Clubul Tango – Copilul la momentul potrivit

Dragilor, primavara asta bucolica, inca neinmugurita, dar plina de promisiuni tandre, ne impinge catre ganduri duioase. Ne e dor de o intalnire cu voi, asa ca am organizat un eveniment frumos si pufos, impreuna cu prietenii si partenerii nostri de la clinica Marie Stopes International – Romania.

Joi, 29 martie, la ora 20, va asteptam la Hilton Atenee Palace (detalii, in invitatia de mai sus), pentru o seara alintata, la un pahar de speranta si-o conversatie incitanta pe tema planning-ului familial. Stiu, ati auzit de multe ori expresia asta si probabil deja sunteti edificate, dar va asigur ca intotdeauna se va gasi ceva inedit de adus in discutie, legat de momentul optim in care decidem sa aducem copii pe lume.

O fi adevarat ca, daca stai sa te gandesti prea mult, nu mai faci copii niciodata? Ca nu exista “momentul potrivit” suta la suta? Sau asta e doar scuza celor care se tem de maternitate? E mai bine sa fii mama tanara? E mai bine sa ai primul copil dupa ce-ai inteles cate ceva din viata si-ai asamblat o cariera puternica, adica dupa 30-35 de ani?

Cu totii avem povesti palpitante legate de momentul in care am decis sa facem (sau sa nu facem) copii. Sau n-am reusit sa ne decidem, inca. Sau am inteles, destul de tarziu, ca optiunea noastra a fost hazardata.

Va rog mult sa va anuntati prezenta (incluzand numarul de persoane) fie aici, pe blog, fie pe e-mail (simona@revistatango.ro), fie pe Facebook, acolo unde vom posta invitatia, si eu, si Alice. Va astept cu dragoste si exaltare!

Ce să mai gătesc?

Mi se întoarce iubitul din peregrinări și-aș vrea să-mi vină o idee, să gătesc ceva bun-bun. Pe mine m-am gătit, m-am pavoazat, dar cică dragostea trece prin stomac. Am preferat, așa cum îi spuneam unui bun prieten pe Facebook, să fac ceva șmotru, să par și eu femeie serioasă. Dar n-am gătit nimic, din două motive. În primul rând, am avut niște zile pline și nu m-am putut organiza să ajung și la arta gastronomică (eu sunt enervant de meticuloasă când vine vorba de gătit, nu pot să rasolesc nimic – nici măcar rasolul, ha, ha). În al doilea rând, nu mi-a bubuit nicio idee genială.

Eu mănânc foarte puțin, grație unor update-uri anatomice (slavă Domnului și slavă Doctorului!), dar ador să gătesc, asta rămâne pe viață.

Pozele pe care le vedeți au fost făcute acum trei ani, când eram în Canada, și reprezintă etapele prin care a trecut o ciorbiță de-a mea de văcuță, de la stadiul de legume tocate până la savoarea finală. Cu mențiunea importantă că am băut eu whiskey-ul care apare în distribuție, nu l-am turnat în ciorbă!

L-am asasinat până acum pe Doru cu câteva feluri pe care, dacă am băgat de seamă că-i plac la nebunie, i le-am tot făcut. Dar trebuie să schimb un pic meniul, devine previzibil și nu e stilul meu. El e foarte drăguț și politicos, dar nu pot să abuzez.

Ca să vă ajut să-mi dați sfaturi, vă spun că mai vreau și altceva decât sărmăluțe, piftie de curcan, ouă umplute, salată de boeuf, șnițele, tocăniță – pe-astea le-am tot gătit eu. Și momentan vreau altceva decât snițel umplut cu ciuperci, friptură la tavă în vin, cartofi franțuzești, păstrăv condimentat, medalion de purcel în vin (un fel de mușchi umplut) – pe-astea le-a tot gătit el, incredibil de bine!

Nu e mofturos deloc, asta vă face misiunea mai ușoară. Așa cum scria și pe aragazul meu din Toronto, I kiss better than I cook. Hai, ajutați-mă, iertați-mi egoismul, știți că la voi apelez întotdeauna ca să-mi rezolvați blocajele, dilemele, problemele! Apropo de probleme: Orange – companie pe care am beștelit-o sistematic în ultima vreme – mi-a trimis la redacție un aranjament floral superb, prin curier! Fără alte explicații…

Vă mulțumesc muuuult, aștept, dragilor!

