Nu stiu ce-am facut ca sa-l merit, probabil mai nimic, fiindca am vazut ca barbatii cei mai buni de pe fata pamantului ajung la femeile care nu se straduiesc prea mult sa evolueze spiritual. Ani la rand, decenii la rand, mi-am meritat nefericirea, pe principiul ca, daca un barbat te insala o data, e vina lui, dar daca te insala a doua oara, e vina ta. Cred ca Doru nu ma va insela niciodata. Si, mai important de-atat, stie sa iubeasca. Pana la proba contrarie, pe care promit s-o transez tot alaturi de voi. Desi ma indoiesc sincer ca va fi cazul.

La multi ani, Doru, dragostea mea!

Dincolo de asta, meditez acum asupra unor lucruri. Din vorba-n vorba si din lacrima-n zambet, am aflat ca:

- Una dintre premiantele clasei, din scoala generala, a ajuns o blazata, a divortat de doua ori si-a incercat de trei ori sa se sinucida.

- Una dintre frumoasele clasei s-a ingrasat o tona jumate si acum nu iese din casa, de teama sa n-o recunoasca cineva si sa-si faca cruce.

- Unul dintre istetii aproape misogini ai promotiei s-a insurat cu o cretina superficiala care-l tine sub, nu-i asa, papuc.

- Unul dintre campionii la atletism din generatia noastra are acum 140 de kile si se gandeste serios sa-si faca o operatie de micsorare a stomacului, insa i-e frica de anestezie.

- Una dintre profesoarele noastre din gimnaziu, care era de-o eleganta inrobitoare, a ajuns sleampata, urata si semi-nebuna.

- Unul dintre profesorii nostri de stiinte exacte s-a apucat de baut dupa ce-a iesit la pensie si acum are ciroza in ultimul stadiu.

- Una dintre cele mai urate colege din generala e maritata cu un baiat bun, pe care l-a cunoscut in clasa a opta si de care nu s-a mai despartit niciodata. El e la fel de urat, dar e altruist ca un medicament. Au impreuna trei copii frumosi foc, culmea.

- Una dintre cele mai talentate colege la literatura a ajuns analist de credite, la o banca.

- Unul dintre cei mai buni elevi la matematica – un geniu, as fi zis eu – e consilier pe la o primarie de provincie.

- Doua gemene, care au fost colege cu noi si care  nu se desparteau nici cand mergeau la toaleta, nu s-au mai vazut de noua ani: una sta in Canada, cealalta in Noua Zeelanda.

- Cea mai frumoasa si curtata fata din promotie, pe care o invidiam toate pana la lesin, a avut un destin sentimental groaznic, n-a luat-o nimeni de nevasta, a suferit ca o condamnata si acum traieste cu antidepresive si mult (dramatic de mult) alcool.

In cele doua ore cat am vorbit cu scumpa mea prietena, am aflat lucruri multe, uluitoare, fabuloase, socante, ciudate, frumoase, lucruri pe care altfel nu stiu cum le-as fi recuperat din trecutul meu.

Dincolo de voluptatea update-ului, un gand nesuferit nu mi-a dat pace toata ziua: oare, daca ar fi sa discute si despre mine niste foste colege, ce-ar alege sa spuna? Ce mai face Simona Catrina? E scriitoare si jurnalista? N-a luat-o nimeni de nevasta nici acum? A publicat trei carti? N-a catadicsit sa faca niciun copil? Are doua cetatenii? N-are masina? Nu s-a schimbat prea mult din liceu? Daca o vedeai acum doi ani, n-o mai recunosteai? E o tipa haioasa? A avut si niste iubiti insurati? E la fel de desteapta cum o stim? Iubitul ei din Canada a lasat-o pentru alta? Acum, de curand, si-a gasit iubirea vietii si s-a logodit?

