„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Prietenii ti-i alegi, rudele ti le cumperi

de

Noua viata a nord-americanului se construieste, culmea, pe baza de vechituri. Cu poze galbene, ei isi albesc trecutul.

Mari amatori de noutati si la fel de mari vinzatori de vechituri, canadienii au gasit o solutie ca sa-si curete chimic reputatia. La multe anticariate, se vind si poze vechi ale unor familii absolut obisnuite, din seria Smith-ilor si Brown-ilor de cartier.

 

Turistul naucit se intreaba, pe buna dreptate, cine ar cumpara mutra alb-negru, cu reflexii galbene, a rubedeniei unui anonim. Raspuns: oricine. Pentru noi, pare ceva maladiv. Pentru ei, e salvator (de casnicii, logodne, afaceri).

 

 Adevaratele capturi de arhiva se gasesc la ceea ce ei numesc garage sales. Foarte multi nord-americani organizeaza, cam de doua ori pe an, un mini-talcioc in fata casei. Scot de prin garaje, magazii, pivnite si dulapuri tot ce nu le mai trebuie si vind lucruri interesante, la pret de nimic. Ei, bine, pe linga mese cu 5 dolari si camasi cu 50 de centi, boxe cu 15 dolari bucata si DVD-uri vindute la kilogram, cei care fac turul garage sale-urilor mai pot gasi si teancuri de poze de familie. Culmea, astea costa cam doi dolari bucata, cit patru enciclopedii vechi. De ce? Fiindca sint piese importante in biografia cuiva.

 

Pe scurt, oameni cu trecut dubios si cu rude si mai dubioase, greu de insailat intr-un arbore genealogic decent, cauta poze pe care sa le atribuie propriilor lor familii: uite, aici era strabunica, eminenta activista in comitetul catolic cutare. Iar aici bunicul, pe vremea cind avea trasura la scara, pantofi cu scirt si afaceri cu bumbac. Uite, mama a avut trei surori, toate doctorite, nu te uita ca una pare asiatica, una ciocolatie si una alba, e doar chestiune de machiaj¦

 

De ce avea dumneaei nevoie de trei surori, obligatoriu? Fiindca mama individului era de fapt campioana in proba de cazier viteza, pe America de Nord, cu sanse maxime la cupa mondiala. {i, pentru un om care vrea sa ajunga `executive` intr-un `corporation` in `downtown`, e absolut necesar sa aiba o familie stufoasa si astimparata, incheiata la toti nasturii.

 

Multe profesii ori functii cer neaparat trecut care miroase a detergent. Totul trebuie sa fie perfect, familia mare, fara seringi in casa, fara boli cu trasmitere sexuala, fara ciudati, fara rude care sa depaseasca 200 de kile, fara sinucigasi, fara sectanti. {i-atunci, daca ai o familie din aia aleasa, cu cite-un exemplar din fiecare categorie pomenita mai sus, ce solutii ai la dispozitie? Cumperi un castron de poze de la talcioc, le asezi in album, intr-o ordine cit de cit logica (vor fi verigi lipsa, ca-n orice minciuna, dar trebuie sa le musamalizezi cu maiestrie), apoi socializezi snob, facind o petrecere cu partenerii de afaceri.

Lasi albumul cracanat pe o canapea, nevestele invitatilor or sa se bata pe el si, de unde erai singurul produs normal dintr-o familie de dezaxati, devii brusc prototip de american cu origine sanatoasa.

 

|n general, formula functioneaza perfect. Cu rarele, fatalele exceptii cind, cu un fursec in gura si albumul tau in poala, madam CEO din firma in care vrei sa promovezi constata, cu parul si vocea vilvoi, ca in poza in care tu sustineai ca sta verisoara ta, mare amatoare de jazz, e de fapt fosta ei agenta de asigurari, mare amatoare de alcool.  

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Buna, ai atins un punct al mentalitatii „ciudate ” al britanicilor-americanilor. Ggrija lor permanenta a „imaginii” sociale…. Ca de imaginea lor zilnica nu se preocupa: poti vedea la orice pas femei cu mustata , par pe maini (ca de, e nobilul blond si nu se vede), unghii neingrijite… Uite sa va spun un caz de „timpeala britanica”: Aici in Dubai a fost arestata sotia unuia , pentru ca a fost prinsa intr-o situatie adutera. Intrebat fiind de politie, sotul a declarat ca e de acord sa-i fie eliberata sotia din arest DOAR daca ea va accepta sa mearga cu el intr-o excursie de 3 saptamini….pentru a „se regasi ca familie”.
    ca familie „british style” of course…….
    Numai bine la toata lumea!

    rose-dubai 1 iulie 2009 17:25 Răspunde
  • Doamne Simona, sunt uluita de cele scrise de tine! Am vazut si eu prin filme vanzari de-astea in fata casei cu lucruri ce nu mai trebuiesc,dar am crezut ca sunt asa,de pamplezir! La noi,daca vrei sa scapi de lucruri care nu-ti mai folosesc le pui in cutii,in saci si le dai de pomana,nu iei bani pe ele!Cum sa vinzi poze de familie cand noi suntem mandrii sa avem stramosii imortalizati pe hartie,pe pelicula?Sunt amintiri dragi de care nu putem sa ne despartim! E teribil sa cumperi poze,pt un cv mai bun,fara pete! Avem si noi romanii ceva bun,nu recurgem la astfel de tertipuri ieftine! E o vorba romaneasca:asta-i marfa,cu asta defilezi! S-ar putea sa existe si astfel de oameni,dar nu cred ca sunt multi!
    Ma gandesc cum trebuie sa-ti compui o biografie,dupa ce ai cumparat pozele unor straini!E foarte trist ce-ai scris,dar adevarat!Oricum,sa te minti,sa-ti reinventezi viata,sa-i minti si pe altii pt ca asa da bine e cumplit!
    noi spunem,asta sunt,altu mama nu mai face,buna ziua!iubeste-ma,uraste-ma asa cum sunt!

    florentinamurgoci 1 iulie 2009 18:00 Răspunde
  • draga mea, eu i-am cerut bunicutei mele sa imi promita ca nu va da nimanui fotografia in care este ea, in bratele maicai (mama ei) alaturi de cei sapte frati dintre care eu insami nu am cunoscut decat unul sau doi. si cand fotografia va fi la mine, a mea (sa fie cat mai tarziu cu putinta) va avea locul ei special…. are 91 de ani!
    zic si eu ca d-na murgoci: Doamne fereste!
    mi-s dragi rudele mele si stiu ca ele sunt pe toata viata (am veri care imi sunt la fel de apropiati ca si fratele meu pe care il iubesc enorm), pe cand prietenii nu intotdeauna…. dar unii prieteni sunt alegeri gresite si mi le asum. 🙂

    pisica 1 iulie 2009 19:53 Răspunde
  • Servus! Ca si doamna Murgoci, si eu credeam ca unele lucruri le vezi numai in filme…pe de alta parte..orice minciuna are si un sambure de adevar…
    Imi e greu sa inteleg de ce oricine ar cumpara fotografiile altcuiva..dar imi e si mai greu sa pricep de ce oricine ar vinde fotografiile familiei…..caci daca musai tii sa scapi de ele exista multe metode..drept e ca numai vanzarea aduce bani…
    Tin minte cu cata placere scotoceam in copilarie prin poduri si camari la tara, sa gasesc poze, ziare sau orice alta ramasita din alte vremuri…ma fascinau pozele alb-negru, sau sepia cu oameni din alte timpuri in costume populare, sau in ipostaze de portret…cu toate astea nu cred ca as plati amintirile altora…mai ales ca sa le transform in ale mele…
    Intotdeauna am inteles mai greu cum poti sa te „dezici” asa usor de neamuri si de trecut..
    Nici eu nu am toate neamurile „model”, dar de aici pana la a-ti ‘construi” un nou album de familie…
    E drept ca societatea noastra e neiertatoare cu orice pata pe caracterul sau arborele genealogic al oricui…oare pentru ca fiecare dintre noi avem ceva de ascuns?Sau pentru ca aratand si infierand greselile altora le putem minimaliza sau ascunde pe ale noastre ?
    „Cel fara de pacat sa arunce primul piatra..”