Mai bine n-aveau bani de Eurovision

In ziua cand TVR si Dan Manoliu anuntau, disperati, ca anul asta n-au bani sa trimita niciun cantacios dintr-asta la Eurovision, am crezut ca vestea e ingrozitor de proasta. Habar n-aveam ce tsunami urmeaza. Ei, bine, in seara asta am aflat: trimitem in finala europeana o manea penibila, sleita pe un schelet de muzica de club ieftin. Zaleilah e piesa care ne va face mandri ca suntem romani (mda…) la Baku, in Azerbaidjan, acolo unde are loc, in luna mai, cel mai faimos festival european de creatie muzicala.

Am fost, impreuna cu Alice Nastase Buciuta, prietena mea, la doua finale Eurovision: in Suedia si in Estonia. Eram ziariste acreditate la fata si la farmecul locului. Dincolo de asta, am fost amandoua, de mici copile, adoratoare aproape fanatice ale miscarii Eurovision. Am vazut cum se pune problema in Europa, ce fel de show-uri strapung vicisitudinile si ajung pe podium. Sigur, o sa spuneti ca oricum contextul are si condiment politic, dar sa nu uitam ca noi am facut si ispravi notabile la Eurovision (nu mai departe de Paula Seling & Ovi, care acum doi ani au fost pe locul 3).

La Stockholm, eu si Alice am insotit trupa Taxi. Au fost printre cele mai frumoase zece zile din viata noastra, cu nopti scurte, zile lungi (eh, vara scandinava), cu croaziere incredibile si petreceri fastuoase, organizate de tarile participante care aveau cu muuuult mai multi bani decat echipa noastra. Si-n ziua de azi evoc, impreuna cu Alice, petrecerea olandezilor, unde am stat ore intregi si-am ras si-am dansat cat pentru o viata. Si cred ca am si baut cat pentru o viata, dar, desigur, asta nu e frumos sa spun cu voce tare.

Apoi am fost amandoua la Tallinn, in Estonia, un oras cam cenusiu, auster, care nu se dezsovietizase suficient in 2002, insa ne-a oferit, in cele din urma, destula adrenalina. Inclusiv privirile dusmanoase ale lui Marcel Pavel (care reprezenta Romania in finala, alaturi de Monica Anghel, si care ne amenintase anterior momentului ca va veni si ziua superba cand va trece cu jeep-ul peste noi, inainte si-napoi, sa fie sigur de rezultat).  Ce vremuri minunate, cand artistii ne bateau si ne amenintau! Simteai ca traiesti. A, evident, asemeni multor altora, Pavel era cam nemultumit de ceea ce scriseseram noi despre el.

Mi-e un dor nebun sa merg cu Alice la o finala europeana Eurovision (si cu Paul, si cu Doru, si cu Iza, si cu Ilona, si cu Victor, si cu tricolorul infasurat pe umar). Si vom merge, stiu! Poate anul viitor. Anul asta, nu vom merge la Baku, nu vreau sa vedem in finala o porcarie care reprezinta Romania, o piesa al carei target nu vom fi niciodata.

Umor deosebit de grav

Cel mai greu lucru din lume nu e sa mananci un paianjen de viu. Nu. Cel mai greu lucru din lume e sa ai umor. Foarte multa lume are impresia ca s-a nascut cu gena umorului. Ca atare, numarul celor care rad de propriile poante creste alarmant, la nivel de glob.

Nu fac pe modesta atunci cand ii intrerup pe cei care-mi spun ca am umor. Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu.

Dar sunt si oameni facuti sa debiteze poante de calitate. Ii invidiez – si nu la modul nobil, constructiv. Ii invidiez in cel mai meschin mod. As fi vrut sa-mi fi bubuit mie prin cap ideile lor.

Foarte rar preiau poantele altcuiva in textele mele, iar atunci cand o fac, ma straduiesc sa precizez sursa cat mai clar. Dar se mai intampla sa parafrazez sau sa scriu o gluma care e atat de cunoscuta, incat mi s-ar parea redundant sa mentionez ca e banc consacrat. Si atunci, primesc laude. “Ce umor ai, Simona!”. Sar ca arsa: nu e poanta mea!!! E un semn ca, intotdeauna, glumele cele mai bune sunt scornite de altii. Le invidiez creierul destept.

