„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Ochii care nu se vad joaca Tetris

de

coffeeIntr-o seara, m-a sunat o fosta colega de redactie, cu care nu mai vorbisem de opt ani. Cand mi-a spus un nume si-un prenume, nici nu stiam cum sa le pun cap la cap. Mi se paruse mie ca le-am mai auzit undeva, dar imi sunau ca „rovinieta” sau „impozit forfetar”, deci ceva familiar, ale carui sensuri adanci imi ating craniul si ricoseaza, insa. Nu mai stiam nimic de ea, credeam ca o stersese din tara. Cand colo, mi-a zis ca lucra la un ziar online (care, culmea, are si sediu), la cinci minute de mers pe jos de serviciul meu. De atunci, ne-am pus pe vorbit la telefon in fiecare zi, iar meniul discutiei s-a extins, am aflat ca o hoarda de ziaristi pe care ii cunosteam lucrau acolo. Adica aici, ca sa ma exprim mai corect geometric, avand in vedere ca as putea sari intr-un picior de la mine pana la ei.

Au trecut doua luni de la debutul comunicarii noastre wireless, pe minute incluse. Le-am aflat vietile si boacanele, copiii si pisicile, promovarile si visurile. Si ei mie. A trebuit sa povestesc de o mie de ori de ce (naiba) m-am intors din Canada, cum era in Canada, cat de frig e acum in Canada si cat costa casele in Canada.

La un moment dat, mi-am dat seama ca, instinctiv, de cate ori vorbeam la telefon cu unul dintre ei, imi luam o cafea langa mine, aburii ei aromati imi dadeau iluzia ca stau la o tacla adevarata, ca sunt la o intalnire de oameni intregi la cap, nu la o teleconferinta stupida, de robot prost programat.

Vorbesc cu prietenii pe e-mail si la telefon, iar de multe ori mi se nazare ca, in timp ce eu le povestesc zbuciumatele mele revelatii, concluzii, iubiri si despartiri, ei scarmana o telecomanda, taie ghearele pisicii sau joaca FreeCell pe computer. Odata, o tipa pe care-o furase tavalugul micilor ocupatiuni casnice a tras apa in timp ce vorbea cu mine la telefon. Eu am incremenit, tocmai ii spuneam ce zi tampita am avut. Naduful meu a fost bruiat de jetul prozaic. Am tacut la jumatatea cuvantului, iar interlocutoarea mea a vorbit ne-ntrebata: „Scuze, am aruncat o scama in wc si-am tras apa din reflex”. Sigur, doar nu era sa-mi spuna ca, in timp ce vorbeam cu ea, facea pipi.

Altadata, il auzeam pe cel cu care vorbeam cum tacane in taste, zicand „iham, iham”. Am fost tentata sa-i spun, la mijlocul unei propozitii, ceva nasol, ca sa vad cat de atent era. Ceva de genul „nu stiu ce sa fac cu viata mea, nu stiu daca sa stau in Romania sau sa plec in Canada, esti un bou baltat, cred ca o sa mai stau o vreme in Romania”. Mi-a fost totusi teama ca vibratia paricopitatei l-ar fi scos din jocul de Tetris, asa ca mi-am vazut de confesiunile mele starmocite, el a ajuns intre timp la nivelul 7 si s-a enervat abia la nivelul 8, cand a facut o miscare gresita si i-au cazut toate caramizile colorate. Game over.

Dupa multe asemenea experiente, in care prietenii mei – noi sau vechi, ca au aceleasi naravuri – au zdranganit oale, au lasat ape sa curga la tuturoi, au urmarit filme si au bagat aspiratorul (mi s-a intamplat si asta) in timp ce vorbeau cu mine, m-am hotarat sa reduc drastic volumul convorbirilor, cu ocazia asta voi avea si-o factura mai supla.

De-acum incolo, ne vom intalni fata-n fata, la o cafea, sa ne privim in ochi, sa stiu ca intelege totul, cand ii spun ce-mi trece prin minte si prin viata, sa stie ca sunt alaturi de el, cand imi spune ce decizii vitejesti a mai luat.

