O tristete

Cu cateva zile in urma, a murit Feliciana. Voi nu stiti cine a fost, acum scriu prima data despre ea. A fost colega mea de banca din liceu, prietena mea pe care – din ingratitudine, superficialitate sau cauze obiective – n-am mai vazut-o de aproape 20 de ani. Am fost colege in clasa a 11-a si a 12-a, atunci imparteam confesiuni trepidante despre iubiri, visuri trasnite si nenoroc timpuriu. Eram trei razvratite, de fapt: Feliciana Vidu, Dana Gheorghe (cea alaturi de care sunt in prima poza de sus, la concertul Bon Jovi – deci la postarea trecuta) si cu mine. Eram in aceeasi clasa si in acelasi stadiu al idealismului care, uneori, ne inghitea.

Feliciana Vidu, pe care o vedeti in fotografii, locuia inca din 1992 in Statele Unite. Era casatorita cu un medic, Ron, iar buna mea amica devenise Anna Vidu Perdigon. In toti acesti ani, inclusiv (sau mai ales) cat am stat in Canada, mi-a fost foarte dor de ea, insa n-am avut energia si bunul simt sa fac un efort. Sa merg mai aproape de ea. Sau s-o chem la mine. Am comunicat de cateva ori pe e-mail sau la telefon, ne regasiseram dupa multi ani, dar n-am reusit sa ne revedem. Nu stiu de ce, e absurd.

Feliciana nu s-a impacat niciodata cu ecosistemul in care nimerise. Unii, mai drastici si mai echilibrati, ar fi spus ca era o inadaptata, insa eu stiu ca era doar zvarcolita, profunda, neimpacata cu verdictele practice, nemultumita de normele ipocrite ale lumii in care traim.

A plecat din Romania in 1992, desi lasa in urma ei un barbat pe care il adora si care o iubea la randul lui, erau de sase ani impreuna, dar familia lui pretentioasa nu-i permitea sa se insoare cu fata-cea-simpla, Feliciana. Fiindca Feliciana iesea din tipare, crescuse fara tata, fuma, bea cate-un coniac (mon dieu!), recita versuri halucinante, iar asta dauna grav sanatatii unui neam boieresc.

Aparent viteaz, iubitul ei i-a promis ca, daca merge ea inainte in America, va veni si el. Nu s-a dus niciodata dupa ea, s-a razgandit, a fost las, si asta a lasat primele sechele in destinul fetei disperate. Feliciana a locuit o vreme in New Jersey si, dupa cateva povesti de dragoste nefericite, l-a cunoscut pe medicul hawaiian Ron Perdigon (foto), cu care s-a si casatorit in anul de gratie 2000. S-au mutat impreuna in Venice, statul Florida. Au facut nunta in Hawaii, intr-un loc paradisiac, si atunci am crezut ca e cea mai fericita femeie de pe fata pamantului.

Ulterior, s-a nascut si baietelul lor, Mark (foto). Totul parea perfect. Dar noi, cei care punem degraba etichete pe fericirea altora, riscam sa avem surprize tragice.

Feliciana suferea de nefericire cronica fiindca, in ciuda aparentelor stralucitoare (bani, casa cu piscina in Venice-Florida, confort, familie, tihna), ea nu si-a uitat nicio clipa iubirea din Romania si nu si-a uitat visurile de adolescenta, pe care le nota, cand eram in liceu, in caietul de matematica (materie care n-o interesa deloc, cum nu ma interesa nici pe mine), in chip de superb jurnal improvizat, cu patratele.

Feliciana stia foarte multe poezii in liceu si citise enorm, era groaznic de sincera cu ispravile ei riscante si, din nefericire pentru ea, avea un ADN de rebela. In adolescenta mea timida, asta m-a atras instantaneu la aceasta fata iesita din tipare. Ma fascina curajul ei, stilul ei alambicat de a-si planifica viata. Iar pe ea o incita sfiala mea, ma tragea de mana si ma ducea catre lumea dezlantuita.

