe ori la Filantropica, fiindca mi se pare un film genial), ei sunt niste amarati. Sunt niste fiinte de 6-7 ani care bat troleibuzele, intr-un frig cainos, cantand pana la raguseala, fiindca daca nu aduna in traista o anumita suma, incaseaza o cafteala sora cu moartea de la tac-su, seara. Copiii astia aduna suficienti lei pe zi ca sa-si ia nu numai suc, dar si un hamburger si poate si mai mult de-atat. Dar nu au curaj, ei trebuie sa-si faca planul, altfel suporta consecinte inumane.

Odata, un pusti din asta cersetor se ruga de mine sa-i dau bani sa-si ia mancare. L-am luat de manuta si l-am tras dupa mine spre mall-ul in care intram. Zic: e ziua ta norocoasa, iti iau eu de mancare ce vrei, hai cu mine si-ti alegi. L-am vazut traind o drama cumplita. Oscila, inghitind in sec, intre pofta de a se repezi in bunatatile pe care promiteam sa i le cumpar si groaza ca aceste bucate nu-l vor scuti de scatoalcele de-acasa. Scopul cu care batea orasul nu era sa manance, desi era sleit de foame si rebegit de frig. El avea nevoie de cash. A mers cativa pasi cu mine, s-a luptat cu el, apoi s-a smuls din mana mea si, vazand ca n-am de gand sa-i dau niciun chior, a fugit. Nu stiam daca sa-mi fie mila sau sa-l bodoganesc.

Si atunci, spuneti-mi voi, ce facem cu cersetorii? Stiu, majoritatea imi veti spune ca astia au o mafie, ca sunt organizati in retele, ca au capetenii si supervizori, ca fac averi… Asa o fi. Dincolo de asta, daca exista macar unu la suta de amarati onesti? Oare batrana care se tanguie seara de seara langa chioscul de covrigi si spune ca-i este foame e atat de bogata cum suspecteaza unii? Cateodata, ii cumpar eu covrigi si-i dau, ii ia pofticioasa si zice “bogdaproste”. Ce inseamna asta, ca ii era chiar foame, ca nu are nevoie de bani gheata, ca e o sarmana? Sau ca joaca un rol perfect? Cine stie asta, cine stabileste asta?

Intr-o zi, dintr-un canal au iesit cativa aurolaci si-au inceput sa caute in gunoaie, dupa ceva de mancare. N-ajungeam pana la ei, erau pe trotuarul celalalt, le-as fi dat niste bani, era clar ca aia n-aveau dupa ce bea apa. O sa-mi spuneti, desigur, ca e optiunea lor sa dea banii pe drog ieftin, in detrimentul hranei. Doar ca eu stiu ca asta e deja boala, ei sunt niste victime, niste dependenti, iar aceste afectiuni nu se vindeca prin vointa. Au nevoie de ajutor specializat, de psihologi, de mese calde si paturi comode… De unde asa ceva, in tara asta?

Ce facem cu cersetorii, deci? Cum decidem cine are cu adevarat nevoie de bani si cine e doar un excelent colector de cash? E normal si uman sa te supui avertismentelor statului, gen “nu incurajati cersetoria si nu dati bani cersetorilor!”? E mai bine sa le dai tuturor macar cate-un leu, sa-ti faci pomana cu ei, chiar daca unii au mai multi bani ca tine? Poate printre ei sunt si batuti de soarta sinceri?

Sunt foarte derutata, mai ales ca am stat sapte ani in Canada, unde nu exista absolut niciun copil cersetor si absolut niciun batran ratacit pe strazi, depinzand de mila publica. Singurii begger-i erau o mana de drogati metropolitani, homeless in primul rand din vina lor, care nu acceptau ajutorul guvernului, care aveau o indaratnicie autodistructiva. In rest, nimic. M-am intors in Romania mea, asistand dezolata la spectacolul interminabil al cerselii la orice nivel. Si nu stiu deloc ce sa fac. Cui sa dau, cui sa nu dau…

Domnului Simona Catrina

Azi, am primit un plic gros, plin de galme promotionale. Imi era adresat exact asa: “Domnului Simona Catrina”. Cred ca nici daca mi-l trimitea un chinez nu facea gafa asta, dar ma rog. Nu sunt ranchiunoasa. O iau ca pe un compliment. Nu e nici primul plic de genul asta si, va dati seama, nici ultimul care o sa-mi infunde cutia postala. Presupun ca odata, nu mai stiu nici cu ce ocazie, am scapat din gura numele, adresa si numarul de telefon, nedandu-mi seama in ce ma bag. Ma voi abtine sa divulg numele revistutei (brand international, de altfel) care organizeaza nu’s ce loterii mirobolante, unde absolut toti vom castiga. Normal, 99% din noi vom castiga doar experienta unui concurs curajos, iar restul impartim premii care mai de care mai cash.

In plicul dolofan (in care eram apelata de vreo 20 de ori cu “stimate domn Simona Catrina”), mi se trimiteau vreo paispe dovezi ca ma aflu – ta-na-naaaa – printre “finalistii premiului cel mare”, de 70.000 de euro. Cum nu retin sa fi dat vreo proba de tinuta de zi, de inteligenta sau de costum de baie, inca stau si ma intreb cum am ajuns eu in finala unui concurs la care nici nu m-am inscris. Dupa ce eram asigurata de catre expeditorii corporatisti, alb pe negru, negru pe galben si alb pe verde, ca am toate sansele sa obtin marea pleasca, urma micuta lor rugaminte: sa comand o trilogie de basme rusesti, caci am sa ma topesc dupa ele, sunt minunate.

Acum fac pe desteapta, dar imi amintesc ca in Canada am cazut in plasa lor (aceeasi firma) si, dupa ce am completat teancuri de hartoage “castigatoare”, m-am trezit abonata la revista lor. Bineinteles, in afara de publicatia pe care mi-o arunca postasul saptamanal in prag, nu m-am pricopsit cu nimic. A, ba da, m-am ales cu cateva zeci de telefoane de la diverse companii de telemarketing, care auzisera ce fraiera sunt si ma momeau deja cu tot felul de tampenii, mizand pe mine ca pe un client cu dare de mana si luare de plasa.

Adevarul e ca sunt cam naiva, ca sa ma exprim elegant. Desi nu cred in hipnoza comerciala si in argumentele din seria celor prea bune ca sa fie adevarate, daca un vanzator dintr-asta guraliv ma retine de la doua minute in sus, deja simt ca nu mai pot spune “nu”. Asta e o boala, recunosc. Luna trecuta, am comandat un ceaslov de 64 de lei, o mica enciclopedie a sanatatii de familie – sau asa ceva. Ma sunase una si, cu o voce de vrabiuta flamanda, mi-a descantat virtutile unei asemenea achizitii si cum imi poate salva viata o carte groasa despre boli. Caci, spre exemplu, daca fac infarct, ma tarasc pana la biblioteca, rasfoiesc cartea, mai intai dau la cuprins, apoi la pagina, citesc tacticoasa ce trebuie sa fac in timp ce horcai si ma sufoc si, la finalul unui capitol palpitant, mi se spune sa sun la 112.

Va rog frumos, spuneti-mi ca nu sunt singura proasta, nu-i asa ca telemarketerii astia au o charisma secreta, folosesc mijloace psihologice incorecte, au strategii exclusive, nu-i asa ca ei conving pe oricine, nu-i asa ca nu aveam de ales? Oricum, va promit ca, daca iau premiul de 70.000 de euro, revin cu o postare si va redau in detaliu metamorfoza principiilor mele, precum si cotele serotoninei aferente.