De la acest moment, am inceput sa reevaluez intalnirile cu prietenii, am redescoperit voluptatea dialogului ochi in ochi. Nu mai am frustrarea omului care vorbeste si transpira de emotie la telefon, in timp ce interlocutorul ii scrie sms-uri cuiva de pe alt telefon (am fost martora unei astfel de scene, in casa cuiva – si, desi atunci nu eu eram victima tradarii, m-a oripilat).

Vreau sa-mi privesc prietenii in ochi, sa le strang mana, sa le vad expresia, gesturile, hainele, sa le simt parfumul, sa intuiesc mai bine ce-i cu ei, cum stau cu moralul, ce culori poarta, cum mai arata. Este si motivul pentru care m-a entuziasmat concursul lansat pe http://www.coffeechat.ro/intalniri-alintaromate Cele mai frumoase relatari despre intalnirile reusite, emotionante sau amuzante cu prietenii vor fi premiate. E un pas catre obisnuinta de a pastra cu tot sufletul, cu tot adancul ochilor o prietenie adevarata.

Tag-uri:
· · · · · · ·
Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Simona, mi-am facut o cafea, m-am asezat in fata PC-ului ca sa stau cu poza ta in fata ( n-am video-telefon) si te-am sunat. Am vrut sa iti povestesc ca e Snow Day aici. sa iti aminteasca de frutunile de zapada si toate implicatiile…Banuiesc ca esti in drum spre Iasi si telefonul tau nu e la o distanta apropiata de mana ta, sau ti-ai schimbat numarul.
    Va urez succes la lansare!

    CristinaC 2 februarie 2011 18:43 Răspunde
  • Stiu sigur ca sunt pe lista pentru o anume cafea, intr-o anume zi, la un anume mall (din doua). „Un suflet care sa te incapa”, ziceai? Minunata asezare de vorbe, musai sa fie adevarata.

    Anda 2 februarie 2011 19:36 Răspunde
  • Eu tot n-am înteles : cat costa o cabana în Canada ? 🙂
    Ochii care nu vad sunt miopi sau prezbiti din cauza de megabiti.
    Diferenta dintre „la telefon” si „fata in fata” e ca cea dintre cafeaua „filtru” si cea „turceasca”, de la nisipul fierbinte 🙂
    La receptor imaginea vine cam asa :
    http://www.youtube.com/watch?v=MVgEaDemxjc

    Thomas Man 2 februarie 2011 19:53 Răspunde
  • Cand ma intreb daca nu cumva vorbesc in gol, automat subconstientul imi spune si: oare ceea ce spun e interesant? Poate nu. Si fac o primenire in conversatii si, de ce nu, in auditoriu.
    Gandeste-te draga Simona cate cafele va trebui sa bei cu noi, cei care ‘conversam’ cu tine, meseria ta va fi sa ne primesti in audienta.

    Alina 2 februarie 2011 22:16 Răspunde
  • Ochii care nu se vad se automutileaza.
    Era noastra sau noi ai erei? 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=r64kl3eCwMc&feature=related
    Felicitari Simona! Sa va fie implinirile, tie si lui Alice, pe masura bucuriei ce-o treziti in sufletele noastre! 🙂

    Nazuroasa 2 februarie 2011 22:26 Răspunde
  • Thomas, depinde unde se afla casa/cabana. Banuiesc ca si in Ro locatia e importanta.
    daca vrei sa vezi uite-te: http://www.mls.ca. poti cauta dupa foate multe criterii.

    CristinaC 2 februarie 2011 23:15 Răspunde
  • Si apropo ,Simona ,de ce ziceai : cum stau Canadienii cu zapada ? Ninge mult acolo ? E mai frig decat la Miercure-Ciuc ? Dar fata de Intorsura -Buzaului ? :))))

    liviu 3 februarie 2011 0:07 Răspunde
  • liviu nu e mult mai frig prin zona Toronto, si cu zapada stam bine… avem si de dat dar trbuie sa o lopatesti singur!