Pentru ca lumea i s-a impotrivit, iar ea i s-a impotrivit lumii, Feliciana s-a abandonat treptat, a cazut in plasa unei vieti riscante, din punct de vedere clinic. Nu avea grija de ea, nu tinea cont de nicio norma de sanatate si, in cele din urma, a fost rapusa de coltii unui viciu perfid. A jucat un fel de ruleta ruseasca si glontul era intr-un loc nefast. Nu o condamn, n-am acest drept moral (si eu sunt departe de un trai perfect), doar ca mi se sfasie inima cand realizez ca fata-cu-visuri-nemaiauzite din adolescenta mea a incremenit pentru totdeauna in lumi vesnice, nedovedite, netestate, impalpabile.

Si s-a sinucis lent. Teoretic, n-a fost vointa ei sa moara, a fost de fapt foarte bolnava, intr-un final i-a cedat ficatul, s-a stins intr-un spital din Florida. Dar practic, a fost o forma suicidala de a comunica lumii pozitia ei, protestul ei, dorul ei. Iubirea ei din tinerete, mutilata, neuitata.

O spun tardiv, mi-a fost foarte dor de Feliciana in toti acesti ani, iar acum va trebui sa ma resemnez, sa-mi adun lacrimile si sa le ascund. Sau sa le aman. Sa ma gandesc altadata, cand voi fi mai curajoasa, la ceea ce am fi putut ajunge amandoua, daca nu ne-am fi irosit in visuri utopice.

Si la nunta mea, s-a-ngrasat o stea

Zilele trecute, o amica din Canada m-a invitat la nunta ei – eu fiind acum in Romania. Nu mai vorbisem de foarte mult timp cu logodnica de-a pururi, mireasa-abia acuma. Nu e prima data cand scriu inspaimantata de nuntile nord-americane, mai ales cand ma trezesc pe lista de invitati a unei tipe care nu ma mai are nici in lista din celular, cred. In fine, i-am zis ca nu, evident ca nu-mi permit sa trec oceanul in scop festiv, m-ar costa o mica avere. A spus “nu ma supar” exact pe tonul pe care ar fi spus “sunt foc si para”.

Nuntile nord-americane nu sunt pe gustul meu decat daca protagonistii sunt prieteni adevarati, destepti, haiosi, placuti, caz in care oricum nu fac nunti nord-americane, ci le europenizeaza cat pot.

De exemplu, la nuntile americane, domnisoarele de onoare trebuie sa fie doar oleaca mai frumoase ca dracu. Cu toate ca si acolo lumea (ca sa nu spun barbatii) se insoara din ce in ce mai tarziu si cu buzele din ce in ce mai muscate de indoieli, industria nuntilor plesneste de prosperitate. Cununiile au ajuns un fel de campionate de neutralizat ranchiuna, fiecare mireasa investeste intr-o razbunare de proportii, de fapt. Latura strict sentimentala e indopata-ntr-un ventricul si tinuta acolo, sub cheie. Important e in primul rand praful in ochii rivalelor impuscate-n visuri, cu sufletul dezosat, umilit, invins si facut sclav.

Aproape fiecare mireasa americanca plateste o polita: colegelor care radeau de ea ca era grasa-n liceu (in jumatatea de liceu, ca nu l-a terminat), fostului iubit care-a parasit-o pentru Linda-Big-Cups, prietenelor care s-au maritat inainte si au avut nunti de doi bucksi.

Liniile de credit sunt stoarse pana la cotor, socrii la fel, toata lumea sparge purceii de lut si scoate de-acolo cash-ul care le va chitui iluziile, pana cand moartea sau avocatii ii vor desparti. Nunta trebuie sa arate bestial, labartata pe pajisti, pe terase de hoteluri crescute-n coasta marii, cu luna plina (daca nu-i de la astre, atunci macar de la hologramele din aparatul domnului Johnny, platit cu 125 de dolari pe ora), cu trene, buchetoaie, cocuri erecte si, neaparat, cu un stol extins de domnisoare de onoare.

La inceput, capcana adrenalinei face victime. Cele carora li se propune sa fie domnisoare de onoare topaie isterico-hlizit, ca si cum l-ar fi vazut pe Elvis iesind din wc-ul public. Dar zilele si nadejdile trec. Treptat, apar viciile ascunse. Mireasa decide ce rochii trebuie sa poarte duduile. Cu cat mireasa e mai pocita de karma, cu atat domnisoarele din juru-i vor arata mai stupid. Daca mireasa e grasa (lucru intrat deja in rutina satinata a Americii), domnisoarele de onoare vor fi echipate in rochii-gogosar, cu maneci bufante, fara talie, pline de pliuri pe solduri si verze de dantele pe fund. Daca mireasa n-are toracele opulent, domnisoarele nu pupa decolteu. Prin traditie, aceste fatuci festive trebuie sa arate ca niste toape in comparatie cu mireasa. Pana si coafeza stie asta si, stimulata de un bacsis sexy, efectueaza duzini de rulouri demodate in freza domnisoarelor. Multe clacheaza si, printre bazaitul si mucusorii furiei lor, isi jura fonfait ca, atunci cand vor fi ele mirese la randul lor, vor face ravagii. Asa se perpetueaza deci, pe cale orala, obiceiul stravechi al miresei razbunatoare.