Atunci cand nu precizez ca ideea ii apartine altuia, inseamna ca e ideea mea. De-aia il si detest pe Mihai Morar, omul care ia un salariu porcesc de mare de la Antene si de la Radio Zu si are o faima nemeritata, plagiind poantele altora. Inclusiv ale mele. Da, asa e, Mihai Morar turuie la Radio Zu numai glume furate fara jena. De altfel, ziaristul Julius Constantinescu l-a si dat in judecata pentru asta, fiindca obraznicatura de Morar lua zilnic glume de-ale lui, insusindu-si-le si parand destept. Si sper ca Julius nu e singurul care-l taraste in tribunal. L-as da si eu in judecata pe Morar, o sa ma gandesc serios la asta.

Nimic nu-mi place mai mult pe lume decat sa rad. Nici scrisul, nici dulciurile, nici whisky-ul, nici sexul, nici muzica nu-mi priesc mai mult decat rasul. Si tineti cont de faptul ca elementele de mai sus imi plac cu adevarat!

As da orice sa fiu un umorist bun. Cand vad sitcom-uri americane de succes, cu un ochi rad cu lacrimi, iar celalalt ochi imi sare din cap, de invidie. Cu atat mai greu imi e sa ma simt bine in preajma unora care hahaie toata ziua fara rost, ca proasta-n targ, niste obositori care cred ca sunt glumeti, niste diletanti, niste agasanti.

De fapt, ii invidiez. Nu e nimic mai reconfortant decat sa razi ca un spart. Iar daca ei rad din orice, isi regenereaza sistemul nervos. Cei care fac glume de autobaza (sau mai proaste de-atat) traiesc cat sa ne-ngroape pe toti.

Tragedia e ca verdictul nu e pe mana celor haiosi, subtili, inteligenti. Verdictul e dat de o majoritate de neamuri proaste, care cumpara, vad, respectiv acceseaza subiecte de doi lei, glume cretine si funduri goale. Asa ca noi, cei care cautam un miez fin intr-o gluma si mai fina, trebuie sa ne intalnim ca ilegalistii, la vizionari si lecturi conspirative. Intrebarea e: unde naiba mai radem?