Sincer, n-am nici cea mai vaga idee ce-ar spune o fosta colega mai intai despre mine. Am impresionat si am contrariat in egala masura, deci e greu de intuit asa ceva. Daca as fi in locul celor care ma analizeaza, as alege, din rautate – sau poate dintr-un amuzament prost inteles – numai picanteriile, meschinariile si ciudateniile. Dar poate ma insel, sunt datoare, totusi, cu prezumtia de clementa.

Ce credeti ca ar spune fostii colegi despre voi, daca s-ar apuca sa va barfeasca?…

PS: Eu sunt in fotografie pe primul rand, a doua din stanga.

Ieri a fost vineri, 13. In ziua logodnei mele, cred ca si camera de garda lancezea. La UPU, lumea juca table si chirurgii faceau sudoku la ATI, fiindca nimeni nu se interna pentru operatii in asemenea zi. Noroc cu vreo doua peritonite si-o beizadea cu capul spart de ghinionul celor 200 de kilometri la ora, mai pe seara, care au atras chiote de bucurie in randurile personalului medical.

Vineri, 13, taximetristii si-au dublat numarul de cruci de la oglinda, m-am temut sincer pentru viata mea cand, la fiecare intersectie, soferul se inchina si dadea claia de icoane la o parte din parbriz, ca sa vada pe unde-o ia. Nu de alta, dar mi-era frica sa n-ajung la UPU, unde am stabilit ca lumea isi cam iesise din mana.

Vineri, 13, toate posturile tv difuzau filme horror de arhiva, inclusiv parodia “Sambata, 14″. Noroc ca mai dadeau, intre doua productii cu monstri, si cate-un divertisment relaxant cu protestantii de pe strada, care se cafteau cu jandarmii. Cred ca de-aia ne-am si logodit tocmai atunci, simteam ca vine sfarsitul lumii si voiam sa terminam odata cu traiul in desfrau.

Pe umarul vostru am plans cand am avut calamitati in viata sau mi-am savurat tristetile si tradarile cu care m-am pricopsit in anii trecuti. Si, fiindca n-am avut prea multe de ascuns nici atunci (desi, din respect pentru femeile care imi luau barbatii, nu le dadeam numele reale), nu va ascund nimic nici acum. Doru Roman (alintat “Doru” pe acest blog si in dashboard) este de-acum inainte logodnicul meu, iubitul meu si un barbat pe care ma mir ca nu l-a insfacat vreo femeie misto de pe-aici, inainte sa ma gaseasca el pe mine. E un om minunat, dar cum voi avea o viata de-acum inainte sa ma laud cu el, nu lungesc compunerea acum. Cei de pe Facebook stiu deja de azi-noapte despre aceasta schimbare de status, insa pe unii dintre voi va gasesc doar aici.

Anticipez o ingrijorare, de fapt am primit astfel de intrebari si pe Facebook, asa ca lamuresc chestiunea de pe acum: textele mele vor grai la fel si in continuare, nu ma va lovi in niciun caz vreun idealism baltind de truisme, de utopii sau de vreun delir amoros. Eu vad lumea la fel si voi scrie la fel, fiindca am adunat in viata asta istorii incredibile.

Sunt fericita asa cum n-am fost niciodata si va multumesc tuturor, mi-ati purtat noroc!

Pe urma, s-a intamplat ceva. Tigancusa s-a intors la mine. Eu tineam in mana o cutie de suc, abia luasem doua guri din ea. “Tanti, imi dati si mie niste suc?”. Aici, m-a lovit in plin. I-am intins cutia cu toata inima si cu toata viteza. A luat-o cu maini tremurande si a baut lacoma, disperata, desi murdarisem cutia de ruj. S-a indepartat usor, in timp ce bea cu inghitituri siderate. Atunci, am realizat ca, desi copiii astia fac probabil mai multi bani decat noi (sau m-am uitat eu de prea multe ori la Filantropica, fiindca mi se pare un film genial), ei sunt niste amarati. Sunt niste fiinte de 6-7 ani care bat troleibuzele, intr-un frig cainos, cantand pana la raguseala, fiindca daca nu aduna in traista o anumita suma, incaseaza o cafteala sora cu moartea de la tac-su, seara. Copiii astia aduna suficienti lei pe zi ca sa-si ia nu numai suc, dar si un hamburger si poate si mai mult de-atat. Dar nu au curaj, ei trebuie sa-si faca planul, altfel suporta consecinte inumane.

