S-au batut cu noi si-acum se bat intre ei

Pentru ca oricum n-a uitat nimeni circul asta – desi s-a intamplat acum 14 ani – reiau subiectul, in imprejurari noi. In ’98, inflamati de adevarurile incomode pe care le scriseseram despre ei toata vara, la mare, Talismanii ne-au prins (pe mine si pe Alice) la repetitiile pentru Festivalul Mamaia. Eram ziariste acreditate la eveniment. Au venit dupa noi la Teatrul de Vara si s-au purtat ca doi mitocani ordinari ce sunt. Tavi Colen excela in limbaj de joasa speta, ne injura si ne jignea ca un badaran de suburbie. Iar Alin Oprea ne-a scuipat. Da, cu saliva lui romantica, de angelic trubadur al iubirii, ne-a scuipat de nu ne-am vazut, a trebuit sa ma sterg pe fata, ca sa scap de balele lui scarboase.
Asa au inteles ei sa-si faca dreptate, in conditiile in care noi nu scriseseram nimic, absolut nimic neadevarat despre ei. Suntem jurnalisti si avem dreptul sa exprimam deschis o opinie si o constatare. Printre altele, scriseseram ca Talismanii erau foarte activi in susele ieftine de pe Litoral, ca uneori faceau playback, ca ne-am saturat de “Siiiiingur, atat de siiiingur”. N-am scris nimic din ce-ar fi putut semana a barfa ieftina, a inventie sau a insulta. Cu toate astea, obisnuiti ca presa mondena sa-i pupe-n fund, normal ca erau umflati de oroarea ca doua femei le-au facut cronici caricaturale sau i-au infundat in pamflet.
La ora aia, i-am dat si-n judecata pe Oprea si pe Colen, dar procuratura a decis neinceperea urmaririi penale, fiindca a fost greu (si nici nu ne-am pus mintea, de lehamite) sa dovedim cele afirmate, atata vreme cat ei, ca doi barbati curajosi ce sunt, au facut asta fara martori, sperand sa parem noi nebune.
Cu toate astea, au fost multi care ne-au crezut si chiar talismanoii au recunoscut, involuntar, ca o facusera lata.
Bun, ajungem in zilele noastre. De la o vreme, tabloidele sunt pline de besteleala dintre fostii Talismani, Alin Oprea si Tavi Colen. Azi, fostii Feti-Frumosi ai rock-ului lesinat romanesc se fac albie de porci. Colen spune ca trupa s-a rupt in 2006 fiindca el n-o mai suporta pe madam Larisa, nevasta lui Oprea (care-si baga nasul prea mult in treburile lor “artistice”). Oprea il face pe Colen profitor si il acuza ca, in loc sa doneze castigurile saracilor (cum a facut el, chipurile – mvaaaai!!), ala si-a luat sase case si-un teren la Eforie. Oprea ne crede prosti, “donatiile” inseamna concerte caritabile si mici contributii pe ici, pe colo, cat sa se scoata la impozite. Sa nu-mi spuneti mie ca el e Taica Terezu’, ca sa-si rupa de la gura si sa dea sarmanilor. Apropo de rupt de la gura, Colen il acuza pe Oprea ca umbla numai beat manga, ca-l cara asta in spate inainte si dupa concerte.
Cearta astora e oribila si implica lucruri cu mult mai grave si mai ridicole decat am scris noi vreodata despre ei. Daca noi am fi spus numai pe sfert din ce-si arunca ei azi unul altuia, eram aceste frustrate nebune si rele si urate care n-au ce face si se iau de artistii de geniu ai poporului. Dar asa, uite la ce s-a ajuns. Sa nu le crapi capul amandurora acum, cand ii auzi?
Inainte sa scriem despre ei ca si-au cam penibilizat repertoriul si aparitia scenica, scriseseram de multe ori si lucruri frumoase, i-am incurajat destul la inceput. Niciodata n-au venit sa zica si ei “mersi, fetelor” – sau “mersi, fa”, ca e mai pe limba lor, ma rog. Nu. Dar imediat ce i-am calcat pe coada, au bubuit ca niste butelii defecte.
Azi, trupa Talisman, acesti Modern Talking mai mici, se scuipa intre ei, deci saliva lui Oprea isi continua circuitul in natura. Ca dovada ca situatia statea mult mai rau decat am indraznit noi sa scriem in cronici. Si atunci, cu ce tupeu jegos ne-au asaltat pe noi? Intrebare retorica, porcismul n-are limite.
Fiecare pasare pe limba ei piere. Mai ales alea ragusite.