    CristinaC 3 februarie 2011 2:34 Răspunde
  • După două articole despre telefoane, îmi pot închipui cam cum ar decurge un dialog telefonic între Nicuşor şi Simona…
    Nicuşor, în faţa unei dileme existenţiale: să o sune, sau să nu o sune pe Simona? După ce trece în revistă 77 de motive pentru, şi tot atâtea contra, înşfacă mobilul şi sună.
    – Alo, Simona?
    – Mda, Simona. Cine eşti?
    – Sunt Nicuşor Telefonistul.
    – Mi-ai spus un nume şi-un prenume, nici nu ştiu cum să le pun cap la cap. Mi se pare mie că le-am mai auzit undeva, dar îmi sună ca „impozitul forfetar”. Deci eşti ceva familiar, dar sensul tău adânc îmi atinge craniul şi ricoşează. Nu ştiu nimic de tine, cred că ai şters-o din ţară.
    – Simona, nu lucrez la un ziar on-line, care deci n-are nici sediu. Dar mă dau pe blogul tău, adică sunt scriitoraş de blog, cumva confraţi. Ştii cum vine chestia, îţi exploatez bunătatea umflându-mă în pene pe blogul tău, ca strălucirea ta să mă atingă şi pe mine, fie şi doar o clipă. Vrei să-ţi povestesc viaţa mea?
    – Sunt „mâncată” de tot felul de scriitoraşi de blog şi confraţi. Bine, hai, povesteşte-mi viaţa ta, să-ţi aflu boacănele, copiii şi pisicile, promovările şi visurile, şi tu mie. Dar nu-ţi mai povestesc de ce m-am întors din Canada.
    – Simona, unde eşti? (aşa e la mobil, nu ştii niciodată unde se află interlocutorul, dacă nu-l ai sub ochi).
    – Sunt pe drum spre Iaşi, cu Alice şi Alina, mergem să lansăm „Andiamo”. Sunt emoţionată, parcă am şi un pic de trac, dar am nişte revelaţii zbuciumate. Aş putea să-ţi spun nişte concluzii, dar e prematur. Mai bine-ţi povestesc nişte iubiri şi despărţiri.
    (Din fundal se aude:)
    – Simona, mai lasă-l naibii de telefon, gândeşte-te la discursul de la lansare! (Probabil era vocea lui Alice).
    Simona, cu mâna pe microfon, să nu audă Nicuşor:
    – Nu te supăra, draga mea, dar mi se pare că e un cunoscut vechi, de care nu am auzit niciodată. Şi încă nu joacă Tetris, deci nu pot să-i închid mobilu-n nas!
    (Revenind la Nicuşor: )
    – Nicuşor, aşa e că nu scarmeni telecomanda, nu tai ghearele pisicii şi nu joci FreeCell pe computer?
    – Se poate, Simona? Îţi sorb cuvintele ca pe un dar divin, nu am timp să zdrăngăn oale, să las apa să curgă la ţuţuroi, nu urmăresc filme şi nu bag aspiratorul în timp ce vorbesc cu tine!
    (Simona, acoperind iarăşi microfonul: )
    – Vezi, draga mea, ţi-am spus eu, pe-ăsta nu-l pot scutura de pe mobil. E numai urechi!
    (Revenind la Nicuşor: )
    – În zona unde eu sunt regină iar hotarele se plimbă peste zone de gri marmorat, am avut o revelaţie: de-acum încolo ne vom întâlni faţă în faţă, la o cafea, să ne privim în ochi, să ştiu câte parale faci, pardon, să văd că înţelegi totul când îţi vorbesc, să ştii că sunt alături de tine când îmi spui ce decizii vitejeşti ai mai luat! Apropo, eşti viteaz?
    – Sigur că sunt viteaz, Simona.
    (În şoaptă, vecinei din maşină: )
    – E viteaz, dragă, i-auzi la el!
    – Simona, sunt pe gânduri, fac nişte exerciţii de înstrăinare (aha, trebuie să fi fost Alina!). Nu pot fi atentă la toţi vitejii tăi!
    (Revenind la Nicuşor: )
    – Auzi, Nicuşor, dacă eşti un bou bălţat mai stau în România!
    – Oh, eu voiam să te alint zicându-ţi „căprioară”, dar tot paricopitată e şi ea… Aaa, voiai să vezi dacă sunt atent la vorbele tale! Ei, dacă-i aşa, să ştii că nu sunt bălţat, că stau la ţară!
    – Uite ce e, Nicuşor! Am o factură cam grasă. Nu mă mai suna! Vreau să-mi privesc prietenii în ochi, să le strâng mâna. Nu vrei să-ţi strâng mâna, dacă-mi vei fi cândva prieten? Deci, vreau să-ţi văd hainele, să-ţi simt parfumul. E timpul să te laşi de fumat! Fumezi, nu-i aşa? Simt prin telefon că pufăi…
    – Ăăăă, Simona… eu… îîî… ăăă…nu pufăi… să vezi…
    – Da, lasă că-ţi trece! Acum trebuie să mă concentrez la lansare! Uite, ne-a depăşit o maşină! S-a dus şi week-end-ul la munte, nu am poze, dar lasă că o să am de la lansare. Du-te şi mai scrie pe blog, o să citesc când am timp…