    irina 1 iulie 2009 20:15 Răspunde
  • Draga Simona, noi am avut acum o saptamana un garage sale „de cartier” in zona mea la Chicago. Vreo cinzeci de case au scos de prin dulapuri tot ce au crezut ca se poate vinde si tot ce nu se putea vinde in ruptul capului. Tot cartierul s-a inveselit, s-a insufletit, am fost asa de incantata ca am scris si un articol si pe blogul meu. Am mai vazut pana acum destule garage sale-uri, dar nu de dimensiunea aceasta. Ba chiar, acum cateva saptamani, am vazut unul, tot colectiv, dar de mai mica anvergura, unde trebuia sa platesti 2 dolari la intrare, ca sa patrunzi in perimetrul de „vanatoare”. Nu stiam de moda asta cu pozele vechi, de acum cand o sa le vad nu o sa ma mai mir 🙂

    amalia 2 iulie 2009 3:16 Răspunde
  • Rose, ca de obicei, povestile din Orient sunt fascinante, atit de (salvator) diferite fata de ceea ce traim aici… Suna exotic si placut…

    simona 2 iulie 2009 4:56 Răspunde
  • Florentina, Pisica, Irina, mi-au dat lacrimile citind ce-ati scris (splendid) si vazind romantica voastra inversunare, egala cu a mea. Desi ma straduiesc sa bravez, scriind cu sarcasm (pe alocuri, cu cinism), si mie mi s-ar rupe sufletul sa-mi pierd pozele vechi, tablourile cu mirese interbelice, strabunicile mele, poze-document care ma definesc si care-mi dezvaluie radacinile, identitatea spirituala.
    Mai e un aspect, asa am auzit: multi dintre cei care vind poze le-au procurat in prealabil din alta parte, nu sunt neaparat fotografiile familiei lor. Exista ocazii-limita cind te poti trezi cu asemenea poze in brate: le gasesti undeva, moare cineva care-i singur pe lume si le iei fiindca, oricum, altfel le spulbera vintul si soarta…
    Asa incerc, fragil, sa le acord o scuza morala celor care isi vind istoria.

    simona 2 iulie 2009 5:01 Răspunde
  • Oh, Amalia, n-am fost niciodata la un garage-sale „de cartier”, cum interesant spui tu, sa stii ca suna destul de american, in sensul bun, imi si imaginez scena – cred ca e o senzatie de frenezie acuta, ha, ha! Bun! Nu cred ca am auzit de asa ceva in Canada, cel putin nu aici unde stau eu, in cartierul meu silentios din Toronto…

    simona 2 iulie 2009 5:06 Răspunde
  • Serus! La noi in Romania-mai ales in provintie ….e rusinos sa te apuci sa-ti vinzi vechiturile…adik….cum sa ajungi sa faci asa ceva?! Nu se cuvine, ca te vorbeste targul…
    Eu una mi-as dori sa ajung sa vad (sa si particip de altfel) la o chestie de genu…cred ca e mult asemanatoare unui targ de antichitati….fara preturi de antichitati….
    La fel, daca mi-as scotoci bine beciul( ca la bloc ..garaj mai greu)…multe as avea de dat….dar nu stiu cate m-as indura sa dau din ele….oare is prea sentimentala?

    irina 2 iulie 2009 18:03 Răspunde
  • Simona, eu am fost uimita, uite, mi-am spus, in casele astea frumoase stau oameni. Stiu ca sufar de sindromul individului crescut la bloc, incerc sa il temperez, dar e un fel de lupta, asa, care pe care. De cele mai multe ori ma invinge el, sindromul, dar uneori il mai nimeresc si eu cu un ciomag peste aroganta.

    amalia 3 iulie 2009 4:38 Răspunde
  • Da, Irina, inteleg, ai dreptate, noi (romanii) avem cu totul alta mentalitate la capitolul asta. Aici, insa, pe continentul nord-american, traficul de „vechituri” interesante are deja valoare folclorica. Sunt lumi atit de diferite…

    simona 3 iulie 2009 8:34 Răspunde
  • Amalia, ma emotionezi… Eu am copilarit la bunici, la casa, intr-o gradina spectaculoasa, splendida, dar ulterior, cind am inceput scoala, am trecut la bloc de nu m-am vazut. Si pe urma, la camin (in facultate). Pe vremea mea, abia asteptam sa ne mutam la camin, nu era ca azi, cind studentii nu se simt suficient de cool daca nu stau in garsoniere, pe cit posibil singuri. In fine, e ok, fiecare generatie cu moda ei. Pe urma, dupa facultate, mi-am cumparat apartament si am continuat sa vietuiesc romantic in betonul blocului, in Bucuresti. Am revenit la cultura casei „pe pamint” aici, in Canada, unde n-am stat deloc in blocuri, ci numai la casa. Cercul se inchide frumos.

    simona 3 iulie 2009 8:38 Răspunde
  • Gabriela, iti multumesc pentru mini-cronica, te rog frumos insa mai posteaza o data textul, daca-l mai ai pe undeva, eu l-am sters din greseala, sunt zapacita… Daca nu-l mai ai, spune-mi si il recuperez eu cumva, dar voiam sa fie semnat de tine, fiindca iti apartine – noi ne-am amuzat la nebunie! Ai umor si simtul detaliului, esti simpatica! Multumesc! 🙂

