E foarte greu sa fie simplu

Traim intr-o tara in care lucrurile simple si discrete te costa multi nervi si multi bani. Aseara, la concertul lui Jon Bon Jovi, mi s-a mai confirmat asta o data. M-am dus ca un om pasnic, sa vad un artist care chiar imi place, iar la capatul acestei seri, eram coplesita de placeri grandioase, dar si istovita de amaraciuni prozaice.

Mi-am luat bilet in ultima clipa, din motive personale. Asta m-a costat o umblatura disperata prin mall, unde nici unul dintre punctele de vanzare anuntate cu surle si trambite nu mai vindeau bilete. “Ne-au inchis sistemul de vanzare de ieri!”, a recitat un baiat de la Vodafone, desi chiar cu o ora inainte vazusem pe un post reclama cu locurile unde se vand bilete, printre care si susamintitul. Evident, in bataia de joc pe care romanii si-o merita, nu sta nici dracu sa modifice clipul publicitar in ultima zi, numai pentru a evita cateva ore de harababura.

Fiindca organizatorii au tacut chitic in legatura cu perspectiva de a-ti cumpara bilet de la intrare, n-am stiut pana am ajuns acolo daca voi intra sau nu la concert. Sigur, vindea cineva intr-un cort, pitulat in umbra, de zici ca facea contrabanda, tot imi venea sa intreb de patru ori daca erau legale. N-au spus asta dinainte, ca sa nu incurajeze hazardul si achizitiile last-minute, fapt care, nu-i asa, i-ar fi derutat de moarte pe producatori.

Am dat 186 de roni pe un bilet (normal circle, extaz biped), altfel nu mai aveau decat bilete VIP, cu peste 400 de roni bucata – sa nu exageram, trebuie sa mai invat ceva carte ca sa-mi permit asta fara repercusiuni dramatice. La scurt timp dupa plata cash, am patruns in arie, dupa ce mi-au scotocit in geanta, sa n-am arme de foc, arme albe, bautura, mancare, cutite, cacatisuri contondente, medicamente, apa, umbrela, aparat foto, camera video, petarde, artificii, forfecute, pile de unghii. Deci nimic in afara de pudra de nas si rujul de buze.

M-am dus sa-mi iau niste jetoane de-alea, ca sa achizitionez licori si bunatati oferite generos de sponsori (la pret dublu fata de alimentara, dar ma rog). La standul cu Jack Daniel’s din aripa mea, se terminase gheata, asta in conditiile in care soarele ardea cu 40 de grade pe secunda. Zice unul: “Da’ aduce un baiat imediat, doamna, stati asa!”. Am stat asa, dar ala n-a adus niciodata, deci am baut totul la temperatura iadului. Mi-am luat si-o cola care parea mai rece (iluzie…) si-am turnat whisky-ul in ea, ca sa nu mai simt dezastrul.

Mai tarziu, am avut parte de-o scena care mi-a stricat cheful pret de melodii bune, iar pentru asta mi-e ciuda, in primul rand mi-e ciuda ca sunt proasta si ma consum pentru niste porcarii. Deci erau acolo 50.000 de capete, in spatiu perfect deschis, dintre care 40.000 fumau. Urat obicei, veti spune, si nesanatos. Recunosc. Dar, nu stiu de ce – si va rog sa ma iertati – m-am simtit tare umilita si nedreptatita atunci cand, din tot puhoiul ala de lume care tragea de mahoarce, eu am fost apostrofata toparlaneste. Ma bate una pe umar, cand pufaiam o mentolata de-a mea – iar cand spun “bate” e un verb foarte potrivit, ciocanea in omoplatul meu ca politia la usa traficantului. Ma intorc: o insecta de vreun metru jumate, o muierusca uscata si acra, agatata de toarta aschilopata a unui amorez la fel de ridicol ca si ea. Incepe: nu vezi ca fumul dumitale vine in nasul meu? Ia du-te in alta parte, daca ai chef sa fumezi!

Repet, stiu ca fumatul e un obicei prost si dauneaza grav sanatatii, chiar acum am un pachet pe care scrie ca-ti strica dintii, cica (nu putea sa-mi dea si mie unul din ala cu impotenta, vorba bancului?), stiu ca gudronul otraveste (lent, sa nu exageram) si ca nicotina da dependenta (asa cum dau si prajelile agresive de la fast-food-uri, dar ma rog), dar felul in care mi s-a adresat, precum si indaratnicia mitocaneasca (daca chiar ii deranja, puteau sa mearga ei mai incolo, erau si enclave de suflete care nu scoteau fum) m-au dezgustat. Cu atat mai mult, cu cat (chiar daca ea nu stie), eu sunt o pufaitoare de ocazie, nu sunt genul de nesimtita care-si aprinde tigara undeva fara sa ceara voie, in nasul copiilor sau al bolnavilor de astm, care sa scoata rotocoale cu obraznicie si emfaza. In plus, draga cucoana din fericire necunoscuta, te aflai la un concert rock, in fond! