Numarul pe care castigatorul l-a prezentat in finala a fost penibil. Prostilor, ha, ha, ha, ia uitati, n-am puls, ha? Hai sa ne jucam de-a moartea. Bullshit. Lipsa de puls era un truc si m-a durut ca au adus si un medic cardiolog pe scena, care s-a facut de ras girand prestatia tampita a unui comedian mediocru.

Nu sunt necajita atat ca n-a castigat minunatul, incredibilul dansator Mihai Petraiche, cat ca n-a castigat o persoana care chiar era talentata. Dar publicul a votat senzationalul ieftin, ca de obicei. De-aia suntem o tara de tabloidizati, de fiinte care casca gura la subiecte derizorii, vulgare, al caror target e o hoarda cu IQ de semi-retardati. In tot acest timp, eu asteptam cu nerabdare sa treaca moda subiectelor de doi lei, scarboase, jenante si imbecile. Nicio sansa.

Lumea a votat “mentalistul”, adica smecherul. Lumea vrea minuni si smenuri, nu vrea nici arta, nici talent si nici profunzime. Ala care poate crea iluzie optica, miracole scamosate si distractie este eroul unei tari care pur si simplu n-are chef sa fie mai buna de-atat.

Mihai Petraiche a muncit ca un nebun ani de zile, dupa ce avusese un accident care-i pusese in pericol nu doar cariera, ci si capacitatea locomotorie. E un baiat simpatic si modest, care si-a riscat validitatea fizica, pentru visul lui. Dar am inteles noi ceva din asta? Am inteles noi ceva din talentul unor oameni care au muncit si-au sacrificat totul pentru drumul lor ascendent? Ete, na! Traim in Romania.

Un iluzionist a luat premiul de 120.000 de euro, desi geme tara de magicieni. Cu ce-i mai bun Gog decat altii, cu faptul ca s-a autointitulat “mentalist”? E singura miscare inspirata pe care a facut-o. Se pare ca a prins de minune la fraierii care inca mai cred ca impostorul ala citeste ganduri.

Speram ca, intr-o sambata seara, cand toata lumea zambeste, sa am o concluzie mai rozalie. Dar n-am, iertati-ma. Ne meritam soarta. Nu e vorba de Romanii au talent, da-l incolo de concurs. E vorba de cum vede lucrurile o tara intreaga. Ne entuziasmam in fata poleielii, a margelelor. Nu vedem esenta, nu pricepem nimic. Extrapoland, asta ne este si destinul politic, votam carcasa, niciodata doctrina.

Toata lumea stie perfect cum se slabeste, doar un individ dintr-o suta reuseste sa slabeasca. Am auzit de un miliard de ori oameni care n-au tinut in viata lor vreun minut de regim de slabire cum ii dadacesc pe altii: ar trebui sa nu mai mananci paine si dulciuri, ar trebui sa nu mai mananci seara, ar trebui sa faci sport. Asta n-ar fi nimic, dar multi nutritionisti dintr-astia veleitari colporteaza ineptii: apa ingrasa, carnea ingrasa, sucurile de fructe sunt bune la dieta. Tampenii, deci.

Degeaba incerci sa-i contrazici. Tu, care te-ai luat la tranta cu 4000 de cure de slabire la viata ta, ai buchisit toate cartile cu sfaturi. Ai platit doctorite nutritioniste (din seria celor care au 48 de kile si n-au avut in viata lor mai multe) ca sa-ti spuna ceea ce stiai deja: nu manca mult, mananca putin si sanatos, fa sport. Auzi, nutritionistii astia au vreo intelegere cu salile de fitness sau ce? Le dau comision din incasari?

Pe vremuri, inainte sa-mi vina ideea brilianta de a ameliora problema definitiv, chirurgical, obisnuiam sa dau si eu binete nutritionistilor. Am fost in cabinetele unor doctorese-balerine, fatuci abia iesite din rezidentiat, care ma masurau cu condescendenta si-mi spuneau numai lucruri incredibile, senzationale: grasimea ingrasa, castravetele n-are multe calorii, trebuie sa mancam trei mese si doua gustari pe zi, trebuie sa mananci numai gaura de la covrig, mezelurile si zaharul nu sunt bune pentru organism, trebuie sa avem mese echilibrate. Astea si alte vesti revolutionare, care erau cat p-aci sa-mi schimbe viata, doar ca nu lipsa de informatie era problema mea.