    simona 3 iulie 2009 8:40 Răspunde
  • Mai devreme, Gabriela a postat pe blog textul urmator, pe care eu, dintr-o nesabuita leganare de falange, l-am sters – din greseala, va rog sa ma credeti. Apucasem sa-l salvez undeva totusi si-l redau, asadar, in continuare:
    Draga Simona,
    Nu am reusit sa intru direct pe blogul tau , asa ca iti scriu aici – pentru revista presei:
    Revista Q Magazine se deschide (ca de obicei), in toata splendoarea, cu povestirile de alcov ale Florianei Jucan, publicate sub titlul (si pretextul) de jurnal cultural. De ce accepta niste nume ca Ion Cristoiu, Adrian Nastase etc. sa publice materiale in aceasta revista, ca background pentru ispravile de iatac pe care ii place demoazelei sa ni le fluture printre randuri, numar de numar – e un mister inca nedezlegat…
    Aflam – pentru a mia oara – cati barbati ai vietii ei suspina dupa ea, femeia vietii lor – e vorba mereu despre ea, Floriana, ati ghicit. E vorba de vreo trei barbati ai vietii numai in doua pagini (doar in acest numar, mi-e si frica sa le citesc pe toate…) de care vorbeste cu ”eleganta si mister”, basca discretie, adica nu da nume, dar da nume de carti la care unul din suspinatori i-ar fi cedat copyright-ul, par examplu…
    In aceeasi nota, ne spune “en passant”, asa, cum a fost preluata in aeroport de “doamna de la protocol” care a condus-o spre limuzina, catre hotelul de mari fite , la care n-ar fi stat daca Georges V – unde sta de obicei – nu era plin-plin, bla-bla…
    Dar partea bombastica vine apoi: duduia noastra ne culturalizeaza despre cartierul Marais, care a fost salvat de la degradare de… tineti-va bineee… ”ANDRE MALROIS“!!! (sic!!!) Maurois si Malraux si-au dat mana (peste tara) spre a se rasuci in mormant (reciproc sau separat, nu stim)…
    Nu credeam ca poate exista ceva peste ”Tolstoievski” din scheciul lui Toma Caragiu (”Snobul” – titlul vine manusa). Zapacitor!!!
    Cu consideratie,
    Gabriela

    simona 3 iulie 2009 20:31 Răspunde
  • Desi e un nonsens sa scriu asta aici, imi fac datoria: noua adresa a blogului e http://www.simona.revistatango.ro (si in cazul colegilor mei, functioneaza aceeasi formula) – spun asta pentru cine intra intimplator prin link de la revista Tango (website) si pe urma vrea sa-si salveze in Bookmarks adresa noua. Ce liniste s-a lasat aici, semn ca multa lume n-are cum sa acceseze blogul…

    simona 4 iulie 2009 2:07 Răspunde
  • Am observat si eu ca imi tot apare „We are performing website maintenance. Please come back in a few hours” si am intrat pe blog de pe site-ul revistei, stiam ca nu poate sa tina atat de mult mentenatza.

    Cat de multa dreptate ai, draga Simona, abia am asteptat sa evadez de acasa la camin, si colegele noastre care locuiau in Cluj isi petreceau destul timp tot cu noi, in camerele de camin. Nici nu mi-a trecut prin cap sa ma gandesc la o garsoniera, aveam o colega carei ii cumparase tatal sau una si am spus „saraca de ea”.

    Chiar ma gandeam, cand am vazut si eu filmul „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, ca au prins exact spiritul caminului meu, mai putin soricelul care isi facea veacul naiv foarte aproape de baie. Dar cine lasa fericirea sa se impiedice de un biet soricel?

    amalia 4 iulie 2009 2:36 Răspunde
  • simona eu am gasit oricum calea, chiar si cu please back in few hours….
    sambata buna sa aveti. eu merg sa-mi „vad” finutul, pentru ultima oara in burtica mamei, peste cateva zile ne pregatim de botosei, de jucarii, de primul strigat in lumina.
    si am emotii.

    meninne ma gandesc la tine. de la jumatate si pana la capat… eu.
    dea valma? nici pe tine nu te-am imbratisat, desi ai fost in tara…

    pisica 4 iulie 2009 11:39 Răspunde
  • Ma bucur, Simona, ca am reusit si eu sa te amuz, viceversa functioneaza de fiecare data cand iti citesc textele !

    Ma vad nevoita sa mai zabovesc asupra aceluiasi material din Q-Magazine, fiindca Floriana Jucan pare inepuizabila la scrantit nume de scriitori si creieri de cititori :
    de „BEIGDEBERG” ati auzit?
    Daca nu , cititi tot acolo !

    gabriela 4 iulie 2009 19:51 Răspunde
  • In Canada in care locuiesc eu – cea de vest -, n-am auzit de povesti din astea cu shopping de neamuri si inventat autobiografii pe baza albumelor de familie de la garage sale. Am multi prieteni, si chiar rude in partea estica, dar nici de la ei n-am auzit asa ceva. Nu contest ca nu exista.
    Si Nastase a inventat averea matusii Tamara, de ce-ar fi canadienii mai prejos ?:)))
    Povestile cu inventat familii si biografii pe baza shoppingului la flea market, le-am auzit la Royal Canadian Air Farce si Jay Leno :). Ei faceau misto de „radacinile” lui Ignatieff, Harper, Obama, Palin si care or mai fi.
    Garage saleurile care le-am vazut eu in cei 10 ani de Canada, seamana cu cel descris de Amalia pe blogul ei. O zi de simbata sau duminica, cind, citeva case sau o comunitate se organizeaza si isi scot din cele mai ascunse colturi lucruri care nu le mai folosesc. Pe linga astea, se mai vinde limonada de casa, hot dogsi, chipsuri, pop, ba chiar inghetata in zilele de vara. E o atmosfera in care pur si simplu te simti bine. De cele mai multe ori, garage saleurile au un scop caritabil, banii adunati se doneaza unei asociatii caritabile, familii nevoiase, scoli samd. In comunitatea in care locuiesc avem in fiecare an un garage sale, dar pe cuvint de onoare ca n-am vazut pe nimeni sa-si vinda fotografiile de familie. Dimpotriva, mai in toate casele in care am fost, diferite natii, inclusiv britanici, am vazut fotografii de familie, la loc de cinste, pe semineu sau bufetul din sufragerie. Am fost la garage saleuri si in zone cu mansioane de milion de dolari, dar nici acolo n-am vazut poze de familie la vinzare. Am vazut in schimb albume vechi, goale, adevarate obiecte de arta, si poze cu autograf de diferite personalitati, inclusiv casa regala.
    Tot asa cum n-am vazut canadience cu mustata, neepilate si unghii murdare. Cel putin nu in cercurile in care ma invirt eu – alea de middle class. Poate ca nu au toate marimea 0 si 2 la rochite, dar de ingrijit sunt ingrijite, iar generalizarea doamnei din Dubai mi se pare chiar rautacioasa.

    Imi cer scuze daca interventia mea supara. Amindoua stim ca, Canada e o tara maaaare, si intinsa, si plina de nationalitati :). Iar generalizarile sunt asa, nu stiu cum, copilaresti. Dar multi le iau drept adevar si asta e gresit.
    O zi buna si inca o data imi cer scuze daca am suparat cu postul meu.