Odata, un pusti din asta cersetor se ruga de mine sa-i dau bani sa-si ia mancare. L-am luat de manuta si l-am tras dupa mine spre mall-ul in care intram. Zic: e ziua ta norocoasa, iti iau eu de mancare ce vrei, hai cu mine si-ti alegi. L-am vazut traind o drama cumplita. Oscila, inghitind in sec, intre pofta de a se repezi in bunatatile pe care promiteam sa i le cumpar si groaza ca aceste bucate nu-l vor scuti de scatoalcele de-acasa. Scopul cu care batea orasul nu era sa manance, desi era sleit de foame si rebegit de frig. El avea nevoie de cash. A mers cativa pasi cu mine, s-a luptat cu el, apoi s-a smuls din mana mea si, vazand ca n-am de gand sa-i dau niciun chior, a fugit. Nu stiam daca sa-mi fie mila sau sa-l bodoganesc.

Si atunci, spuneti-mi voi, ce facem cu cersetorii? Stiu, majoritatea imi veti spune ca astia au o mafie, ca sunt organizati in retele, ca au capetenii si supervizori, ca fac averi… Asa o fi. Dincolo de asta, daca exista macar unu la suta de amarati onesti? Oare batrana care se tanguie seara de seara langa chioscul de covrigi si spune ca-i este foame e atat de bogata cum suspecteaza unii? Cateodata, ii cumpar eu covrigi si-i dau, ii ia pofticioasa si zice “bogdaproste”. Ce inseamna asta, ca ii era chiar foame, ca nu are nevoie de bani gheata, ca e o sarmana? Sau ca joaca un rol perfect? Cine stie asta, cine stabileste asta?

Intr-o zi, dintr-un canal au iesit cativa aurolaci si-au inceput sa caute in gunoaie, dupa ceva de mancare. N-ajungeam pana la ei, erau pe trotuarul celalalt, le-as fi dat niste bani, era clar ca aia n-aveau dupa ce bea apa. O sa-mi spuneti, desigur, ca e optiunea lor sa dea banii pe drog ieftin, in detrimentul hranei. Doar ca eu stiu ca asta e deja boala, ei sunt niste victime, niste dependenti, iar aceste afectiuni nu se vindeca prin vointa. Au nevoie de ajutor specializat, de psihologi, de mese calde si paturi comode… De unde asa ceva, in tara asta?

Ce facem cu cersetorii, deci? Cum decidem cine are cu adevarat nevoie de bani si cine e doar un excelent colector de cash? E normal si uman sa te supui avertismentelor statului, gen “nu incurajati cersetoria si nu dati bani cersetorilor!”? E mai bine sa le dai tuturor macar cate-un leu, sa-ti faci pomana cu ei, chiar daca unii au mai multi bani ca tine? Poate printre ei sunt si batuti de soarta sinceri?

Sunt foarte derutata, mai ales ca am stat sapte ani in Canada, unde nu exista absolut niciun copil cersetor si absolut niciun batran ratacit pe strazi, depinzand de mila publica. Singurii begger-i erau o mana de drogati metropolitani, homeless in primul rand din vina lor, care nu acceptau ajutorul guvernului, care aveau o indaratnicie autodistructiva. In rest, nimic. M-am intors in Romania mea, asistand dezolata la spectacolul interminabil al cerselii la orice nivel. Si nu stiu deloc ce sa fac. Cui sa dau, cui sa nu dau…

In plicul dolofan (in care eram apelata de vreo 20 de ori cu “stimate domn Simona Catrina”), mi se trimiteau vreo paispe dovezi ca ma aflu – ta-na-naaaa – printre “finalistii premiului cel mare”, de 70.000 de euro. Cum nu retin sa fi dat vreo proba de tinuta de zi, de inteligenta sau de costum de baie, inca stau si ma intreb cum am ajuns eu in finala unui concurs la care nici nu m-am inscris. Dupa ce eram asigurata de catre expeditorii corporatisti, alb pe negru, negru pe galben si alb pe verde, ca am toate sansele sa obtin marea pleasca, urma micuta lor rugaminte: sa comand o trilogie de basme rusesti, caci am sa ma topesc dupa ele, sunt minunate.