Un singur lucru uita toata lumea: latura psihologica, motivatia, mecanismul moral. Chiar nu realizeaza niciun doctor ca oamenii stiu teorie berechet? Cred ca Dr. Google are doctorat in stiinte medicale, ca prea se trateaza toata lumea la el. Toti grasii stiu exact cum pot sa slabeasca, n-au nevoie de indicatii pretioase. Au nevoie mai degraba de consiliere psihologica, de intelegerea si sfaturile unor oameni care stiu cum functioneaza dependenta de proastele (dar minunatele) obiceiuri alimentare.

Revistele sunt pline de articole din categoria “cum sa slabesti”, iar femeile se dau cu capul de pereti, fiindca nicaieri nu exista vreun articol din categoria “cum sa faci SA VREI sa slabesti”.

După o discuție preliminară pe coridor, dumnealui m-a poftit în cabinetul pe care asistenta i l-a recomandat drept ”liber”. Era atât de liber, încât emanciparea mergea până-n cote dubioase. Masa de consultații era orientată cu sudul spre ușă. Prin urmare, oricine deschidea portița vedea ceea ce eu însămi n-aveam chef să văd nici cu oglinda, decât de vreo două ori pe an, când eram mai bine dispusă.

Mi-a poruncit să mă dezbrac și să mă așez corespunzător. În timpul investigației, ușa s-a deschis de vreo opt ori. De fiecare dată, săream ca mușcată de căpușe, strângeam genunchii (de parcă ar fi ajutat la ceva) și voiam să mor instantaneu de infarct – mi se pare un sfârșit foarte nobil, o moarte de intelectual rasat.

Ulterior, am dezvoltat o filosofie care părea inițial tocită, dar se pare că mai era ceva loc de speculații. Intimitatea e o noțiune relativă. Știu oameni care nu pot să facă un pipi dacă nu dau mai întâi televizorul tare și se asigură că tot restul casei va măcina ceva în mixer în următoarele zece minute. După cum știu și oameni care, în situații limită, abdică de la orice mofturi.

Când mama mă năștea pe mine (natural, fără epidurală, că acum patruj’ de ani nu exista așa ceva), în sală se foiau, în afară de doctor, vreo zece studenți la medicină care, evident, voiau să afle concret cum iese o căpățână așa de mare printr-un orificiu așa de mic. Explicațiile cu cretă pe tablă, la seminar, pasămite nu erau suficiente. Când mama mi-a spus asta, am întrebat-o cum a reușit să nască în condițiile în care atâția ochi holbați participau la acest moment sublim. Mama mi-a spus așa: ”Simona, în momentele alea, dacă mi-ar fi promis cineva dureri mai mici și-o naștere mai decentă, aș fi acceptat să nasc în piața publică, la un miting cu o sută de mii de oameni! Și, în general, în momentele alea aș fi mâncat cărăbuși vii dacă-mi garanta cineva o reducere cu 10% a contracțiilor”.

Corect. Cred că abia atunci am înțeles mai bine cam ce înseamnă durerile facerii.

Dincolo de asta, revenim la așa-zisa intimitate. Pragul spitalului e granița dintre fandoseală și lucrurile serioase, ca să nu spun grave. Oamenii trec prin experiențe pe care nici în coșmaruri nu le-au dezvoltat complet. Am auzit povești despre controale ginecologice stânjenitor de amănunțite, despre colonoscopii, coproculturi, uroculturi, despre plosca de la reanimare, despre tuburi vârâte-n toate căile de acces, prin care-ți ies toate secrețiile posibile. Dincolo de dramatismul situației, e un training util. Înveți să accepți că, dacă vrei cu adevărat să supraviețuiești, trupul tău trebuie să aparțină științei, medicinei, curiozității de laborator.

Dar sufletul e al tău. Nu uita asta, atunci când, aflat pe o masă de studiu, sub asediu medical delicat, simți că  secretele tale circulă prin tuburi, eprubete și ecrane…

Joi, 29 martie, la ora 20, va asteptam la Hilton Atenee Palace (detalii, in invitatia de mai sus), pentru o seara alintata, la un pahar de speranta si-o conversatie incitanta pe tema planning-ului familial. Stiu, ati auzit de multe ori expresia asta si probabil deja sunteti edificate, dar va asigur ca intotdeauna se va gasi ceva inedit de adus in discutie, legat de momentul optim in care decidem sa aducem copii pe lume.