Pentru aceasta ipocrita parada, se cauta fete cuminti, in sensul aberant al termenului. Cateodata, ele nici n-o cunosc prea bine pe mireasa. Numai ca alea care o cunosc bine au sanii cam mari. Iar mirele are un defect congenital, ii fuge muschiul ochiului catre orice proeminenta moale. S-au incercat corectii cu lentile bifocale, dar chirurgii geniali de la clinica din Moscova n-au reusit nimic.
De obicei, nu se gasesc opt virgine in anturaj, ca sa alcatuiasca un alai cast, asa ca in trupa intra orice femeie care nu (mai) e maritata.

In filme, suita de fete roz arata ca un concurs de Miss. Dar viata bate filmul de-l snopeste. Cele mai reusite nunti, din punctul de vedere al miresei made in USA si Canada, sunt alea unde fiecare domnisoara de onoare are cu zece kile mai mult decat cea din spatele ei. Defilarea lor arata ca seturile alea kitschoase de elefanti descrescatori, care cica trebuie sa aiba trompa-n sus, ca altfel aduc ghinion.

Cu trompa-n sus sau in jos, domnisoarele de onoare nu aduc ghinion decat daca, printr-un accident genetic ireparabil, sunt frumoase. Atunci, se poate intampla ca madam monster-in-law sa declare stare de necesitate, iar bautura sa fie servita numai contra cost – o varianta ospatareasca foarte frecventa in America, inclusiv la nunti. Pentru ca altfel – binecuvantati de tequila – generica si golanii lui incep sa aplice tot ce-au vazut pe DVD-urile porno, unde celula de baza a societatii isi formeaza citoplasma pe sub rochiile domnisoarelor care cer inapoi onoarea lor si clondirul cu mastica.

Deci va dati seama ca nu pot accepta invitatia la nunta amicei din Canada. A, uitasem sa va spun: voia sa fiu una dintre domnisoarele ei de onoare.

Cronici americane – Atentie, se-nchid fermoarele

Urmeaza statia Manhattan, cu circul pe partea dreapta. Ca sa fie descoperiti de cine trebuie, artistii amatori americani se descopera mai intai pe ei insisi, la metrou.

Dansez in cap pentru tine

La inceput, tanarul cutezator american, fara oase si fara frica tembela de a cadea in cap, a trimis cateva mii se CV-uri pe la casele de productie, ca sa obtina o auditie pentru a dansa la nordul fundului vreunui cantaret celebru. Satul sa astepte postasul acasa totusi, cu raspunsul care va oua catralioane de dolari, amatorul iese pe corso, ca sa evolueze live, in speranta ca magnatii muzicii nord-americane umbla prin New York cu metroul. Nu de alta, dar e criza de locuri de parcare si nu se stie niciodata ce investitor alearga dupa tren.

In afara de reputatia lui clasica – aceea de loc unde sobolanii au intotdeauna un cuvant de spus si golanii au intotdeauna o poseta de smuls – metroul new-yorkez a devenit leagan de talente acrobatice. Tipi care stau in cap si agita picioarele de parca le-a intrat un soarece pe crac ar da orice sa fie zariti de cel mai bun prieten al vreunui megastar care, de curand, prastie de nervi, si-a concediat dansatorii.

In afara de topaitorii care intr-atat stau in teasta, incat ametesc si le vine rau abia cand stau cu capu-n sus, s-a mai dezvoltat recent o patura de tinere talente: manechinele fara slujba si fara noroc, unduitoare pe dunga galbena de siguranta, pe care angajatii metroului zbiara insistent sa n-o depasesti. Ele n-o depasesc, doar o calca-n picioare de dimineata pana seara, intr-un catwalk imaginar, ridicol. Pe langa ele, fac antrenament cateva stripteuze aspirante la job cu norma-ntreaga. Dupa mai multe negocieri cu politia, in arest, ele au renuntat sa se dezbrace de tot ca sa-si arate potenta coregrafica. Si-au mai inchis din fermoare si doar mimeaza despuierea, ajutate de curentul usilor care, atentie, se inchid.