Acum fac pe desteapta, dar imi amintesc ca in Canada am cazut in plasa lor (aceeasi firma) si, dupa ce am completat teancuri de hartoage “castigatoare”, m-am trezit abonata la revista lor. Bineinteles, in afara de publicatia pe care mi-o arunca postasul saptamanal in prag, nu m-am pricopsit cu nimic. A, ba da, m-am ales cu cateva zeci de telefoane de la diverse companii de telemarketing, care auzisera ce fraiera sunt si ma momeau deja cu tot felul de tampenii, mizand pe mine ca pe un client cu dare de mana si luare de plasa.

Adevarul e ca sunt cam naiva, ca sa ma exprim elegant. Desi nu cred in hipnoza comerciala si in argumentele din seria celor prea bune ca sa fie adevarate, daca un vanzator dintr-asta guraliv ma retine de la doua minute in sus, deja simt ca nu mai pot spune “nu”. Asta e o boala, recunosc. Luna trecuta, am comandat un ceaslov de 64 de lei, o mica enciclopedie a sanatatii de familie – sau asa ceva. Ma sunase una si, cu o voce de vrabiuta flamanda, mi-a descantat virtutile unei asemenea achizitii si cum imi poate salva viata o carte groasa despre boli. Caci, spre exemplu, daca fac infarct, ma tarasc pana la biblioteca, rasfoiesc cartea, mai intai dau la cuprins, apoi la pagina, citesc tacticoasa ce trebuie sa fac in timp ce horcai si ma sufoc si, la finalul unui capitol palpitant, mi se spune sa sun la 112.

Va rog frumos, spuneti-mi ca nu sunt singura proasta, nu-i asa ca telemarketerii astia au o charisma secreta, folosesc mijloace psihologice incorecte, au strategii exclusive, nu-i asa ca ei conving pe oricine, nu-i asa ca nu aveam de ales? Oricum, va promit ca, daca iau premiul de 70.000 de euro, revin cu o postare si va redau in detaliu metamorfoza principiilor mele, precum si cotele serotoninei aferente.

Maine, 25 noiembrie, incepand cu ora 19, va asteptam la Hotel Ibis, detalii gasiti in invitatia atasata. As avea nevoie de confirmari ferme, ca de obicei, fie aici, in cadrul sectiunii de Comments, fie pe e-mail, la simona@revistatango.ro, fie pe Facebook, unde va exista un link cu aceasta postare.

Listele s-au deschis… Pe maine seara!

Eu, Alice si intreaga echipa Tango va asteptam la tarm de mare si de visuri.

Cu vreo trei ani in urma, printre alte mii de prostii forwardate pe e-mail, am primit de la o prietena un mesaj care continea un text. Se numea “Femei de cariera” si era semnat Mircea Dinescu. De obicei, cand primesc e-mail-uri din astea cu Fwd: Fwd: Fwd: Cutare, dau Delete in prima secunda, nici nu le deschid. De data aia insa, avand in vedere ca era vorba de Dinescu (un scriitor care-mi place foarte mult, realmente), am inceput sa citesc.