O fi adevarat ca, daca stai sa te gandesti prea mult, nu mai faci copii niciodata? Ca nu exista “momentul potrivit” suta la suta? Sau asta e doar scuza celor care se tem de maternitate? E mai bine sa fii mama tanara? E mai bine sa ai primul copil dupa ce-ai inteles cate ceva din viata si-ai asamblat o cariera puternica, adica dupa 30-35 de ani?

Cu totii avem povesti palpitante legate de momentul in care am decis sa facem (sau sa nu facem) copii. Sau n-am reusit sa ne decidem, inca. Sau am inteles, destul de tarziu, ca optiunea noastra a fost hazardata.

Va rog mult sa va anuntati prezenta (incluzand numarul de persoane) fie aici, pe blog, fie pe e-mail (simona@revistatango.ro), fie pe Facebook, acolo unde vom posta invitatia, si eu, si Alice. Va astept cu dragoste si exaltare!

Eu mănânc foarte puțin, grație unor update-uri anatomice (slavă Domnului și slavă Doctorului!), dar ador să gătesc, asta rămâne pe viață.

Pozele pe care le vedeți au fost făcute acum trei ani, când eram în Canada, și reprezintă etapele prin care a trecut o ciorbiță de-a mea de văcuță, de la stadiul de legume tocate până la savoarea finală. Cu mențiunea importantă că am băut eu whiskey-ul care apare în distribuție, nu l-am turnat în ciorbă!

L-am asasinat până acum pe Doru cu câteva feluri pe care, dacă am băgat de seamă că-i plac la nebunie, i le-am tot făcut. Dar trebuie să schimb un pic meniul, devine previzibil și nu e stilul meu. El e foarte drăguț și politicos, dar nu pot să abuzez.

Ca să vă ajut să-mi dați sfaturi, vă spun că mai vreau și altceva decât sărmăluțe, piftie de curcan, ouă umplute, salată de boeuf, șnițele, tocăniță – pe-astea le-am tot gătit eu. Și momentan vreau altceva decât snițel umplut cu ciuperci, friptură la tavă în vin, cartofi franțuzești, păstrăv condimentat, medalion de purcel în vin (un fel de mușchi umplut) – pe-astea le-a tot gătit el, incredibil de bine!

Nu e mofturos deloc, asta vă face misiunea mai ușoară. Așa cum scria și pe aragazul meu din Toronto, I kiss better than I cook. Hai, ajutați-mă, iertați-mi egoismul, știți că la voi apelez întotdeauna ca să-mi rezolvați blocajele, dilemele, problemele! Apropo de probleme: Orange – companie pe care am beștelit-o sistematic în ultima vreme – mi-a trimis la redacție un aranjament floral superb, prin curier! Fără alte explicații…

Vă mulțumesc muuuult, aștept, dragilor!

Am fost, impreuna cu Alice Nastase Buciuta, prietena mea, la doua finale Eurovision: in Suedia si in Estonia. Eram ziariste acreditate la fata si la farmecul locului. Dincolo de asta, am fost amandoua, de mici copile, adoratoare aproape fanatice ale miscarii Eurovision. Am vazut cum se pune problema in Europa, ce fel de show-uri strapung vicisitudinile si ajung pe podium. Sigur, o sa spuneti ca oricum contextul are si condiment politic, dar sa nu uitam ca noi am facut si ispravi notabile la Eurovision (nu mai departe de Paula Seling & Ovi, care acum doi ani au fost pe locul 3).

La Stockholm, eu si Alice am insotit trupa Taxi. Au fost printre cele mai frumoase zece zile din viata noastra, cu nopti scurte, zile lungi (eh, vara scandinava), cu croaziere incredibile si petreceri fastuoase, organizate de tarile participante care aveau cu muuuult mai multi bani decat echipa noastra. Si-n ziua de azi evoc, impreuna cu Alice, petrecerea olandezilor, unde am stat ore intregi si-am ras si-am dansat cat pentru o viata. Si cred ca am si baut cat pentru o viata, dar, desigur, asta nu e frumos sa spun cu voce tare.