Ne revedem la Constanta?

Dragelor si dragilor din Constanta, a trecut exact un an de cand ne-am intalnit la un cocktail si-o discutie despre (ce altceva decat) iubire…

Maine, 25 noiembrie, incepand cu ora 19, va asteptam la Hotel Ibis, detalii gasiti in invitatia atasata. As avea nevoie de confirmari ferme, ca de obicei, fie aici, in cadrul sectiunii de Comments, fie pe e-mail, la simona@revistatango.ro, fie pe Facebook, unde va exista un link cu aceasta postare.

Listele s-au deschis… Pe maine seara!

Eu, Alice si intreaga echipa Tango va asteptam la tarm de mare si de visuri.

Dati-mi textul inapoi!

Totul a inceput tiptil, benign, ca o greseala inofensiva, dar a ajuns la niste dimensiuni care ma revolta. Cred ca a venit momentul sa clarific povestea asta, odata pentru totdeauna.

Cu vreo trei ani in urma, printre alte mii de prostii forwardate pe e-mail, am primit de la o prietena un mesaj care continea un text. Se numea “Femei de cariera” si era semnat Mircea Dinescu. De obicei, cand primesc e-mail-uri din astea cu Fwd: Fwd: Fwd: Cutare, dau Delete in prima secunda, nici nu le deschid. De data aia insa, avand in vedere ca era vorba de Dinescu (un scriitor care-mi place foarte mult, realmente), am inceput sa citesc.

Dupa prima fraza, am fost stupefiata: era, de fapt, un text de-al meu! Un text pe care il publicasem deja intr-una dintre cartile mele (Codul nebunelor maniere) si care se afla – evident, cu acordul si placerea mea – pe site-ul www.revistatango.ro

Cineva il luase de-acolo cu copy/paste si, din motive pe care nu mi le pot explica, l-a semnat, cu de la sine putere, Mircea Dinescu. Nu e vina poetului, dupa cum nu e nici vina mea. Singura mea neglijenta e ca, atunci cand am pus textul pe site, am uitat, ce-i drept, sa trec autorul (adica eu). Am facut asta un pic mai tarziu. Mosmondeala m-a costat. Un individ iute de mana, din seria astora care se ocupa cu confectionarea e-mail-urilor de trimis in masa, l-a sparlit si l-a semnat Mircea Dinescu, probabil ca sa trezeasca si mai mult curiozitatea. Ba mai mult, i-a schimbat si titlul – cel original, pus de mine, era “Iubire, vezi ca azi ajung tarziu acasa: LA 1.00 AM TELECONFERINTA, LA 2.00 NASC, la 3.00 AM MITING”.

Pentru ca i-a modificat titlul si i-a reinventat autorul, trag concluzia clara ca initiatorul acestui carusel al erorilor a facut-o intentionat. Mesajul cu textul “lui Dinescu” a batut lumea-n lung si-n lat, daca a ajuns inclusiv la mine (culmea ironiei, venit de la o prietena buna), care eram in Canada, la ora aia!

Evident, nu m-a amuzat prea tare incurcatura, insa initial n-am reactionat prea vehement. M-am multumit sa-i raspund amicei expeditoare si s-o lamuresc. La randul ei, ea m-a asigurat ca trimite dezmintiri inapoi, pe firul apei. Firul s-a rupt curand, deduc, intrucat au trecut de-atunci ani de zile si nu numai ca si-acum primesc e-mail-ul asta, din cand in cand, din tot felul de surse – la Subject scrie “Femei de cariera – de Mircea Dinescu” – dar gluma s-a ingrosat. Daca dati cautare pe Google cu “femei de cariera de mircea dinescu”, o sa vedeti sute de rezultate. Bloggerii falnici ai neamului au copiat textul, si l-au insusit si putin le pasa de restul lumii.