    Sofie 5 iulie 2009 12:03 Răspunde
    • Comantariul meu vine ft. tirziu ! Poate nu mai are nici o importanta. Sint total de acord cu tot ce spuneti. Nici vorba de fotografii inventate sau vindute..Nici eu nu sint de acord cu vinzarea vechiturilor din casa..in cartierele bune nici nu este permis dealtfel ! Locuiesc la Montreal de 24 de ani…

      Nina 7 iulie 2016 11:15 Răspunde
  • Draga Simona ,o buna prietena de-a mea ,pictor , a venit in vizita in Canada la fata ei in urma cu o luna ,ea mi-a povestit asa in mare ca ce a frapat-o cel mai mult a fost ca sunt aceleasi interese si bisericute ca-n Romania .Prietena despre care iti povestesc a fost buna prietena cu Ana Blandiana si chiar a luat premiul I la un concurs de povesti si poezie ,este foarte talentata si un om fabulos .Simgura chestie e ca e destul de bolnavioara si in varsta si nu stie daca o sa mai poata ajunge vreodata pe la fata ei .Eu personal mi-as fii dorit f mult sa va cunoasteti ,parca sunteti facute din acelasi aluat ,acum cat sta ea in Montreal, o sa te incante ,si poate iti mai povesteste si noutati despre o fosta colega de-a ta de National .Si ea s-ar dori mult sa te cunoasca ,mai ales ca i-am povestit eu cat de buna scriitoare esti .M-as bucura enorm .Te rog sa-mi dai un raspuns .Iti doresc spor la scris si vara in care sa auzi sunetul culorilor ,sa gusti clipa si sa simti parfumul preteniei adevarate .iti multumesc pentru toate darurile pe care mi le-ai dat de-a lungul atator ani .cu iubire Mirela Loredana

    loredana 5 iulie 2009 15:24 Răspunde
  • m-am pierdut prin sate prafuite…fara internet pe telefon…abia acum va pot saluta si ura sa aveti pace…sincera sa fiu, abia astept sa ajung „acasa” in padurea mea fantastica si sa trec pe langa garage sale-uri spunandu-mi ca data viitoare o sa ma opresc si macar o sa ma uit.
    numai bine simona.
    pana la mijloc pisica draga. mi-ai umple sufletul daca ai veni…

    meninne 5 iulie 2009 17:03 Răspunde
  • Sofie, iti multumesc pentru profunzimea si amplitudinea mesajului. Dar sper ca nu mai e nevoie sa insist, ca de atitea alte ori, ca nu „generalizez”, cum mi-a mai zis cineva. Atunci cind spun „canadienii fac si dreg”, se intelege automat ca nu toti canadienii.
    Daca spun „nemtii au invadat Franta” e clar ca nu toata populatia Germaniei – cu catel, purcel si sarsanale – a trecut granita, ci doar niste trupe de nebuni comandati de un nebun si mai mare. Revenind, te cred ca la tine, „in vest” e altfel – dar nu uita, eu stau la 4000 de kilometri de tine – sau chiar mai mult. Iar despre diversitatea incredibila a Canadei cred ca nu mai e nevoie sa-ti amintesc.
    Stiu ca te mira povestea mea, si pe mine insami ma mira, in rest sunt multe detalii de discutat, am gasit cindva si niste documentare si articole pe Internet pe tema asta, daca le regasesc am sa ti le trimit – sau le public aici. Mersi, oricum!

    simona 6 iulie 2009 9:10 Răspunde
  • Loredana, desigur, ne vom cunoaste, nu stiu cind si cum, timpul meu e criminal de dramuit, insa mi-ar face placere – poate sa-mi scrie la simona_catrina@yahoo.com, nu e nicio problema, pe urma mai vedem… A, dar stii ca eu stau in Toronto, de fapt, nu? Sunt aproape 600 de kilometri de la mine la Montréal si nu ajung prea des acolo, am fost de vreo 4-5 ori in sase ani… Iti multumesc pentru aprecieri, ma coplesesti si ma onoreaza propunerea ta…

    simona 6 iulie 2009 9:13 Răspunde
  • Gabriela, ai dreptate, ha, ha, daca e asa cum spui (si nu vad de ce n-ar fi, fiindca stiu materialul uman la care te referi), femeia asta e epocala! 🙂 Te pup.

    simona 6 iulie 2009 9:14 Răspunde
  • Meninne, si noi te pupacim, bucura-te de izolarile rustico-misterioase, cindva iti vor lipsi, in virtejul orasului! 🙂

    simona 6 iulie 2009 9:15 Răspunde
  • Simona…am descoperit ca acolo unde o sa ma reitorc, in padurea mea fantastica, nu pot vedea apusul…in rest nu ma pot plange 🙂
    Dispar din nou vreo saptamana, sa aveti pace si sa fiti cuminti (scuze nu m-am putut abtine…e asa pace pe aici ca urarile mele nu isi mai au rostul…lasa ca vine din nou frigul sa vezi ce ne mai scriu dea valma si d-na gaina!!!)

    meninne 6 iulie 2009 10:01 Răspunde
  • Draga Simona, tu ai asa un simt innascut de a vedea lucrurile cum sunt ele de fapt; eu cred ca as fi umblat cu gura-cascata si cu ochii lucind de placere, penduland de la o taraba la alta , abtinandu-ma cu greu sa achizitionez tot felul de flecustete cerute de inimioara mea sentimentala ! Dar nu m-as fi gandit niciodata ca poti sa cumperi poze vechi , pe care sa le pui in albume si sa declari ca ar fi rudele cele respectabile! Cel mult, m-as fi gandit ca aceste poze s-ar potrivi la compunerea unui decor original intr-o camera a unei case mari si in care stapanul are ca hobby aranjarea fiecarei camere in spiritul unei teme cat mai neasteptate. Oricum , lumea ” evolueaza” si se refoloseste totul, ceva vechi , te ajuta sa-ti faci o viata noua.
    Ei, si la noi e moda sa spui ca bunicu’ a fost mare mosier sau proprietar de fabrici interbelice, dar ca sa vezi, actele ce dovedeau asta au disparut intr-un incendiu misterios petrecut acum 50 de ani.

    Blanca 6 iulie 2009 17:51 Răspunde
  • este atat de multa liniste aici, simona, de parca ielele-sanzienele ar fi trecut peste toti, aducand tacerea?!
    nu stiu unde sunt cu totii, cu toatele… stiu insa ca meninne va pleca in curand acasa. ca dragostea mea de sora geamana mai mare nu a fost de-ajuns si nici ea nu a putut veni la bran si nici eu nu am putut merge la ea.
    ma intreb daca am pierdut-o, daca mai stie ca sunt cu mana intinsa spre ea, ma intreb daca simte ca stiu ca am lipsit-o de mine. ca din noaptea promisa cu stele si povesti a ramas numai promisiunea. ca ne separa, din pacate, mai mult decat un ocean, o viata…
    meninne, nu ti-am scris pe e-mail si te rog sa ma ierti… o fac in casuta simonei, acolo unde te-am gasit (cu iertare simona ca iti umplu astfel spatiul)… sa ai drum bun acasa, acolo in padurea ta, sa ai pace, sa ai soare… sa ai tot binele din lume. sa te duci cu bine…. 🙁

    pisica 11 iulie 2009 20:05 Răspunde
  • pisica iti multumesc de urari. nu te chinui cu intrebari din astea, eu nu astept nimic de la nimeni si tocmai de aceea atunci cand primesc ceva bucuria imi este foarte mare. sa ai pace si tu.

    simona, ti-ai mutat blogul altundeva?

    meninne 12 iulie 2009 10:41 Răspunde
  • Scuuuuumpele mele Meninne, Pisica, Blanca, va sunt recunoscatoare ca m-ati regasit, linistea e doar semnul unei mici schimbari. Adresa blogului s-a modificat un pic, dupa cum (voi) ati observat. Acum, cei care aveau adresa veche pastrata ca atare la Bookmarks se vor dumiri mai tirziu ca nu mai e valabila. Ma rog zilnic sa le vina ideea sa intre pe ruta http://www.revistatango.ro si de-acolo prin link. Dar stiu ca, incet-incet, ne vom reintilni… Eu sunt aici si va citesc si va astept si imi sunteti dragi…

    simona 13 iulie 2009 10:44 Răspunde
  • Lipsesc motivat cateva zile. Trec oceanul si sper sa nimeresc in acceasi padure fantastica pe care am lasat-o in urma.
    Sa aveti pace.