    Nicuşor,
    sorbind din cafea în timp ce-şi închipuia dialogul de mai sus

    P.S. Lăsând gluma deoparte, vă urez o lansare reuşită şi emoţii plăcute!

    Nicuşor 3 februarie 2011 10:11 Răspunde
  • Paradoxul cel mai mare al vremurilor pe care le traim este acela ca fiecare dintre noi cautam sa facem mai multe lucruri odata.
    Ca recunoastem sau nu, si noua ni se intampla sa cadem in aceste pacate tolerabile.

    VirtualKid 3 februarie 2011 11:46 Răspunde
  • Multumesc, CristinaC, pt link.
    Eu glumeam, nu-mi permit visul unei cabane 🙂 Un cotet mi s-ar potrivi mai bine 🙂
    Pt gentiletea ta :
    Ma cabane au Canada
    http://www.youtube.com/watch?v=kbMImuNdUwE&playnext=1&list=PL4E28A8BF6C4DFDD6

    Thomas Man 3 februarie 2011 15:20 Răspunde
  • AcZ, eu n-am raspunsuri limpezi la ontologia din farfurie 🙂
    Ratusca cea urata danseaza frumos :
    http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=6eV6LYdm0BQ

    Thomas Man 3 februarie 2011 15:23 Răspunde
  • Mulumesc Thomas, imagini frumoase, tip bine ,zapada…. de care m-am saturat….e mai mare ca in clip!
    Multa lume in canada isi cumpara cabane si fug de lume in salbaticie. Eu n-am si nici nu imi cumpar… poate in Florida dupa furtuna de ieri.

    CristinaC 3 februarie 2011 15:39 Răspunde
  • Simona, unde m-ai trimis? La concursul respectiv ( http://www.coffeechat.ro/intalniri-alintaromate ) sunt vre-o 900 de concurente, toate FETE, numai fete!!!
    Ce să caut eu acolo? Închipuie-ţi, când l-or vedea fetele pe Nicuşor că intră cu caietele lui sub braţ, or să-l scoată afară în şuturi!
    Sau să mă transform într-o Nicuşorică, Nicuşorenă sau Nicuşoretă? 😀

    Nicuşor,
    nedumeritul

    Nicuşor 3 februarie 2011 16:46 Răspunde
  • Draga Sim, ochii care nu se vad, imbatrânesc cu mai mult sau mai putin noroc (eterna scuza a geneticii…): cei cu noroc scapa de ochelari, cei fara, se mijesc nepartinitor la numarul autobuzului si la silueta noului vecin de palier. Indiferent cum ar fi, daca sunt ochi care s-au iubit, nu se uita. Se poate sterge imaginea lor, dar nu amintirea lor. Conteaza cât de cald le-ai tinut locul in tot timpul DINTRE. Nu? Ia sa vezi cum ni-i vom recunoaste noi, cât ai zice peste… Sau otorinolaringologie. Sau sternocleidomastoidian.
    Dar nu despre asta vroiam sa-ti scriu, ci despre dorinta mea de a va merge bine astazi si mâine si totdeauna, tie si lui Alice. Voi cauta cartea si o voi citi.