Apoi am fost amandoua la Tallinn, in Estonia, un oras cam cenusiu, auster, care nu se dezsovietizase suficient in 2002, insa ne-a oferit, in cele din urma, destula adrenalina. Inclusiv privirile dusmanoase ale lui Marcel Pavel (care reprezenta Romania in finala, alaturi de Monica Anghel, si care ne amenintase anterior momentului ca va veni si ziua superba cand va trece cu jeep-ul peste noi, inainte si-napoi, sa fie sigur de rezultat).  Ce vremuri minunate, cand artistii ne bateau si ne amenintau! Simteai ca traiesti. A, evident, asemeni multor altora, Pavel era cam nemultumit de ceea ce scriseseram noi despre el.

Mi-e un dor nebun sa merg cu Alice la o finala europeana Eurovision (si cu Paul, si cu Doru, si cu Iza, si cu Ilona, si cu Victor, si cu tricolorul infasurat pe umar). Si vom merge, stiu! Poate anul viitor. Anul asta, nu vom merge la Baku, nu vreau sa vedem in finala o porcarie care reprezinta Romania, o piesa al carei target nu vom fi niciodata.

Nu fac pe modesta atunci cand ii intrerup pe cei care-mi spun ca am umor. Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu.

Dar sunt si oameni facuti sa debiteze poante de calitate. Ii invidiez – si nu la modul nobil, constructiv. Ii invidiez in cel mai meschin mod. As fi vrut sa-mi fi bubuit mie prin cap ideile lor.

Foarte rar preiau poantele altcuiva in textele mele, iar atunci cand o fac, ma straduiesc sa precizez sursa cat mai clar. Dar se mai intampla sa parafrazez sau sa scriu o gluma care e atat de cunoscuta, incat mi s-ar parea redundant sa mentionez ca e banc consacrat. Si atunci, primesc laude. “Ce umor ai, Simona!”. Sar ca arsa: nu e poanta mea!!! E un semn ca, intotdeauna, glumele cele mai bune sunt scornite de altii. Le invidiez creierul destept.

Atunci cand nu precizez ca ideea ii apartine altuia, inseamna ca e ideea mea. De-aia il si detest pe Mihai Morar, omul care ia un salariu porcesc de mare de la Antene si de la Radio Zu si are o faima nemeritata, plagiind poantele altora. Inclusiv ale mele. Da, asa e, Mihai Morar turuie la Radio Zu numai glume furate fara jena. De altfel, ziaristul Julius Constantinescu l-a si dat in judecata pentru asta, fiindca obraznicatura de Morar lua zilnic glume de-ale lui, insusindu-si-le si parand destept. Si sper ca Julius nu e singurul care-l taraste in tribunal. L-as da si eu in judecata pe Morar, o sa ma gandesc serios la asta.

Nimic nu-mi place mai mult pe lume decat sa rad. Nici scrisul, nici dulciurile, nici whisky-ul, nici sexul, nici muzica nu-mi priesc mai mult decat rasul. Si tineti cont de faptul ca elementele de mai sus imi plac cu adevarat!

As da orice sa fiu un umorist bun. Cand vad sitcom-uri americane de succes, cu un ochi rad cu lacrimi, iar celalalt ochi imi sare din cap, de invidie. Cu atat mai greu imi e sa ma simt bine in preajma unora care hahaie toata ziua fara rost, ca proasta-n targ, niste obositori care cred ca sunt glumeti, niste diletanti, niste agasanti.

De fapt, ii invidiez. Nu e nimic mai reconfortant decat sa razi ca un spart. Iar daca ei rad din orice, isi regenereaza sistemul nervos. Cei care fac glume de autobaza (sau mai proaste de-atat) traiesc cat sa ne-ngroape pe toti.

Tragedia e ca verdictul nu e pe mana celor haiosi, subtili, inteligenti. Verdictul e dat de o majoritate de neamuri proaste, care cumpara, vad, respectiv acceseaza subiecte de doi lei, glume cretine si funduri goale. Asa ca noi, cei care cautam un miez fin intr-o gluma si mai fina, trebuie sa ne intalnim ca ilegalistii, la vizionari si lecturi conspirative. Intrebarea e: unde naiba mai radem?