    meninne 13 iulie 2009 12:13 Răspunde
  • Buna seara si bine v-am regasit!
    Dragele mele, credeam ca nu mai reusesc sa ajung pe aici! Nu de alta dar incepusem sa ma obisnuiesc cu vorbele calde si pufoase, cu raze de soare si suflete de argint si tare imi mai lipseau!E drept am avut o perioada mai incarcata, examene , emotii, framantari… Luca ,fiul meu, al mai mare,a dat bacalaureatul, l-a luat cu nota mare( nu puteam rata ocazia sa ma laud!!!) si acum e plecat sa se inscrie la facultate la Brasov si Bucuresti! Sa-mi tineti pumnii stransi!!! Draga Simona, nu-ti fie teama, ne vom aduna in curand toti cei stiuti si nestiuti, vorbareti sau tacuti, veseli sau tristi! Pentru ca, sintem alaturi de tine, cu gandul si cuvantul! Am sa folosesc o expresie dintr-o carte!
    „Ca intotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi!”
    Le imbratisez cu drag si pe mennine,pisica si pe doamna Murgoci, pe care le stiu din „vechiul” blog si ii astept pe cavaleri, Andrei si Valin!
    Cu drag, Corina!
    Si pentru ca fara muzica am fi mai saraci cu o traire…

    http://www.youtube.com/watch?v=K5ht976rNNQ

    corina 14 iulie 2009 21:16 Răspunde
  • Eu ma tot inchin acestui internet pe care nu il inteleg dar prin care pot scrie mesaje Simonei Catrina si lui Alice Nastase si prin care primesc raspuns. Mereu ma gandesc la clipele in care va citeam pe amandoua in National, cum faceam, cum nu faceam, tot acolo se deschidea ziarul, la cronica aceea de televiziune. Si dimineata abia asteptam sa ajung la birou sa vad ce mai spuneti, sa rad, sa citesc cuvinte scrise bine. Acum deja suntem niste rasfatate, ne scrieti des, ne scrieti frumos, si eu jur ca nu ma voi satura niciodata.

    amalia 15 iulie 2009 4:16 Răspunde
  • Draga Simona, Te imbratisez si sper ca toate iti merg din plin. Vreau sa iti semnalez o fapta proprie de vitejie (‘vitejie’ fiind aici un eufemism pentru ‘prostie’). Intrucat in timpul ultimei conversatii in care a dat semne ca isi aminteste cat m-a iubit candva, EL mi-a spus ca povestea noastra pare desprinsa dintr-o carte sau ar putea constitui subiectul unei carti. Sigur, in esenta, povestea s-a cladit pe un tipar recurent (el si ea, uimitor de frumosi, incredibil de indragostiti, inimaginabil de prosti), dar a cuprins particulariti tulburatoare, care mai pot exista doar in imaginatia unui artist cu har. Si pentru ca, atunci cand am scris pentru sau despre el am fost capabila sa faptuiesc un ‘plagiat’ profund, pasional, memorabil, m-am hotarat sa-i mai scriu o data. Sa scriu doar pentru el o declaratie de dragoste care sa-i infatiseze, printre vorbe pasionale, istoria unei iubiri si imaginea unui pustiu. Pe care s-o asez intre coperti trainice si sa i-o daruiesc, implorandu-l mut sa inteleaga ca am scris o carte numai pentru si poate… Ureaza-mi… Ureaza-mi ceva, mentor al meu de peste mari si tari.

    Andrada 15 iulie 2009 23:45 Răspunde
  • Eu sper sa nu ma inchida americanii pentru ca rad singura in tren, cu revista Tango pe brate si cu ochii cufundati in articolele tale, Simona. Si mereu ma emotioneaza cand ma gandesc ca iti pot scrie aici, ca ne putem aduna, desi suntem atat de razletiti pe suprafata pamantului. Noapte buna 🙂

    amalia 16 iulie 2009 7:38 Răspunde
  • Meninne, ma gindesc la tine si la dumbrava ta minunata si iti mai multumesc, in gind, a cine-stie-cita oara…

    simona 16 iulie 2009 8:31 Răspunde
  • Felicitari, Corina, pentru bacalaureatul fiului tau, iti tinem pumnii pentru ceea ce va urma! Ce ma bucur ca – asa cum spui – incet-incet ne regasim, in ciuda vitregiilor electronice… 🙂

    simona 16 iulie 2009 8:32 Răspunde
  • Amalia draga, cred ca esti printre putinii care ne iubeau pe cind eram la National, ha, ha, atunci aveam cu predilectie inamici, procese cu artistii (din care noi n-am pierdut nici unul, totusi), amenintari si ciondaneli cu subiectii ironiei noastre. Cu atit mai mult iti multumesc si apreciez generozitatea ta…

    simona 16 iulie 2009 8:35 Răspunde
  • Andrada, scumpa mea, tu scrii asa fin si nepretuit, incapator, cu sidef si miraj, incit nici n-ar trebui sa-ti tremure vreun colt de pleoapa anticipind impactul lui cu scrisoarea ta de dragoste. Esti atit de naturala in dezlantuirile verbale aromate, incit iti garantez ca doar sfirsitul lumii sau niscaiva nedreptati patologice l-ar impiedica sa te iubeasca o vesnicie!
    PS: Nuuu, ooofff, nu-mi merg toate din plin, poate doar in sensul ca ma lovesc toate in plin – asta da 🙂

    simona 16 iulie 2009 8:39 Răspunde
  • Amalia, mi-au dat lacrimile, desi tu-mi spuneai ca rizi, insa caldura gindului tau si ideea cu razletirea noastra perpetua m-au coplesit… Trebuie sa mai stringem rindurile, simt ca a cam venit timpul, o sa gasim o formula… ceva…

    simona 16 iulie 2009 8:40 Răspunde
  • Auzi, am stat si eu asa, ca o desteapta, si m-am uitat mai atenta la textul asta cu fotografiile, de ce nu mi-ati spus ca am lasat greseli in urma mea ca dupa seceratoarea fruntasa? Mincasem litere, lalaisem o repetitie acolo, ceva de groaza. Am mai plivit, dar nu sunt sigura… Ca sunt gazda, vorb-aia, trebuie sa fiu atenta, sa-mi adun mintile (chestiune care pare din ce in ce mai SF). Va multumesc fiindca treceti cu vederea toanele mele 🙂

    simona 16 iulie 2009 8:52 Răspunde
  • Simona ma doare capul de mor (fetele se trezesc ffff devreme din cauza jetlegului) dar am nimerit cu bine in padurea mea frumoasa si inabusitoare. Am uitat cat de cald si umed este aici. Sincer nu stiu de ce imi multumesti dar „cu placere”, daca mi-ai putea citi gandurile ai vedea ca iti port o admiratie veritabila si iti doresc tot binele din lume; bine ultima o doresc mai tuturor oamenilor dar la uni cu mai multa placere 🙂 Am reusit si eu sa citesc ultima revista si am ras si eu la fel ca Amalia numai ca eu eram in baia unui hotel din Bucuresti (asteptand sa imi iau avionul) pentru ca nu puteam tine lumina aprinsa in camera sa imi doarma copilele. Si asa cum sunt eu olteanca badaranca ti-am zis ceva in gand printre rasete: ” de unde le scoti mai frate, de unde?!?” Ma gandesc si la tine si la Alice ca la niste OAMENI si uit de multe ori (ma rog…) cat de talentate sunteti! Bravo! Sa ai pace.

