Steaua fara nume frumos

In seara asta, am vazut la televizor cateva mostre de buletine romanesti autentice. Cu o parte din aceste stupefactii sociale, eram familiarizata de prin e-mail-urile haioase pe care le imprastie lumea-n lant. Am revazut buletinul lui Bred Pit, al unuia pe-al carui tata il chema Mihai, iar pe ma-sa o chema Viorel (in conditiile in care in Romania acrobatia asta nu s-a legalizat), dar si pe un baiat frumusel pe care ma-sa il botezase Superman.

Am vazut si buletinul unei fete pe care o chema Vacagrasa Veronica. Si m-am intrebat cu ce sanse pleci in viata, ca femeie, cand numele tau de familie e Vacagrasa. Singura iesire e sa fii slaba, sa te mariti la 18 ani si sa scapi de cosmar. Cercul vicios e vigilent, insa: daca te cheama Vacagrasa, e putin probabil sa trezesti apetitul unui barbat ca lumea – sau macar al unuia fara cazier.

Toate aceste lucruri de care noi radem si altii plang m-au facut sa ma gandesc la nebunia cu numele pe care le dam copiilor nostri. Dar si cu numele pe care ni le-au dat noua parintii nostri. Generatia mea, de exemplu, e plina ochi de Cristine (inclusiv primul meu nume din certificat, buletin si pasaport e Cristina), Mihaele, Adriane, Gabriele, Daniele, Mariane, Aline, Carmene, Simone, Laure, Camelii, Luminite. Cu variantele lor masculine, unde se poate, plus o mie de Mariusi, Viorei, Sorini.

Atunci, fetele pe care le chema Elena, Maria, Alexandra sau Viorica se cam jenau de simplitatea proletara a prenumelui lor. Lumea le striga Lenuta, Marioara, Sanda sau Ica. Doar ca viata le-a razbunat, azi sunt nume foarte la moda, ba mai mult, numele romanesti suta la suta (Catinca, Mioara, Ileana, Doinita) convietuiesc halucinant cu rapaiala de nume straine – din ce in ce mai multe romance se numesc Melissa, Vanessa, Alessia, in fine, ceva cu doi de ceva, preferabil doi de “s”. Asta te scapa de multe griji, singura rugaciune pe care-o spui cu mana pe burta e sa nu iasa din cale-afara de peltica, fiindca ar fi un sarcasm al soartei.

Moda cu Andra, Alexandra, Ada, Ana si multe, multe alte “A”-uri rezista cu obstinatie. Daca m-ar fi botezat mama Ana, probabil ca as fi refuzat sa ma duc la scoala, la ora aia. Dar azi as fi fost foarte mandra.

Am trecut si eu, ca atatia altii, prin crize onomastice. Mie imi spuneau Mona in copilarie (pacoste lansata de fratele meu mai mic cu doi ani, care nu reusea niciodata sa pronunte Cristina sau Simona si a sintetizat cum s-a priceput si el). Iar eu uram sa mi se spuna Mona (cand pe copiii fitosi ai doctorilor din oras ii chema Akbar, Cabiria, Medeea sau David – ulterior, m-am prins si eu ca erau toti evrei, de altfel s-au si uschit in Israel, intre timp). Mai tarziu, am citit “Steaua fara nume” si, brusc, topita, razgandita, am adorat numele Mona si am fost mandra. Prea tarziu. Atunci, deja nu-mi mai spunea nimeni asa. Se apucasera, in sfarsit, sa-mi asculte dorinta si sa ma strige Cristina.

Erau si atunci parinti care voiau sa marcheze destinul copilului printr-un nume eclatant. La gradinita, pe cea mai frumoasa fata din clasa o chema Iulia-Luiza si eu am venit plangand acasa si am intrebat de ce nu ma cheama si pe mine Luiza. Tot la gradinita, aveam in clasa doi frati gemeni superbi, Alice si Razvan. Si eu iar am venit bazaind la mama si la tata si, batand cu ghetuta in covor, am tipat: de ce nu ma cheama si pe mine Alice?! Viata avea sa ma despagubeasca, insa, mai tarziu, pentru aceasta tristete, si m-a apropiat altfel de numele dupa care tanjisem atat.

Ma tot gandesc daca exista cineva cu adevarat multumit de numele lui, de la inceput pana la sfarsit. Care n-a avut nicio clipa dorinta sa aiba alt prenume. Sincer, nu cred sa existe. Eu aud azi de copii cu nume splendide care vor cu totul alte nume, mai zaharoase, mai americane, mai scurte, mai lungi. In cele din urma, toti ne obisnuim cu numele noastre si, cand crestem si ne coacem la cap, le percepem altfel influenta, importanta, simbolul. Dar pana atunci, ne tot intrebam ingrat cum de, din atatea milioane de nume, ai nostri le-au ales taman p-astea.