Ca rapperii sar ca mingea intr-un cot sau se invartesc de saizeci de ori in jurul axei maxilarului nu-l mai mira de mult pe trecatorul imblugarit american. El stie ca, de fiecare data cand intra la metrou, ruleaza ceva. Chiar si la matineu. Iar de cand in programul de sala au intrat si fetele, regia metroului a inregistrat incasari spectaculoase. Autobuzele au ramas de izbeliste, tragice relicve ale unei societati pana mai ieri conservatoare, care intre timp a realizat ca viata e scurta si s-a carat la metrou, sa receptioneze ceva mai picant.

De cand cultura generala se googaleste in pauza de masa, toti amatorii au aflat ca, daca e sa te descopere cineva, atunci asta se va intampla fie la metrou, fie intr-o carciuma de periferie. Dar cum o conventie muta (si surda) spune ca la carciuma sunt descoperiti de obicei actorii, iar la metrou muzicienii, dansatorii au apucat acelasi destin de cai ferate, in ideea ca intr-o zi, cand or sa dea interviuri in reviste, vor povesti cum au facut primii spagati publici pe cimentul regiei de transporturi.

La intervale masurate, ca sa li se umfle increderea in ei insisi, aspirantii mai iau cate-o pauza de-o cola sau de-o coca, dupa caz. Adormiti ghem pe vine, lipiti de stalpii de sustinere, ei viseaza aceeasi tevatura, in fiecare zi: cum se urca ei pe scena, la Grammy, si multumesc tuturor, de fiecare data in alta ordine, in functie de cine le e drag sau le face draci in ziua cu pricina.

Se trezesc zgaltaiti de cate-un coleg transpirat de emotie: “Scoala, ma, ca umbla un agent dupa tine! ». Micul star anonim sare ca din arbaleta si se uita dupa norocul anuntat. Curand, apare si agentul – nu de impresariat artistic, ci de paza. Care il apuca de motul lipicios si, sfidand legea gravitatiei (fiindca, in fond, nu e lege federala americana), il arunca-n sus pe scari.

Check mail: nu te cunosc, dar te ador

Desi planeta e din ce in ce mai inghesuita, oamenii au din ce in ce mai multe relatii sentimentale de la distanta. Nu se stie prin ce miscare, ca-ntr-o masina de spalat, ajungem sa ne amestecam in asemenea hal, incat sa ne gasim sufletul (ne)pereche la capatul lumii. Tehnologia si retelele de socializare ne pot lungi bratele si lati inimile suficient cat sa ne iubim nebuneste de la 15.000 de km. Mi s-a intamplat si mie, li s-a intamplat – si continua sa li se intample – multora in jurul meu.

Cum-necum, pe forumuri, messenger-uri, Facebook-uri, Twitter-uri, H5-uri – ca sa nu mai vorbim de site-urile declarat amorezoase – lumea tresare cand vede cate-un posibil partener compatibil. Mai scapa el cate-un “vre-o” sau “vei fii”, dar e om bun si afinitatile sar din corespondenta ca fulgii din perna. De-aici si pana la marea dragoste indepartata e rost de-un pas si de-un clic. In 24 pana la 72 de ore, se isca amorul dezlantuit si, din clipa aia, traiesti doar ca sa vezi Inbox-ul strafulgerat de mesajele adorate.

Desi exista o cazuistica destul de trista a dezumflarilor din momentul intalnirilor concrete, lumea continua sa iubeasca prin tastatura si mouse. Si cand spun “iubire”, nu e un eufemism pentru sex virtual, sa ne-ntelegem, acum ma refer chiar la inflacararile sublime, pasiunile care-ti inmoaie genunchii si ti-i uita asa, care te motiveaza, te aprind, te invie, te fac mai destept si mai lucios. Statistica e destul de sontoroaga, stiu si oameni care si-au gasit jumatatile pe Internet, dar marea majoritate nu fac decat sa metabolizeze iluzii. Nu mi se pare un lucru rau, dimpotriva. Nu sunt adepta vietii blegi, ticsita de plicticosenii si indatoriri, deci orice zvacnet de romantism e un fenomen benefic intr-o viata care, altfel, se reduce la automatisme, tabieturi (unele bune, altele proaste), televizor si calcat bluzita pentru a doua zi.