    meninne 16 iulie 2009 13:52 Răspunde
  • Simona, voi nu faceati decat sa sanctionati cu har (maxim) niste situatii ridicole pentru care erau de vina cei despre care vorbeati. Ma refer acum la cronica de televiziune din National. La fel era si la „Kill still” in Tango (Doamne, dupa rubrica asta am plans, ar fi putut pune pe butuci industria de antidepresive a Americii de Nord), si la fel este si acum, in „Tango degeaba”. Daca nu ar fi erorile si enormitatile acelea grase si frumoase din revistele cu pretentii cocotate pe catalige pana la cer, daca nu ar fi, spuneam, nu s-ar povesti atat de delicios despre ele. Keep up the good work, cum ar spune americanul inconjurator. Iacata-ne cum radem prin bai, prin trenuri, pe unde apucam, in fond incantarea te poate lovi oriunde, atunci cand scrisul e cu adevarat bun.

    Eu va privesc pe voi doua, pe tine si pe Alice, ca pe niste generali ai bunului gust, ca pe niste alesi care ne apara de asaltul insistent al fusarelii in aria de acoperire a cuvantului scris. Am avut uimirea si placerea si norocul de a o intalni pe Alice in aprilie, la sarbatoarea cartii celor mai frumoase iubiri. Mi-as dori mult sa mai am o data noroc si sa te intalnesc si pe tine Simona, sa am un autograf pe cartile Tango.

    Si in vreme ce altii s-ar fali cu diverse, eu m-as umfla la intreaga capacitate a penelor personale si as sti ca am ce mi-am dorit cel mai mult.

    Daca spui tu, Simona, ca o sa existe o formula de a strange randurile, eu sper si cred.

    amalia 17 iulie 2009 8:36 Răspunde
  • Buna dimineata voastra ca a noastra nu e neaparat asa dar ne straduim! Cat mai avem suflare si deschidem ochii ne straduim ca dimineata pe care o gasim sa fie una buna!

    Draga mea Mennine cea proaspat intoarsa in padurea a carei frumoasa este, iata ca dna Gaina (cu nume de cod „gaina”) scrie si vara nu numai cand bate vant de toamna in ferestre 🙂
    Motivul pentru care dna mai sus amintita nu scrie este extrem de personal dar ca sa facem un brief scurt este vorba despre o poveste ingrozitoare, despre adolescenta, despre schimbari psihice si psihologice, despre politia romana si despre gasti de cartier! Despre anturaje nepotrivite, despre absenta materna, despre cum nu ne nastem parinti si despre cum unii care nu esueaza in viata reala esueaza in cea personala din neglijenta si lipsa de cunostinte….este o poveste despre Tania mea, despre mama ei, despre o incercare cumplita din care am iesit ,dar pe care nu am depasit-o! Este vorba despre o drama de familie, familie iubitoare dar perplexa din cauza conjuncturilor si faptelor! Este vorba despre zile lungi si pustii si despre nopti nedormite! Despre rugaciuni, spuse in gand si cu voce tare! Despre dureri ascutite, despre lacrimi care ard obraji palizi, de copil speriat! Despre profesionisti antrenati sa vindece suflete si despre speranta ca vor reusi sa-l vindece si pe al meu, pe al nostru! Despre diferenta dintre „prea tarziu” si „exact la timp” sau asa sa ne ajute Dumnezeu!

    Iata explicatia absentei Ancai G, care si-ar fi dorit mult sa absenteze din motiv de fericita vacanta sau de grobiana indolenta fata de prieteni! Din nefericire pentru ea, Anca G nu este nici grobiana, nici indolenta, nici fericita (cu mentiunea „in acest moment”)

    Amalia, noi ne-am vazut caci cunoscut este mult spus la amintita lansare si de atunci eu ma tot plimb visatoare pe blogul tau, printre textele tale! Te-am invidiat destul timp ca esti „guest editor” in revista pe care noi toti o iubim (dar la care nu ne abonam cum cu tristete ne certa Alice dar eu promit sa ma mobilizez!!! Voua va promit, ca sa am decenta sa ma si tin de cuvant ca eu pe mine ma mai duc de nas!) dar intre timp te felicit cu sinceritate si recunosc la fel, ca o meriti pe deplin…ca eu, de exemplu, n-am nici talentul, nici mestesugul tau de a insira vorbe ca perle…asa cum ne-ai invatat, keep up the good work 🙂 – PS: monumental articolul acela cu sandvich-ul, am ris cu lacrimi, asa cum patesti tu (si eu, si noi toti) citind articolele Simonei.

    Altfel, va imbratisez pe toti, vacanta frumoasa sau bine ati venit la munca (hi, hi, hi!), felicitari aniversatilor nostri si sa va mearga bine! Si sa ne mearga bine!
    Cu drag

    Anca G 17 iulie 2009 9:51 Răspunde
  • AncaG recunosc ca am facut o gluma cam proasta si fara rea intentie cand am comentat ca lipseste lumea de pe aici. Sa aveti putere sa treceti si sa iesiti cu bine din incercarea voastra.
    Cred totusi ca „cei ai casei” lipsesc fie ca au dat de bine fie ca au dat de rau ori sunt atat de ocupati ca nu au timp de nimic…asa ca va urez la toti tot binele din lume.
    Eu imi incep incet incet povestea mea americana….de data asta cu masina! Da e a mea, e mica si neagra dar merge singura si ma duce catre viata ce mi-e destinata sau doar planuita.
    Sa aveti pace.

    meninne 17 iulie 2009 13:25 Răspunde
  • Stai linistita Mennine, nu m-am suparat deloc, incercam sa ma justific fiindca imi sunteti toti oameni foarte apropiati! Si rid acum ca toanta cand ma gandesc ce combinatie inteligenta am facut „brief scurt”…vaaaaaai prostoloaica sunt, fi-mi-ar rusine, si unde m-am gasit sa fac greseli de astea, pacatele mele….iarta-ma, Simona, nu ma da la gazeta 🙂

    Anca G 17 iulie 2009 15:37 Răspunde
  • Citesc revista Tango de cand a aparut si nu am pierdut nici un numar,
    Numele Floriana Jucan nu mi-a fost cunoscut pana la interviul publicat in Tango in anul 2005 prin iarna,
    In august 2007 am descoperit intamplator in Aeroportul Otopeni revista Q magazine si de atunci astept cu nerabdare fiecare numar.
    Nu o cunosc pe Floriana si nici pe voi decat prin munca voastra, respectiv Tango si Q Magazine, dar ma inclin in fata Florianei pentru puterea cu care a reusit sa depaseasca aceea etapa din viata ei.
    Simona, intr-un articol mai vechi scriai ceva despre un campionat de aruncat cu piatra. Se pare ca voi ati inceput deja competitia.
    Se pare ca cine ridica piatra va avea parte mai devreme sau mai tarziu de acelasi tratament.
    Va doresc toate cele bune si sa va bucurati de perfectiunea si cumintenia voastra.