Si chiar daca ar fi fost textul lui Dinescu pe bune, e incalificabil gestul multora de a lua cu japca materialul si de a-l pune pe site-urile proprii, fara sa-i ceara acordul autorului. Fiindca, nu-i asa, daca-i cereau acordul, el le-ar fi spus, in stilul caracteristic: ba, tu esti prost sau doar mimezi bine prostia?… asta nu-i textul meu!

Ceea ce scriu acum are legatura si cu ceea ce a scris Alice Nastase Buciuta azi, pe blogul ei. Zona media – ca e ziar, ca e televiziune, ca e blog celebru, ca e site – e plina de furtisaguri dezgustatoare.

Admit ca, in cazul astora care mi-au luat articolul din mers, de la altii, nu e vina lor ca e semnat Mircea Dinescu, in loc de Simona Catrina. Dar nimic nu scuza apucatura oribila de a ciordi texte de unde-ti vine, fara a cere voie, fara a informa autorii, fara nicio urma de bun simt. Sa nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu cei care le iau doar ca si le puna pe Facebook, precizeaza autorii si sursa si o fac din admiratie sau respect pentru textul respectiv. Acestora le multumesc pentru aprecieri, sunt magulita!

De azi inainte, voi lua masuri concrete impotriva celor care preiau texte de pe site-ul si blogurile noastre si le pun pe alte bloguri fara sa ne ceara acordul complet si onest, m-am saturat de scuze cabotine si de tupeul cronic.

In concluzie, informez in mod oficial ca articolul pe care toata lumea il stie drept “Femei de cariera – de Mircea Dinescu” imi apartine mie (Simona Catrina ma numesc, pentru cine a deschis blogul mai tarziu) si, din punct de vedere al copyright-ului, apartine site-ului Marea Dragoste, il puteti gasi si pe http://www.revistatango.ro/iubire_vezi_ca_azi_ajung_tirziu_acasa_la_1_00_am_teleconferinta_la_2_00_nasc_la_3_00_am_miting-1110.html

Clubul Tango, la Ploiesti

Dragelor, dragilor, neutrilor si Mariilor (mici), va asteptam joi, 8 septembrie, ora 19, in Clubul Laguna din Ploiesti, detaliile le gasiti in invitatia de mai jos. Ca de obicei, asteptam confirmari pe e-mail (simona@revistatango.ro), pe Facebook sau chiar aici, pe blog, mi-ar trebui numele voastre (prenumele macar) si ale persoanelor care va insotesc – asta ca sa ne facem o idee in prealabil si sa stim cum facem aranjamentele in spatiu. Inutil sa adaug, intrarea este libera, dar am prefera, cum am spus, sa va confirmati prezenta…

Impreuna cu Alice Nastase Buciuta si cu restul echipei Tango, vom discuta la un cocktail, liber si frumos, ca de cand ne stim. Pe curand!

Once upon a time in Sweden

Intr-o duminica seara (sa zicem aseara), ca o femeie adevarata ce sunt, mi-am petrecut fericirea pe Internet. Din vorba-n vorba si din link in link, am ajuns la un moment si la un eveniment care probabil pe voi nu va emotioneaza peste masura. Dar care pentru mine are o valoare descreierata: once upon a time in Sweden.

In anul de gratie si de speranta 2000, am fost cu Alice in Suedia, eram acreditate la Eurovision Song Contest, in anul cand Romania a fost reprezentata de trupa Taxi, in anul cand castigatorii au fost Olsen Brothers, din Danemarca. Nici nu mai conteaza clasamentele, aranjamentele, destinul politic si alte clisee trendy. A fost o calatorie memorabila, din toate, dar absolut toate punctele de vedere!

Am inteles abia mai tarziu ce-a insemnat calatoria asta pentru mine: a fost evadarea mea cu Alice intr-o lume in care nu mai eram noi, eram niste fiinte desprinse total de scoarta terestra, trecuseram in alta dimensiune. Erau anii nostri tineri, indrazneti, curati, incarcati de promisiuni. Eu si Alice vorbim si azi cu voce tremurata despre Suedia, prima noastra nebunie adevarata.

Link-ul de mai sus nu e doar o ilustratie a materialului, este chiar sala unde ma aflam, alaturi de Alice, in primavara lui 2000. Da, eram acolo!! Este seara cand am inteles ca, daca vrem, nu exista nici ziduri, nici larg de ape, nici abis. Exista numai limanuri superbe. Din acea seara, a inceput restul vietii mele.