Concertul Bon Jovi, in imagini concludente

Acestea sunt cateva imagini care graiesc mai coerent si mai onest despre seara noastra la concertul lui Bon Jovi. Dubla emotie: in afara de privilegiul si palpitatia de a fi alaturi de Jon Bon Jovi, un artist pe care l-am ascultat inca din vremuri cand nu cutezam sa ma gandesc la asemenea intalnire de gradul trei, am mai trait ceva superb. M-am reintalnit cu colegi si prieteni din liceu, scoala generala si scoala primara: Dana Gheorghe, Cornelia Ghita, Adrian Baciu, Bogdan Sandolache, Ionut Dragancea, Carmen Purice, Iulian Popa si alti amici regasiti dupa (aproape) veacuri. Si cand ma gandesc ca era cat p-aci sa nu merg la concert, fiindca am crezut ca n-am cu cine… In dimineata zilei cu pricina, am sunat-o pe Dana si mi-a spus ca urma sa-si ia bilet in aceeasi zi. Si ca ei, un grup frumos din Buzaul meu natal, vin la concert, unde urma sa ne regasim cu localnicii prieteni. M-am decis spontan si, cu ocazia asta, am constatat ca hotararile impulsive au farmecul lor. Mi-e dor deja de viitorul concert bun.

Cronici americane – Atentie, se-nchid fermoarele

Urmeaza statia Manhattan, cu circul pe partea dreapta. Ca sa fie descoperiti de cine trebuie, artistii amatori americani se descopera mai intai pe ei insisi, la metrou.

Dansez in cap pentru tine

La inceput, tanarul cutezator american, fara oase si fara frica tembela de a cadea in cap, a trimis cateva mii se CV-uri pe la casele de productie, ca sa obtina o auditie pentru a dansa la nordul fundului vreunui cantaret celebru. Satul sa astepte postasul acasa totusi, cu raspunsul care va oua catralioane de dolari, amatorul iese pe corso, ca sa evolueze live, in speranta ca magnatii muzicii nord-americane umbla prin New York cu metroul. Nu de alta, dar e criza de locuri de parcare si nu se stie niciodata ce investitor alearga dupa tren.

In afara de reputatia lui clasica – aceea de loc unde sobolanii au intotdeauna un cuvant de spus si golanii au intotdeauna o poseta de smuls – metroul new-yorkez a devenit leagan de talente acrobatice. Tipi care stau in cap si agita picioarele de parca le-a intrat un soarece pe crac ar da orice sa fie zariti de cel mai bun prieten al vreunui megastar care, de curand, prastie de nervi, si-a concediat dansatorii.

In afara de topaitorii care intr-atat stau in teasta, incat ametesc si le vine rau abia cand stau cu capu-n sus, s-a mai dezvoltat recent o patura de tinere talente: manechinele fara slujba si fara noroc, unduitoare pe dunga galbena de siguranta, pe care angajatii metroului zbiara insistent sa n-o depasesti. Ele n-o depasesc, doar o calca-n picioare de dimineata pana seara, intr-un catwalk imaginar, ridicol. Pe langa ele, fac antrenament cateva stripteuze aspirante la job cu norma-ntreaga. Dupa mai multe negocieri cu politia, in arest, ele au renuntat sa se dezbrace de tot ca sa-si arate potenta coregrafica. Si-au mai inchis din fermoare si doar mimeaza despuierea, ajutate de curentul usilor care, atentie, se inchid.

Ca rapperii sar ca mingea intr-un cot sau se invartesc de saizeci de ori in jurul axei maxilarului nu-l mai mira de mult pe trecatorul imblugarit american. El stie ca, de fiecare data cand intra la metrou, ruleaza ceva. Chiar si la matineu. Iar de cand in programul de sala au intrat si fetele, regia metroului a inregistrat incasari spectaculoase. Autobuzele au ramas de izbeliste, tragice relicve ale unei societati pana mai ieri conservatoare, care intre timp a realizat ca viata e scurta si s-a carat la metrou, sa receptioneze ceva mai picant.