    Va doresc o multime de cititori harnici si tot binele lumii,

    Angi

    Angelica Lambru 3 februarie 2011 17:58 Răspunde
  • ce haiosi sunteti! citesc cu drag tot ce scrieti cei ce popositi pe aici…si Simona care da tonul!!E bestiala!!

    dani 3 februarie 2011 21:09 Răspunde
  • Simona, super tare… adevarat! :))
    Nicusor, esti simpatic foc. Sincer. 🙂

    Moi 3 februarie 2011 22:19 Răspunde
  • 🙂

    wind 4 februarie 2011 8:43 Răspunde
  • Draga Simona,

    Vreau sa iti multumesc pentru sansa intalnirii de ieri, la Iasi,pentru ca rastimp de doua ore aproape v-am putut privi in ochi si am simtit ca intr-un fel apartinem aceleiasi lumi, chiar daca suntem atat de diferiti dupa cum spunea Alice,macar simtim la fel.
    Desi zambesc cu inima impartasind inca din bucuria zilei de ieri,in acelasi timp ma intristez in timp ce inaintez printre experientele voastre descrise in Andiamo..si as vrea sa am macar pentru un rastimp de o fraza talentul tau ca sa pot exprima ce simt…dar cum nu e posibil, am sa iti scriu asa impleticit si nesigur (ca sufletul meu)……as vrea sa ma pot da de trei ori peste cap ,ca sa ma prefac in cal,chiar daca nu as reusi sa fiu decat o rapciuga,si apoi as manca jaratec ca rapciuga sa fie armasar, si armasarul sa fie alb…ca sa fiu de fata atunci cand in sfarsit iti vei gasi „printul’ demn de a te face fericita si de a rascumpara toata tristetea adunata, ca sa vad cu ochii mei ca exista rost sa speram , si sa iubim si sa suferim.

    Roxana Stain 4 februarie 2011 10:39 Răspunde
  • Simone, eu citesc mereu blogul cu o cafea in fata. Zambesc la ecran, rad, ma intristez, dupa caz si haz. Adica nu ma simt „face to computer” ci „face to face”. Nu citesc cand vorbesc la telefon si la serviciu nu e voie cu pisici (nici cu foarfeci, cred…). Citesc doar cand am suficienta liniste si mainile disponibile pentru scris. La telefon…e un pic alta poveste, mai ales daca nu sun eu ci sunt sunata. Daca sun eu, am grija sa vreau sa si vorbesc cu persoana respectiva, nu sa sun de dorul lelii, si cand apas butonasul verde sa nu fiu deja scufundata in alte 5 activitati intre care s-ar desfasura (intinde cu greu) scoarta mea cerebrala (macar ea…). Daca, insa, sunt sunata, aici e de despicat firul, doar ca telefonul din poveste e, de obicei, wireless. Daca ma suna o prietena foarte buna, stiu ca o sa vorbeasca foarte putin (lucrurile lungi si grele le infasuram, de obicei, in jurul unei beri, cand intre noi e doar o masa de lemn, apoi si noi ca masa…). Deci pot sa ascult fara sa intru in panica pentru varii activitati pe care nimeni altcineva pe lume nu le-ar putea face si care e musai sa fie facute intr-un interval orar propice astrologic 😀 Daca ma suna in legatura cu serviciul, de obicei ma comport cam la fel, ca daca nu inteleg care-i problema stiu din multe experiente ca nu o sa ii gasesc nici solutie. Daca ma suna din greseala, ei, aici cred ca as putea lasa totul balta mai mult timp, daca interlocutorul ar avea ceva interesant de zis (glumesc, nu suport sa ma sune cineva si sa ma intrebe de ce mi s-a subtiat vocea de cand ne-am despartit, dupa terminarea stagiului militar…). Daca nu pot vorbi si telefonul nu e menit sa ma solicite sa salvez pe cineva din foc, de obicei spun ca sun eu mai incolo sau raspund gratios monosilabic, pana se prinde cine trebuie… Dar, dupa cum am mai pomenit la un moment dat, chiar daca nu exersez mitocanii cu telefonul la ureche, mie nu-mi place sa vorbesc la telefon. Imi place sa vad oamenii in fata, mai precis sa ii privesc in ochi. Chiar daca, de multe ori, dupa o vreme totul devine usor incetosat, ca la orele 19.00 nu te mai vezi cu nimeni la cafea, poate doar daca e cu mult rom 🙂

    Ana 4 februarie 2011 13:57 Răspunde
  • TM, ce e limpede nu se pune in farfurie, ci in pahar. Clatinel, clatinel, catre raspunsurile esentiale 😀 Foarte fain trailerul, acum am aflat si eu de aceasta coregrafa talentata, care nu mai e… ; multumesc. Dansul e de privit dar, daca iti place pe bune, dansul e de dansat, fiind cel mai bun mod de a mangaia cu corpul lumina care ne da contur. Sau de a ne imprima emotiile pe aer. Instrumentalizam:
    http://www.youtube.com/watch?v=nP6LepOgjvg&feature=related