Si ma mai gandesc in ce masura prenumele noastre ne filtreaza destinul. Sau in ce masura numele celor din jurul nostru ne fac sa-i vedem altfel. O fata care mi-a furat iubitul, in liceu, se numea Adalciza, pur si simplu. Pe urma, pe acelasi iubit i l-a furat Adalcizei o fata care se numea Iozefina. De unde am inceput sa banuiesc ca dumnealui avea un fetis cu nume de-astea rococo. Ma pregateam sa cred ca, daca aveam un nume pompos, asta m-ar fi salvat si pe mine de la multe jelanii sentimentale. Dar imediat a purces epoca in care iubitii mei au fost smangliti artistic de Mihaele, Corine, Adriane si multe, suspect de multe Cristine (pe care nici n-aveam cum sa le urasc fiindca, nu-i asa, le chema la fel ca pe mine).

Pana la urma, dupa ce mi-am zgaltait mintile doua ceasuri cu legatura dintre prenume si destin, a fost de-ajuns sa revin pe Internet. Si sa vad musuroiul frumos de pseudonime care se casca mandre-n soare. Si sa realizez – cu aferenta satisfactie – ca, la ora actuala, putem anula, intr-o secunda de fantezie, toate dilemele, nesomnul si ideile parintilor nostri, de cand mangaiau ei cu emotie burtica rotunda si planuiau ce nume ne-ar face pe noi mai frumosi, mai fericiti.

Ultimul, primul

Mi-ati fost alaturi atata vreme si stiu ca iubiti revista Tango. Va previn ca numarul de iulie e minunat, e o editie speciala, cu o coperta tulburatoare si un pictorial ravasitor, ne veti vedea pe noi toti, pe Alice, Paul, Ilona, Victor, Iza, Aurora, Tudor, Alina, Roxana, Ioana, Ionut, Denisa, Raluca, Vadim, Petrica, Rodica, Narcisa, Cristi, Corina, inclusiv pe subsemnata. Vom fi in fotografii, interviuri, fotoreportaje, materiale care dezvaluie misterele picante si bizare ale colaborarii noastre cu vedetele, dar avem si rubricile obisnuite, rubricile medicale, de frumusete, de shopping, de noutati… Deci gasiti in Tango tot ce stiti deja – dar si mult, mult pe deasupra… Asa ne-am incheiat etapa noastra boema de revista pe cont propriu, e ultima editie inainte de a trece oficial la Adevarul Holding. A fost frumos si va fi frumos, noi ramanem aceeasi echipa atenta la tot ce trece si prin sufletul nostru, si prin al vostru, si cred, sper, am gandul bun si drag ca va fi mai bine!

PS: Voi lipsi de langa voi doua-trei zile, va rog din suflet sa ma intelegeti, voi citi insa tot ce scrieti, sper sa va gasesc aici la fel de energici si romantici, la fel de frumosi, de aproape – calzi, ingeniosi, minunati. Pe curand!

Cineva ne poarta simbetele

Ucidem zile intregi, cu goana noastra descreierata dupa simbete, vacante si Revelioane. Alungam timp din propria viata, ca sa ajungem mai repede in weekend, sa vina vara, sa luam leafa, sa treaca tusea si cosul din barba, sa se astimpere copiii, sa invete catelul sa faca pipi afara. De zeci de ori pe zi, mintea noastra toarce un pacat autodistructiv: sa treaca si asta, sa vina mai repede clipa cind…

Cind murim, de fapt.

Povestea lui Dea Valma - despre plutirile mortii, cazuta peste noi intr-o zi de simbata – precum si ceea ce a scris Alice pe blogul ei, despre asteptarile ca niste colici, mi-aduc aminte cine suntem, ce apucaturi absurde avem. Abia asteptam sa treaca timpul, apoi, dupa ce anii se usuca si pica, ne intrebam sablonard unde naiba s-au dus. Miorlaim in permanenta ca timpul trece prea repede, apoi, in clipa urmatoare si-n alte o mie de clipe, ne rugam sa treaca timpul mai repede - ca sa inceteze ploaia, sa ni se intoarca iubitul, sa ni se coaca placinta.

Stiu, tragem zilnic de boccelele plictisului, ale jobului, ale parului electrizat, ale iubitului ratacitor, ale fripturii prea tari, ale poleiului, lacrimii, amigdalitei. Toate astea trebuie usuite, zburatacite, afurisite. Sa plece, sa dispara, sa inceteze. Dar o data cu ele, se scurge, in sifonul chiuvetei, timp din viata noastra. Orele noastre, anotimpurile noastre.