    ro 17 iulie 2009 18:37 Răspunde
  • simona te rog sa imi ierti tacerea. cumva, acum, nu reusesc sa gasesc calea spre zambet si lumina. furtuni, lacrimi, doua inmormantari in aceesi saptamana, restructurari la „fabrica”, barfe si mult noroi, prietenii rupte sau niciodata adevarate, maini care lovesc sau care nu stiu decat sa ceara…
    o sa revin numai atunci cand zambetul imi va fi intreg.
    anca g ma rog sincer pentru tine si tania. si ma inclin inca o data in fata ta. pentru ca meriti.

    pisica 18 iulie 2009 11:29 Răspunde
  • Meninne, pe mine deocamdata nu ma doare capul, probabil ca ar fi trebuit sa insist cu sampanie 🙂 Esti draguta. Si mi-aduc aminte de padurile din Georgia, din vremurile cind credeam ca timpul mi-e prieten…

    simona 19 iulie 2009 8:47 Răspunde
  • Pisica, draga mea, ne-am adunat toate si-ti mingiiem blanita si te impacam, viata e ciufulita rau citeodata, dar stam aici ghem si asteptam rasaritul. Si nu-ti mai cere scuze ca dispari uneori, eu insami dispar – si e regretabil, fiindca imi dau voie sa atipesc in nelinisti si nesiguranta si gol.

    simona 19 iulie 2009 8:50 Răspunde
  • Draga Ro, iti multumesc pentru opinii, de fapt raspunzi prin asta unui anume mesaj de pe blog, foarte concret, deci nu ma amestec decit in masura in care ne oferi eterna exemplificare cu piatra si morala.
    Iti respect opinia, asa cum am facut-o si in alte cazuri delicate, fiindca e derulata decent si e dreptul tau sa aperi ceea ce placi.
    Dar speram sa fi observat ca nimeni n-a trecut la anihilarea Florianei cu trecut si cu suflet, cu tot, ci doar la atacul (iarta-ma, dar indreptatit) asupra poleielii intelectuale ieftine.
    In rest, sunt sigura ca, asemeni noua, tuturor, Floriana a avut zbaterile, revelatiile, profunzimile si caderile ei, dar deja cu asta prelungim discutia dincolo de propria suportabilitate.

    simona 19 iulie 2009 8:55 Răspunde
  • Amalia, „so close, no matter how far”, vom reusi sa lasam tarmul in urma si sa inotam spre ceva mai concret, mai cald. Aici, in exilul nord-american, suntem destul de intimidate de dinamica tarii adoptive. Dar nu ne vom lasa inghitite de seductia continentului, avem destule de facut, trebuie doar sa ne restabilim prioritatile. Eu, una, asa cred, asa simt, asa ma preseaza acum un gind, o naluca. Cu atit mai mult iti multumesc, pentru ca-mi amintesti de mine…

    simona 19 iulie 2009 9:00 Răspunde
  • Draga Anca, esti, ca de obicei, o cascada, o fereastra pe care furtunile nu izbutesc s-o sparga, un om puternic. De ce nu invat mai multe de la tine? De ce? Ti-ai asumat o lupta infernala si splendida in acelasi timp – dar esti o mama extraordinara, care isi va revendica intotdeauna partea ei de convalescenta dupa socurile devenirii.
    Tu si Tania veti fi bine, ai sa vezi, si nu cred, nu cred ca – la capatul acestor ani ingrati, tineri, ametitor de liberi – nu va descoperi in tine femeia inepuizabila, fascinanta, capabila sa decodifice orice cosmar si sa-l formateze si sa-l repare.
    Anca, imi place sa te ascult – si e clar ca nu numai mie.
    Tu trebuie sa intelegi cita nevoie avem de cuvintele tale si de pataniile tale si de concluziile tale… Sa ramii cu noi…

    simona 19 iulie 2009 9:07 Răspunde
  • simona 19 iulie 2009 9:11 Răspunde
  • Mi-e dor de voi,va citesc,dar starea de sanatate nu mi-a permis sa scriu. Am bolit o saptamana,m-am saturat de pastile si de stat in pat,incerc din rasputeri sa ma pun pe picioare pt ca sotul mi-a daruit o vacanta de vis la Venetia,saptamana viitoare,si mi-am facut atatea planuri.Inca nu ma simt in putere,am slabit 3kg brusc,imi pare bine ca s-au dus insa nu asa de repede,imi planificasem treburile,drumurile,si toate trebuiesc rezolvate,puse la punct.Cu vointa si dragoste se rezolva!
    Corina draga sunt fericita pt baiatul tau,sa-i dea Dumnezeu noroc si sa urmeze facultatea visata! Iti multumesc ca te-ai gandit la mine,mi-ai inseninat ziua!
    AncaG,stiam ca nu puteai lipsi de pe blog decat motivat,sanatate multa ii doresc fiicei tale Tania.Se simte ca sunteti unite,fiica si mama,va iubiti si toate barierele vor fii depasite!Sunteti doua luptatoare,doua forte puternice si dragostea de mama face minuni,ai sa vezi!Meninne drag ,ma bucur ca ai ajuns cu bine in padurea ta fermecata!
    Pisicuta draga,stiu prin ce treci,oameni dragi dispar si ramane un gol imens,pe care cu greu il poti reumple.Te tin in brate,te mangai,poate poate un pic din durere se mai duce.
    Simona,iti multumesc pt dedicatie,chiar aveam nevoie de Lara Fabian!

    florentinamurgoci 19 iulie 2009 12:58 Răspunde
  • d-na murgoci multa sanatate va doresc.
    ca un facut m-am gandit mult toata saptamana la dvs. fara un motiv anume.
    si multumesc de gand. stiu ca toate trec… dar cand durerea e vie, e mai greu.
    o sa fac pasii mici si stiu, vorba lui marin sorescu, „voi invata sa iubesc lumina, de unde am ramas ieri”
    multumesc si tie simona. pentru tot. si da, stau ghem si astept rasaritul… unui nou zambet.

    pisica 19 iulie 2009 13:43 Răspunde
  • Florentina, de la tristetea ceaiului nedrept, fugi extatic spre Venetia, ma bucur ca esti bine si ca vei avea acces la escapade la care majoritatea femeilor doar viseaza, in noptile zburlite de iarna. Ai slabit, perfect, ai unde stivui bunatatile Italiei, ia partea buna, ca dupa toata zbaterea asta cu gripa, vei resimti si mai frumos calatoria.
    Acum 12 ani, urma sa plec in Franta si cu o zi inainte facusem 41 cu 5, ardeam disperat si am chemat salvarea, pe de o parte ca sa nu mor stupid, iar pe de alta parte ca sa ma asigur ca nu scap avionul catre Lorraine. Ambulanta a venit la redactie, acolo eram, mi-au facut un snop de injectii si mi-am revenit miraculos, a doua zi am zburat si-am avut una dintre cele mai nebunesti escapade la Metz, un oras din Lorena pe cit de romantic, pe atit de militar, unde am vorbit cu niste tipi din Legiunea Straina, am baut vin frantuzesc si am mers kilometri, pe strazi, prin librarii, prin propriile ginduri.
    Dupa orice boala, de trup sau de suflet, recuperarea aduce recompense incredibile. Memorabile…

    simona 20 iulie 2009 8:37 Răspunde
  • Pisica draga, la mine mai e putin si vin zorii. Si, dupa cum palpit, cred ca iubesc si eu lumina, din nou. De unde am ramas cu ani in urma…

    simona 20 iulie 2009 8:40 Răspunde
  • Ce frumos ai povestit Simona! Ne mai spui , ne mai rasfeti cu amintiri din calatoriile sau „escapadele” tale?
    Ma bucur de zorile ce se arata in drumul tau, sa fie soare mangaietor ,si in rastimpuri doar ploi calde si scurte de vara !:)