    Ana 4 februarie 2011 14:14 Răspunde
  • Ana,
    am zimbit larg azi. si nu prea zimbesc de ceva vreme incoace. multumesc.
    cineva m-a sunat din greseala… acum multi ani. intimplarea aceea va sta cu mine toata viata. nu ne-am vazut niciodata dar am visat mult si frumos.

    iana 4 februarie 2011 17:55 Răspunde
  • Simona,
    am vazut poze de la Iasi. Frumoasooooo! sa ne scrii reteta neaparat. exact ce amestec de vise, sentimente, liniste, trairi curate iei in portii zilnice? 🙂

    iana 4 februarie 2011 17:58 Răspunde
  • Cunosc ce spui. Eu am intalnit una si mai misto. Am un prieten care are obiceiul de a ma pune pe on-hold daca il suna altcineva. Si nu ca as sta la barfa cu el. Dar nici nu apuc sa-l salut bine si daca suna altu ma da pe linia cealalta. Poate am si eu o urgenta, nu numai altul! Si mie niciodata nu mi-a zis sa-l sun in 2 minute ca e cu cineva pe alta linie. Misto,nu?

    Cristian 4 februarie 2011 22:54 Răspunde
  • Simona si Alice, Iasi-ul s-a incalzit de cand sunteti voi acolo. A spus si la Meteo. Asteptam ghioceii reintoarcerii la Bucuresti.

    omuldelamunte 5 februarie 2011 0:02 Răspunde
  • Simona, arde Iasiul ? L-ati pus pe jar cu un tango încins ? 🙂 ODLM ne face sa întelegem ca lasati urme arzatoare pe unde treceti. Un cadou în conexiune cu afacerile de inima si piele pe care le faceti cu brio (la Bursa sentimentelor si hartilor rutiere) :
    Arto Lindsay – Erotic City
    http://www.youtube.com/watch?v=ROTD_ECoJRg&playnext=1&list=PLF585E0B1D6D19993

    Thomas Man 7 februarie 2011 11:58 Răspunde
  • AcZ, eu credeam ca ce se pune în pahar e tulburel !
    Bauturile sunt surse de neîntelegere ? 🙂
    O întoarcere la surse :
    Alenko – Retour aux Sources
    http://www.youtube.com/watch?v=YTdWVBFEkq4

    Thomas Man 7 februarie 2011 12:02 Răspunde
  • Si 2 injectii de rock, poate da energie pe blog :
    Hanni El Khatib – Loved One
    http://www.youtube.com/watch?v=dUwBKWcE1GA
    Gang Of Four – You’ll Never Pay For The Farm
    http://www.youtube.com/watch?v=9JL6ZLQaf2E

    Thomas Man 7 februarie 2011 12:07 Răspunde
  • Simone, superbe poze iesene, sucevene… Doua prietene frumoase, imposibil de prins in doua vorbe. Sau, poate, daca folosim „va” si „iubim” am putea… 🙂

    Ana 7 februarie 2011 13:28 Răspunde
  • Iana, mi-e drag ca mi-ai zambit, multumesc. Povestea de care zici, se poate spune, sau trebuie sa ramana intre tine si acel cineva ? Cu telefonul de la un necunoscut e, probabil (/uneori/pana la un punct), chiar mai interesant decat cand cunosti pe cineva fata in fata: ai la dispozitie numai inflexiunile vocii, vorbele si intuitia ca sa ii dai contur, crezare, raspuns…

    Ana 7 februarie 2011 13:41 Răspunde
  • Tania (si Iana 🙂 , ramasese sa mai stabilim un singur lucru, dar m-am temut sa intreb, sa nu spuneti ca lungesc povestea dincolo de coperta 4: cum ar scrie acel barbat ? Cat despre muzica simfonica, Tania, de indata ce l-ai facut si mai cult decat era cu cartea in mana, mi-am dat seama ca, de l-as intalni vreodata, n-as sti ce sa vorbesc cu un astfel de om. In lipsa vorbelor, probabil ca m-as apropia sa simt Boucheron-ul personalizat de PH, as scoate sublerul sa-i masor barba nerasa si cine stie ce as mai face daca n-ar fi suficient de inspirat sa cheme pe cineva de la casa de moda „Camasi cu maneci lungi” sa imi ia masurile si pe mine o data cu ele… 🙂