In fiecare luni, ma trezesc tinjind dupa simbata. Dintr-o data, doua treimi din viata mea e biciuita pe spate, ca sa alerge mai repede. Ca sa nu mai spun ca, de multe ori, ideea de simbata nu e nici pe departe echivalenta cu vreo veselie acuta. Simbetele in contul carora detestam restul saptaminii sunt un templu al sperantei fara piloni de sustinere.

Simbetele mele au fost intotdeauna un joc de ruleta, mi le-am poftit frumoase si romantice, dar citeodata au venit mofluze, plouate, solitare. Am avut multe zile de luni mai frumoase decit zilele de simbata. Cu toate astea, ingrata si superficiala in a-mi judeca sufletul, am continuat sa urasc zilele de luni, la un mod visceral, ilogic.

Simbetele nu-si merita dragostea noastra neconditionata; ne-au lasat de prea multe ori plinse, deceptionate, cu asteptarile facute ghem in stomac. Rochii pe care le-am pregatit toata saptamina au ramas atirnate dramatic pe cite-un spatar de scaun, singurul martor al iubirilor fragile. Simbetele dupa care tinjim intreaga saptamina, cu zvircoliri de anticipatii placute, sfirsesc uneori prin a ne ride-n nas.

Simbetele s-au tradus, de foarte multe ori, prin telefoane care nu suna, vesti intepenite pe drum, vorbe asteptate degeaba, caderi in abisul iluziilor noastre.

Prin petreceri pe care le-am asteptat sase zile si le-am ratat intr-a saptea. 

Prin saruturi pe care le-am asteptat de luni pina vineri, iar simbata au venit, dar pe obraz.

Prin “te iubesc”-ul pe care l-am asteptat un an si care a venit intr-o simbata, deghizat intr-un “tin destul de mult la tine”. Ulterior, m-am prefacut ca a fost, totusi, un “te iubesc”.    

Daca, la asfintit de viata, ai putea edita trairile tale ca pe un program digital de radio, in asa fel incit sa comprimi, intr-o inregistrare unica, numai ce-a meritat trait, ai avea un soc si te-ai sinucide inainte ca soarta sa aiba aceasta onoare. Ai constata ca, din 75 de ani, ai trait cu adevarat, intens si frumos, vreo trei. Pe restul, i-ai asteptat nerabdatoare sa treaca.

Scris azi, simbata, 2 mai.

Razbunarea mea. Dreptul la un Rudolph

La multi ani, suflete frumoase! Ma mai zariti printre lacrimi si ace de brad? Eu am avut un Craciun ludic, copilaros, pur. Am primit zimbete si jucarii si cuvinte. Am rasturnat virstele, am alunecat in trairi imaculate, ca-n pruncia dezlantuita. A fost senin si nins.

Uite, prietena mea buna din Toronto, Ramona, mi-a daruit un ren de plus pe care, cu voia dumneavoastra si-a tuturor copiilor lumii, l-am numit (evident) Rudolph. Cineva mi-a atras atentia ca pe toti renii ii cheama Rudolph. Si, la inceput, m-am simtit vinovata – pe urma, m-a amortit duiosia, mi s-au incalzit degetele in ghetute, m-am bucurat ca-l am. Toata lumea are dreptul la un Rudolph. L-am dus acasa, linga celelalte animale de plus atit de dragi mie, va spun asta cu riscul de a-mi evalua ceva mai drastic maturitatea.

Am constatat ca joaca te apara de rele, de suferinta, de spaima. Mi-a fost bine printre jucarii si globuri, linga bradut, cu luminarele si fructe. Dupa multi ani, desi repetasem conform desfasuratorului, am constatat (dramatic de surprinsa) ca nu am plins. Am fost copil si m-am refugiat in extazul de a tine-n brate animalute de plus. Am fost “Maria-Sa, Puiul Padurii”. Aud inca sfiriitul indepartat al discului de vinil pe care era povestea lui Sadoveanu.

Si mai am un motiv pentru care il asez pe Rudolph aici, sa-l vedeti. Cu o calda crispare, am vrut sa trezesc din anestezie gelozia iubitei mele Alice. Ramona mi-a scris o felicitare care m-a facut sa pling si mi-a adresat-o nemeritat de frumos: “Celei mai bune prietene”. Si mi-a mai daruit o brosa in forma de bradut si sezonul patru al serialului “Lost” (suntem amindoua dependente de naufragiatii nostri).

Alice, asta e sfioasa mea razbunare pentru intilnirea voastra de duminica. Dar nu mi-a reusit decit logistic, nu si sufleteste. Te iubesc si-as fi vrut sa sfidez meridianele si sa fiu cu voi. Nu ma parasi, Rudolph e doar un ingenuu avertisment…

PS: Renul Ramonei e fetita. Nu stie cum o cheama, deocamdata. Dati-mi niste nume de fetite-reni, stiti?