De cand cultura generala se googaleste in pauza de masa, toti amatorii au aflat ca, daca e sa te descopere cineva, atunci asta se va intampla fie la metrou, fie intr-o carciuma de periferie. Dar cum o conventie muta (si surda) spune ca la carciuma sunt descoperiti de obicei actorii, iar la metrou muzicienii, dansatorii au apucat acelasi destin de cai ferate, in ideea ca intr-o zi, cand or sa dea interviuri in reviste, vor povesti cum au facut primii spagati publici pe cimentul regiei de transporturi.

La intervale masurate, ca sa li se umfle increderea in ei insisi, aspirantii mai iau cate-o pauza de-o cola sau de-o coca, dupa caz. Adormiti ghem pe vine, lipiti de stalpii de sustinere, ei viseaza aceeasi tevatura, in fiecare zi: cum se urca ei pe scena, la Grammy, si multumesc tuturor, de fiecare data in alta ordine, in functie de cine le e drag sau le face draci in ziua cu pricina.

Se trezesc zgaltaiti de cate-un coleg transpirat de emotie: “Scoala, ma, ca umbla un agent dupa tine! ». Micul star anonim sare ca din arbaleta si se uita dupa norocul anuntat. Curand, apare si agentul – nu de impresariat artistic, ci de paza. Care il apuca de motul lipicios si, sfidand legea gravitatiei (fiindca, in fond, nu e lege federala americana), il arunca-n sus pe scari.

Sufocant

Am scris de-atatea ori ca m-am saturat de matracucile si nulitatile Romaniei, care au ajuns modele de viata (in fapt, streanguri sclipicioase in jurul grumazului public), incat mi-era si lehamite s-o mai iau de la capat. Doar ca, dupa ce-am citit ce-a scris Marina (la postarea trecuta), ma mai enervez o bucata, ma ambalez aproband-o si asumandu-mi, la randul meu, greata fata de o societate care umbla in chiloti - dar, ce-i drept, cu o sarsana de 20.000 de euro.

Intr-adevar, in Romania trebuie sa mori ca sa-ti castigi dreptul de a fi pomenit, e mai simplu sa bocesti teatral, cand piere cate-un actor sau cantaret, decat sa te interesezi de el cand inca mai sufla. Daca pici lat sau te calca masina, la autopsie vor iesi la iveala toate faptele tale bune si, cuviincios, ele vor fi transferate intr-un epitaf starmocit pe toate posturile. Colegi si rude care nu ti-au mai deschis usa de zece ani vor jeli cabotin in talk-show-uri si jurnale, laudandu-se ca te-au cunoscut, ca ati fost prieteni, ca ai murit in bratele lor.

Asta daca mori. Daca nu, e treaba ta, esti pe cont propriu. Cariera teatrala, muzicala, cinematografica nu ofera destule argumente sa fii difuzat la tv, daca esti viu. Infarctul tau, cancerul tau sau accidentul tau mortal fac audienta, slagarele tale nu mai faceau de mult. Nu erai in niciun playlist de radio, dar esti acum in toate emisiunile de stiri, pe catafalc.

Va rog sa ma iertati pentru tonul asta ingretosat, sictirit, mofluz, stiu ca v-am obisnuit cu alta abordare, in principiu pot lua orice in ras, dar vin si momente cand urasc mult. Da, cateodata nu-mi vine sa cred ca orice mahalagioaica (frumoasa, de altfel) cretinoida, obraznica si vulgara e cu cinci trepte peste orice artist, cercetator sau scriitor roman, inca nu pot intelege insalubra minte libidinoasa a celor care promoveaza tarfe proaste la ore de maxima audienta. Un act iresponsabil si jegos, prin care ucizi, practic, generatiile urmatoare, strivesti discernamantul unor copii care, in lipsa de modele veritabile, invata sa-si doreasca niste cariere de cocote. Traim intr-o tara in care materia majoritara e alcatuita din prostovani onanisti, capabili sa caste gura la toate molustele porno tratate ca niste printese la tv si in ziare. Si, doar printre picioarele toapelor, mai scapa cateodata cate-o stire cum ca a murit un actor, a plecat din tara un savant, a demisionat un specialist de geniu. Si atunci… vai, ce i-am iubit, i-am apreciat, i-am stimat…

Ce naiba ne facem?