Clientul nostru, prostul nostru

Probabil credeti ca am o dominanta pe scoarta sau ca toate mi se-ntampla numai mie.
Am un telefon mobil cu abonament si mai am unul cu cartela reincarcabila, ambele la Orange. Mi l-am luat si pe cel alimentabil fiindca obisnuiesc sa vorbesc enorm in retea si-mi ajuta. De fapt, doar teoretic imi ajuta, aveam sa aflu.
Alaltaieri, cautand un loc unde sa “incarc” (habar n-aveam cum se face asta), dau de-un magazin pe usa caruia era sleita o fituica (printre altele): Orange Prepay. Intru. Vanzatoarea cantarea niste muschi tiganesc. Pentru de dimineata, vorba reclamei.
In fata mea, inca patru insi au dorit inca patru sortimente de mezeluri, deci nu mica-i fu mirarea cucoanei de la cantar cand m-a auzit ca vreau 7 euro credit pe Orange. Din reflex, s-a uitat in gramada de salamuri, dar cum n-a vazut asa ceva, a chemat-o pe colega ei:
- Miki, de unde iau oringi pripei?
Miki disparuse fara urma. Intr-un final, s-a auzit un mormait infundat. Mi-a sarit inima, am crezut c-a luat-o cineva ostatica, in depozit.
- Stati putin, ca e la veceu! imi traduce colega care nu stia unde e raftul cu oringiuri.
Cred ca draga de colega mancase ceva nepasteurizat, deoarece a aparut de la wc peste 16 minute. Isteata foc, a stiut totusi sa-mi ia 7 euro plus TVA si sa-mi dea un bon lung ca o tenie. Cica alea erau instructiunile, eu doar sa merg frumusel acasa si sa fac ce scrie acolo.
Am ajuns la domiciliu-mi. De la usa am inceput sa butonez, nici nu mi-am scos geaca. Eram transfigurata de emotie. Sun la 222 si cica sa introduc codul unic de incarcare. Tastez cele paispe cifre si astept. Liniste. Vazand ca nu ma baga nimeni in seama, apas pe butonul verde, fie ce-o fi. “Numar invalid, va rugam verificati numarul si formati din nou”. Nu era mai operativ sa-mi zica direct “tampito”?
In fine, o iau de la capat. Sun iar la 222 si bag iar codul, cand mi se porunceste. Nimic. Era liniste ca-ntr-o nuca.
Intr-un final, cand deja iesisem pe balcon ca sa arunc telefonul afara, in zapada, tiuie ceva in urechea mea. Era un sms. Era numai primul, au urmat vreo patru. Bine ati venit, bine ati incarcat, Orange va ofera premii, inscrieti-va la, aveti atata credit, bucurati-va de, avem o oferta, alegeti optiunea, mai poftiti pe la noi, va invitam sa reincarcati etc, etc.
Seara, am vorbit o ora cu cineva. Stiam ca am 2800 de minute in retea, 2800 de sms-uri in retea, 100 de minute nationale si 100 de sms-uri nationale, toate astea in banisorii susmentionati. A doua zi, am dat iar sa sun si-am crezut ca faramitez mobilul si-l torn in supa, sa-l mananc. Cica “inainte de a forma, suna la serviciul cu clientii, pentru reincarcarea cartelei”. Am sunat mai intai la numarul care-mi dezvaluie creditul si mi-a spus, cu pretul micii mele apoplexii, ca mai am in cont 0,006 euro, nici nu stiam ca exista o asemenea subunitate financiara. Cum am ramas cu 6 miimi de cent sau ce-or fi alea, ca nici nu stiu sa le citesc? Ma rog.
Nervoasa ca o ursoaica, am cautat pe bonul cel lung un numar de la Relatia cu clientii Orange. Nu exista asa ceva. Am deschis laptopul si-am cautat pe Google. Am gasit 411. Sun. Piiing-piiing-piiing (ocupat). Ei, cum naiba? Mai caut pe Internet, gasesc 401. Sun, Ma pune sa apas pe treizeci de taste pana ajung la sectiunea de care aveam nevoie, moment la care imi spune ca intre aceste ore trebuie sa formez 410, ca 401 e numai intre 12 noaptea si 12 ziua sau asa ceva. De ce nu mi-a trantit asta de la inceput? Sun la 410, mai apas saizeci de taste si ajung cu chiu, cu vai, la un baiete care ma intreaba cu ce ma poate ajuta. Sa-ti impusti patronii! – am vrut sa-i spun, dar mi-a fost mila de el.
La finalul convorbirii, s-a dovedit ca nu ma poate ajuta cu nimic, deoarece, cand i-am spus ce-am patit si cum e posibil sa fi vorbit intr-o ora 2800 de minute, el mi-a grait asa: “Da, doamna, ati incarcat aseara 7 euro, dar nu ati selectat nicio optiune si ati vorbit pe credit”. L-am rugat sa-mi traduca in romana sau macar in engleza si el mi-a explicat ca la cretini: cand incarcati, primiti un semese si acolo va spune sa tastati si sa alegeti una dintre optiuni. Ca daca nu alegeti optiuni, vorbiti pe credit, adica vorbiti la tarif mare si terminati banii imediat.
Va dau cuvantul ca nici pe roaming nu terminam 44 de lei intr-o ora. Mi se pare jaf la drumul mare si, mai mult de-atat, o manevra sireata de a impinge o cohorta de naivi catre aceeasi greseala. Cum adica sa “selectez optiunea”? Pai cine ar prefera sa vorbeasca cu 10 centi minutul cand poate vorbi 100 de minute cu un leu, cum ofereau ei teoretic? Asta e ca si cum as cumpara un televizor LCD scump si as descoperi ca e alb-negru, iar cand m-as infoia la ei, m-ar mustra ca n-am activat in magazin optiunea “color”. Cine vrea alb-negru in loc de color? Cine vrea alterat in loc de sanatos? Cine vrea scump in loc de ieftin? Exista asemenea fantezii si perversiuni?
Baiatul de la telefon mi-a spus ca de-acum incolo sa-mi cumpar minute, sa nu-mi mai cumpar bani (sic!). Ca atunci nu mai e nevoie sa activez nicio optiune.
Eu inteleg ca sunt cam proasta, ca la mine, la tara, n-am avut chiosc cu prepay, ca de cand ma stiu am avut abonament si nu ma interesau reincarcarile, dar chiar sa-ti bati joc de mine-n halul asta si sa faci pe prostul, asta mi se pare o magarie pe care n-o puteam asocia defel cu o multinationala plina de ifose.
Acest material nu se vrea o instigare la parasirea unei firme (toate fac faze de-astea, am aflat), ci e un avertisment din seria “cine-o mai face ca mine…”. Vreau sa va crut nervii. Iar prietenilor mei din Canada sa le rezolv dilemele.