Am niste amice care s-au infectat cu o ineptie contagioasa: sunt convinse ca pe Internet gasesti numai cretini, ca adevaratii domni misuna numai in lumea reala a proximitatii. Ok, si se limiteaza la niste legaturi cu lorzii lumii reale – legaturi care incep prost, continua jalnic si se termina mizerabil. Le-am lasat in pace pret de vreo 4-5 tentative, dar pe urma am facut o sedinta: papusa, nu vrei tu sa-ti labartezi orizontul cunoasterii si sa vezi si cine mai trece pe ulita netului? Ca p-astia de pe bulevardele concrete i-ai mancat. “Nuuuuu”, tuguie ele guritele, scandalizate de naivitatea mea. Nu, pe Internet sunt numai lichele si obsedati – cred ca asa le-a spus mamica lor, care probabil si acum mai crede ca reteaua asta e un fel de bordel ambulant.

Sunt prima care imi manifest scepticismul ca o relatie care se moscaie luni intregi de la distanta va fi un succes fulminant. In usturator de multe cazuri, ajunge sa osteneasca inainte de a-si trai cele mai intense senzatii palpabile. Dar pentru asta nu e de vina Internetul, ci meteahna in sine, adica distanta, conditiile, tocirea (perfect justificabila) a trairilor, a increderii, a rabdarilor. Nu stiu de ce insa, multe singuratice cronic din jurul meu se uita la socializarea pe net ca la congresul dracilor, isi fac cruce si dau cu aghiasma. In sinea mea stufoasa, eu sunt absolut convinsa ca majoritatea ar fi fost indragostite sau chiar maritate daca abdicau la timp de la tampenia ca un barbat adevarat nu sade pe Internet.

Revenind la relatiile de la distanta, ca de-aici plecasem, inca ma intreb cine si unde reuseste sa le faca ferfenita. Am asistat la prea multe asemenea retezari de situatie, in viata mea, ca sa-mi reprim curiozitatea. Probabil fiecare isi dichiseste in cap o anumita imagine a celuilalt (iar prin imagine nu inteleg neaparat ceva fizic), iar coliziunea sentimentala live e socanta, piesele nu se mai potrivesc intre ele. Am chiar acum o prietena care… serios, chiar am o “prietena care”, nu ma exprim asa ca la psiholog, cand n-ai chef sa fii sincer si pretinzi ca ai tu un prieten cu cinci fobii si opt bizarerii, ca sa nu se prinda ala ca e vorba de tine (el oricum se prinde de fiecare data, nimeni nu da 80 de euro pe ora ca sa rezolve maniile prietenilor). Asa, deci am o prietena in Bucuresti care iubeste un tip din Chicago, iar el o divinizeaza, desi, ati intuit corect, nu s-au vazut niciodata decat in poze. Poze mai noi sau mai vechi, mai blurate sau mai norocoase, ma rog. Se vor intalni curand si, sincer, am eu emotii (“get a life!”, mi-ar spune canadienii mei, ingrijorati ca particip prea intens la vietile altora), sper sa iasa bine, desi nu-mi pot astampara teama de prabusire. Se adora, eu cred sincer ca ei asta cred sincer, astept sa treaca si de impactul intalnirii ca sa stiu daca se mai poate conta vreodata pe indragostirile transoceanice.

Distanta fizica uriasa este consolata, de multe ori, de rapiditatea cu care se slobozesc vorbe mari pe Internet. Intr-o relatie normala, trec uneori luni de zile pana cand doi oameni isi spun unul altuia “te iubesc”. Vorba asta le iese greu din gatlej, mai degraba ti-ar spune unul toate PIN-urile lui de la banca decat sa-ti recunoasca ceva atat de sentimental. Dar prin mesageria electronica, declaratiile de iubire survin in cateva zile, uneori in cateva ore, cu o superba, desi terifianta convingere. Partea compensatorie si simetrica e ca, la o adica, dupa consumarea febrila a multasteptatei intalniri, si vestile proaste gen “m-am razgandit, nu te iubesc” se trimit tot pe e-mail.