    Ana 7 februarie 2011 13:46 Răspunde
  • TM: pai sigur ca da ! Omul „bat” nu intelege cum de s-a terminat bautura si nici de ce perspectiva lui asupra mesei e de jos in sus, cand el isi aminteste clar ca, inainte sa comande, masa era sub nasul lui… Cat despre sursele la care te-a dus pe tine…cine/ce ? … sunt foarte bune, le-am degustat in mod repetat. Injectiile alea…ai sterilizat youtube-ul inainte sa le faci ? 😀
    Iar am scris mult…ma opresc 🙂

    Ana 7 februarie 2011 13:54 Răspunde
  • Va multumesc tuturor pentru vorbe si fapte, pentru ganduri si gesturi. M-am intors, deocamdata vedeti pe blogul lui Alice fotografiile si rezumatul bucuriilor noastre recente. Trag nadejde sa intru curand in posesia pozelor si sa construiesc si eu un album pe Facebook si o selectie pe blog, aici. Va imbratisez de buna regasire. 🙂

    Simona Catrina 7 februarie 2011 15:44 Răspunde
  • Nicusor… esti groaznic 🙂 🙂 🙂 Am ras.

    Angelica, mi-e dor de tine. cand revii?

    Iana, reteta noii mele vieti e mai dura decat pare. Multumesc frumos! 🙂

    Ana, esti un izvor rece si curat, ca de obicei! Vindeci.

    Thomas, thank you for the music…

    Omuldelamunte, a fost primavara in nord. Mi-e dor.

    Cristian, eu i-as zice verde-indigo, daca as fi in locul tau. 🙂

    Roxana, m-ai emotionat profund la Iasi, iti multumesc pentru tot si sper sa ne revedem curand!

    Dani… deci ramai cu noi! 🙂

    VirtualKid, asa e, vorbim de pacate tolerabile. Nu ca n-as tolera si unele nocive…

    Liviu, canadienii spulbera zapada cu snow-blower (aia din middle and upper class) ori cu lopata de plastic (working class). 🙂 E mai frig ca la Mircurea-Ciuc, dar mai cald ca la Toplita! 😀

    Nazuroasa, iti multumesc!! 🙂

    Alina, pai sa fac o cafea… 🙂

    Cristina, scumpo, iti multumesc, am vajait mult zilele astea. 🙂

    Anda, de cand ne amenintam cu mall-ul ala 😀

    Moi, Wind, ma bucur ca sunteti aici…

    Simona Catrina 7 februarie 2011 15:55 Răspunde
  • Simone…, nu-s asa cum zici tu, dar mi-ar placea sa fiu. Daca putem alege in cuvintele cui am vrea sa ne regasim atunci cand dam jos haina in care ne ascundem de noi insine, si putem, atunci eu as alege sa ma regasesc in ale tale.

    SW: un energizant pe roti: http://www.youtube.com/watch?v=hTMrlHHVx8A

    Ana 8 februarie 2011 12:37 Răspunde
  • Simona, avem primăvara ghemuită-n ghiocei şi aici la Bucureşti, iar o lansare de carte ne-ar deszăpezi mintenaşi, mai ales că aţi fi o forţă reunită a două alizee care să ne facă să nu regretăm c-am uitat mănuşile şi căciulile acasă.

    Omuldelamunte 8 februarie 2011 14:55 Răspunde
  • Pt doamnele si domnisoarele si duduile si domnitele din SW, în chipuri de vise placute :
    Ocean’s 11-12-13, Soundtrack
    http://www.youtube.com/watch?v=INSFjkxPW7g

    Thomas Man 9 februarie 2011 0:31 Răspunde
  • Simona eu propun sa dai adunarea…Unde e toata lumea? Sub zapada? La cules de ghiocei?
    La coada la editura sa cumpere cartile?