Actiunea Bancomatul loveste din nou

Asa, deci unde ramasesem ieri? A, exact, la momentul cand ma zbateam intre viata si moarte intr-o sucursala de banca. Si, daca pe lume ar fi existat dreptate, s-ar fi zbatut intre viata si moarte si functionara de la ghiseul impricinat.

- Mi-a inghitit bancomatul cardul! am spus, in loc de buna ziua.

- Cine? n-a auzit bine doamna, personalizand cu generozitate rabla mancatoare de averi nevinovate.

Am vrut sa-i spun asa: cainele maica-tii mi l-a inghitit. Dar mi-am amintit ca purtam cercelusi de aur, eram o doamna, deci nu se cade sa vorbesc asa urat cu o lenesa inocenta.

- Evident, bancomatul! – am indicat printre dinti.

A urmat acest dialog fascinant:

Ea: – Si ce-ati facut la acel moment?

Eu: – Am crapat in bucati, dar pe urma le-am lipit cu superglue si am venit intr-un suflet aici. De mentionat ca, in cele din urma, bancomatul a vomitat cardul la loc, insa era zdrentarit si am sinistra banuiala ca lipsesc toti banii de pe el.

- Bine, verificam, dati-mi cardul. Aaaa, pai stati asa, ca asta e un card eliberat la alta banca, ne pare rau.

-Da, dar bancomatul mancacios e al dumneavoastra! Ma scuzati ca am indraznit, insa nu aveam niciun bancomat de la banca mea pe o raza de 20 de kilometri, deci a trebuit sa profit de bunatatea si taxele imense ale bancii dumneavoastra, ca sa scot niste bani gheata!

- Pai atunci cum sa verific eu daca v-a mancat banca noastra banii dumneavoastra? Mergeti la banca care (sic!) v-a eliberat cardul si verificati acolo cati bani va lipsesc. Pe urma, daca va lipsesc, faceti o sesizare la noi, iar in 30 de zile lucratoare vom rezolva situatia.

Preferam sa-mi spuna ca am sifilis. Ma uitam la ea si deschideam gura fara sonor, ca o stiuca. Logic, am tabarat pe primul taxi si i-am spus sa ma care la cea mai apropiata sucursala a bancii unde-mi primesc eu salariul (cam rar, dar il primesc). Ala nu stia, ma privea cu ochi bovini, voia mai multe amanunte despre aceasta calatorie. Evident, i-am poruncit sa ma duca undeva departe, unde stiam eu ca e un sediu dintr-asta. Asta e, da-i in ma-sa de 75 de lei, cat aveam sa dau dus-intors-bacsis.

Acolo, credeam ca nu mai ajung la ghiseu, era o coada unde fiecare avea de intrebat un catralion de lucruri. Functionarele se miscau ca la reluare. Cand am ajuns in fata, cu ultimele sistole, am cerut sa mi se spuna cat am in cont. Aia m-a legitimat timp de opt minute si mi-a raspuns in trei secunde:

- Cineva a incercat sa va intre in cont, trebuie sa-l chem pe sef.

- Nu-l chemati, eu am incercat sa intru in cont, nu “cineva”!

- Pai cum, ca asta s-a intamplat acum 43 de minute undeva foarte departe de-aici!

- Doamna, sa trecem peste detaliile logistice, imi lipseste ceva din cont sau nu?

- Nu, nu lipseste nimic, bancomatul a luat doar cardul, nu si banii. Dar sa stiti ca aveti buletinul expirat! Si ce buletin este acesta, constand intr-o foaie?

Intr-o secunda jumate, eram dincolo de usa, ca ma astepta taxiul afara si deja ma claxona. Fiindca si pe el il claxona o masina de politie, parcase aiurea. Asta voiam sa stiu, ca aveam banisorii in contulet. Abia dupa ce-am intrat in Loganul galben cu patratele, am racnit pe geam, fiindca nu e frumos sa nu-i raspunzi persoanei care te-a luat la misto:

- E buletin temporar, domnisoara, de flotant, ca am domiciliul stabil in Canada! Acolo eu sa mor as vrea, acolo vreau eu sa traiesc, vorba lui Ioan Nenitescu!