Dupa prima fraza, am fost stupefiata: era, de fapt, un text de-al meu! Un text pe care il publicasem deja intr-una dintre cartile mele (Codul nebunelor maniere) si care se afla – evident, cu acordul si placerea mea – pe site-ul www.revistatango.ro

Cineva il luase de-acolo cu copy/paste si, din motive pe care nu mi le pot explica, l-a semnat, cu de la sine putere, Mircea Dinescu. Nu e vina poetului, dupa cum nu e nici vina mea. Singura mea neglijenta e ca, atunci cand am pus textul pe site, am uitat, ce-i drept, sa trec autorul (adica eu). Am facut asta un pic mai tarziu. Mosmondeala m-a costat. Un individ iute de mana, din seria astora care se ocupa cu confectionarea e-mail-urilor de trimis in masa, l-a sparlit si l-a semnat Mircea Dinescu, probabil ca sa trezeasca si mai mult curiozitatea. Ba mai mult, i-a schimbat si titlul – cel original, pus de mine, era “Iubire, vezi ca azi ajung tarziu acasa: LA 1.00 AM TELECONFERINTA, LA 2.00 NASC, la 3.00 AM MITING”.

Pentru ca i-a modificat titlul si i-a reinventat autorul, trag concluzia clara ca initiatorul acestui carusel al erorilor a facut-o intentionat. Mesajul cu textul “lui Dinescu” a batut lumea-n lung si-n lat, daca a ajuns inclusiv la mine (culmea ironiei, venit de la o prietena buna), care eram in Canada, la ora aia!

Evident, nu m-a amuzat prea tare incurcatura, insa initial n-am reactionat prea vehement. M-am multumit sa-i raspund amicei expeditoare si s-o lamuresc. La randul ei, ea m-a asigurat ca trimite dezmintiri inapoi, pe firul apei. Firul s-a rupt curand, deduc, intrucat au trecut de-atunci ani de zile si nu numai ca si-acum primesc e-mail-ul asta, din cand in cand, din tot felul de surse – la Subject scrie “Femei de cariera – de Mircea Dinescu” – dar gluma s-a ingrosat. Daca dati cautare pe Google cu “femei de cariera de mircea dinescu”, o sa vedeti sute de rezultate. Bloggerii falnici ai neamului au copiat textul, si l-au insusit si putin le pasa de restul lumii.

Si chiar daca ar fi fost textul lui Dinescu pe bune, e incalificabil gestul multora de a lua cu japca materialul si de a-l pune pe site-urile proprii, fara sa-i ceara acordul autorului. Fiindca, nu-i asa, daca-i cereau acordul, el le-ar fi spus, in stilul caracteristic: ba, tu esti prost sau doar mimezi bine prostia?… asta nu-i textul meu!

Ceea ce scriu acum are legatura si cu ceea ce a scris Alice Nastase Buciuta azi, pe blogul ei. Zona media – ca e ziar, ca e televiziune, ca e blog celebru, ca e site – e plina de furtisaguri dezgustatoare.

Admit ca, in cazul astora care mi-au luat articolul din mers, de la altii, nu e vina lor ca e semnat Mircea Dinescu, in loc de Simona Catrina. Dar nimic nu scuza apucatura oribila de a ciordi texte de unde-ti vine, fara a cere voie, fara a informa autorii, fara nicio urma de bun simt. Sa nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu cei care le iau doar ca si le puna pe Facebook, precizeaza autorii si sursa si o fac din admiratie sau respect pentru textul respectiv. Acestora le multumesc pentru aprecieri, sunt magulita!

De azi inainte, voi lua masuri concrete impotriva celor care preiau texte de pe site-ul si blogurile noastre si le pun pe alte bloguri fara sa ne ceara acordul complet si onest, m-am saturat de scuze cabotine si de tupeul cronic.

In concluzie, informez in mod oficial ca articolul pe care toata lumea il stie drept “Femei de cariera – de Mircea Dinescu” imi apartine mie (Simona Catrina ma numesc, pentru cine a deschis blogul mai tarziu) si, din punct de vedere al copyright-ului, apartine site-ului Marea Dragoste, il puteti gasi si pe http://www.revistatango.ro/iubire_vezi_ca_azi_ajung_tirziu_acasa_la_1_00_am_teleconferinta_la_2_00_nasc_la_3_00_am_miting-1110.html