    Blanca 20 iulie 2009 10:56 Răspunde
  • Pentru prima data dupa ceva timp bun am facut cafea doar pentru mine. Nu zic ca imi e rau…doar ciudat.
    Sa aveti pace.
    Sanatate D-na Murgoci, ma bucur mult ca mergeti la Venetia, parca e un oras dintr-o lume de poveste…he he..la mine toate sunt povesti!

    meninne 20 iulie 2009 15:47 Răspunde
  • la mine zorii au fost, simona, ziua aproape a trecut si o inchei cu un regal pentru suflet… finul meu, dragos andrei, nascut in 13 iulie, imi zambeste…
    nu stiu cum este acest miracol la fiintei… zambesc si tac si ma mir.
    si impart cu voi emotia.

    pisica 20 iulie 2009 19:24 Răspunde
  • Valin 21 iulie 2009 0:49 Răspunde
  • bine-ai revenit valin si merci.

    meninne 21 iulie 2009 4:44 Răspunde
  • bun venit, prietene!
    ca de obicei cu daruri frumoase…

    pisica 21 iulie 2009 6:47 Răspunde
  • Buna ziua,

    Am si eu o intrebare pt. dvs. referitor la un interviu pe care l-ati publicat in ziarul National din 26 iulie 1997, referitor la Laila Padureanu. Ma intereseaza daca aveti cumva o copie electronica a interviului? si daca puteti sa ma ajutati in aces sens?As vrea sa il citesc si momentan Bibl. Centrala Univ. este inchisa, iar ziarul din acea zi nu il pot gasi in alta parte. Inteleg ca ati vorbit cu unul din urmasii doamnei Padureanu, si as vrea sa stiu daca ar putea sa ma ajute in legatura cu niste informatii despre dansa.
    Sper sa nu va deranjez cu intrebarea mea aici pe blog, dar efectiv nu stiam cum altfel sa fac.
    Va multumesc mult.
    Loredana

    Loredana 21 iulie 2009 17:33 Răspunde
  • „Inca din prima tinerete, consideram ca fiecare om pe lumea asta isi are al sau no man’s land ,unde isi este propriul lui stapin. Exista o viata ce se vede si o alta, necunoscuta celorlalti, ce ne apartine intru totul. Asta nu inseamna ca una este morala si cealalta nu, sau ca una este permisa si cealalta interzisa. Ci doar ca fiecare om, din cind in cind, scapa oricarui control, traieste in deplina libertate si in mister, singur sau cu altcineva, o ora pe zi, sau o seara pe saptamina, sau o zi pe luna. Si aceasta experienta tainica si libera continua de la o seara la alta sau de la o zi la alta , si orele continua sa curga unele dupa altele.
    Asemenea ore adauga ceva la existenta ta vizibila.Cu conditia ca ele sa nu-si aiba propria lor semnificatie.Ele pot fi bucurie, necesitate sau deprindere, in orice caz servesc la pastrarea unei linii generale.Cine n-a uzat de acest drept, sau a fost lipsit de el din pricina imprejurarilor, va descoperi intr-o zi, cu surprindere, ca nu s-a intilnit niciodata cu el insusi.[…] In acest no man’s land , unde prevaleaza liberatea si misterul, se intimpla uneori lucruri uimitoare. Intilnesti aici oameni ce se aseamana, recitesti o carte cu o acuitate cu totul speciala, asculti o muzica cum n-ai mai ascultat-o niciodata. Aici, datorita linistii si singuratatii, esti strabatut uneori de un gind ce iti va schimba existenta, te va salva sau te va pierde.” -Nina Berberova-„Trestia revoltata”

    Citind ce scrieti, nu stiu de ce, dar m-am gandit la Nina Berberova! Si am vrut sa las o tandara din gandurile si trairile ei! Fiecare dintre noi, ne regasim, cumva, in ceea ce scrie…
    Azi sint un om fericit. Maine? Cine poate sti…
    Ganduri bune la ceas de seara! Si multe imbratisari calde, pentru cei ce nu mai pot zambi! O sa fie bine! Soarele rasare, intotdeauna rasare…
    Bine ai revenit, Valin!

    corina 21 iulie 2009 18:31 Răspunde
  • http://www.youtube.com/watch?v=GNEcQS4tXgQ
    Dragii mei iubiti nespus, am lipsit doar din motive tehnice, de lene, emotie si apasari lumesti, toate trecatoare;
    Va multumesc de binete, nu va uit; ultima tema m-a rascolit si pentru ca e impletita cu zbaterea mea de a afla si avea, marturiile celor ce au fost inaintea mea, a celor ce au zidit in mine, a celor care si-au purtat numele, viata, ca sa ajung eu si ca eu sa dau mai departe.
    Cu drag, in locul altor cuvinte…..
    http://www.youtube.com/watch?v=h6TvegK-IUE
    http://www.youtube.com/watch?v=Z-DVi0ugelc
    http://www.youtube.com/watch?v=flm4xcOyiCo
    http://www.youtube.com/watch?v=yKpgc67ivXg
    http://www.youtube.com/watch?v=SRHu23M2goU

    Valin 21 iulie 2009 23:34 Răspunde
  • Loredana, nu mai am, din pacate, interviul – din cite imi amintesc, pe vremea aia abia incepeam sa-mi scriu articolele pe computer si nu am avut scinteia de inspiratie sa mi se opresc intr-un folder. Cind am aflat ce-i ala folder, era prea tirziu 🙂
    Dar poti incerca sa contactezi redactia actualului ziar „7 Plus”, care e de fapt fostul National, iar acolo, daca mai exista arhiva National – si sunt sigura ca exista – te poate ajuta cineva. Daca te decizi sa mergi la redactie, sa-mi spui, poate reusesc sa vorbesc cu cineva inainte, sa te ajute.

    simona 22 iulie 2009 9:24 Răspunde
  • Valin, m-ai distrus cu „Moon River”. Va trebui sa gasesti o solutie sa ma impaci. Bine-ai revenit. Si… „apasari lumesti”? Tu erai dincolo de problemele telurice… Nu mai fugi, e inutil…

    simona 22 iulie 2009 9:25 Răspunde
  • Corina, Blanca, va multumesc mult, mult, mult, mult, m-am dedat la cuvintele voastre calde, la solidaritatea care ne-ar putea astepta…

    simona 22 iulie 2009 9:27 Răspunde
  • Va multumesc mult ca mi-ati raspuns.
    Da, as vrea sa merg la redactie in caz ca au arhiva ziarului „National”, pt. ca nu as vrea sa astept pana pe 17 august cand se deschide BCU, asa ca daca ma puteti ajuta in acest sens va raman recunoscatoare.
    Sincer, ma bucur tare mult ca am primit o veste de la dvs.
    Cu drag.
    Loredana

    Loredana 22 iulie 2009 11:01 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title