    CristinaC 9 februarie 2011 4:43 Răspunde
  • CristinaC: subscriu 🙂

    Ana 9 februarie 2011 11:23 Răspunde
  • „Unde e toată lumea?”
    Cum unde? S-a încălzit vremea, fetele şi-au scos de la naftalină fustiţele scurte şi s-au apucat să… butoneze celularele! Sau să vâneze flăcăi! 😀
    Îndată vor ieşi şi Făt-Frumoşii, cu caii la păscut şi portofelu-n buzunar, ca să se expună plaselor pescăreşti cu care îi vânează fetele…

    Nicuşor,
    care-şi pregăteşte calul

    Nicuşor 9 februarie 2011 14:10 Răspunde
  • Nicuşor, cum te duce calul tău? Ca gându’ sau cu preşu?
    Îţi cam miroase a catrinţă cu naftalină… Precis eşti pe call list al vreunei fustiţe nelungi, nu dispera!

    Omuldelamunte 9 februarie 2011 15:24 Răspunde
  • Thomas, cred ca glumesti, uite aici adevarata injectie rock:

    http://www.youtube.com/watch?v=Env5iMrBjws

    ana, sper sa-ti placa

    OLDM o sa vezi ca se aduna iar lumea aici in SW, vine iar frigul, va ninge, ia sa vezi cum ne luam canitele cu ceai si trecem pe barfa… 🙂

    wind 9 februarie 2011 21:01 Răspunde
  • logic ar fi, citind ce scrii tu Nicusor, ca ai si portofel, si buzunar. sau asta o fi pleonasm? 😀

    un trecator 9 februarie 2011 21:48 Răspunde
  • Banuiesc ca Una, tania, Thomas , liviu, Marina, Justine… si altii care sunteti prin tara v-ati ascuns si cititi cartile publicate. Vrem si noi… macar fragmente.

    CristinaC 9 februarie 2011 22:47 Răspunde
  • Buna dimineata,

    Citesc de multe ori ceea ce scrii. Imi da o liniste aparte si parca imi da senzatia ca altii sunt in haos, nu eu. DE curand am intrat in lumea presei. Se vrea sa fac o stire asupra unui eveniment. Te rog, imi dai niste detalii „ca la carte”? Fiind nou, mi se spune doar…fa asta, iei niste vox-uri…dar eu inca nu prea stiu cu ce se mananca. Sau daca stie cineva o carte buna pe interviu in tv…

    me 10 februarie 2011 8:25 Răspunde
  • Windy, la Bucuresti e primavara de ceva vreme, pana se prinde fata de la Meteo, probabil, si ne da niste zapezi corespunzatoare peste ochi si pe sub telecomanda 😀
    Am „descarcat” Kiss si „incarc” Faith no more:
    http://www.youtube.com/watch?v=T6oKhMPemjY

    Ana 10 februarie 2011 11:44 Răspunde
  • Un trecator: dilema ta e rafinata; eu ma intrebam cum se intalnesc pe pasune baietii care si-au scos caii la pascut cu fetele care si-au scos de la naftalina plasele de pescuit. Sau, poate, caii pasc iarba de mare ? Cat despre o veche intrebare de-a ta, singurul raspuns pe care l-am distilat de atunci este „sper ca nu”.
    PS: pleonasm e „portofel gol” 😀 Daca schimbam limba, se schimba si pleonasmul.

    Ana 10 februarie 2011 11:54 Răspunde
  • Dar a aparut in librarii cartea?

    Justine 10 februarie 2011 14:09 Răspunde
  • Ana,
    daca schimbam limba se schimba si cartea de credit? 🙂

    iana 10 februarie 2011 15:37 Răspunde
  • Iana, peste granitele mioritice ar fi asa:
    pleonasm feminin: credit card empty
    pleonasm masculin: credit card full
    pleonasm masculin dupa ce s-a intalnit cu pleonasmul feminin: credit card empty 🙂
    Nu-s sigura cum ar suna in rusa sau araba, de exemplu.

    Ana 10 februarie 2011 16:23 Răspunde
  • La mine credit card kaput, ca le-am inchis. Si cate carduri mai aveam, o minunatie….se umpluse portofelul de ele…

    Justine 10 februarie 2011 16:29 Răspunde
  • Justine… era prea grea geanta din cauza portofelului plin de carduri banuiesc… asta a fost motivul pentru care le-ai inchis nu-i asa?

    CristinaC 10 februarie 2011 16:45 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title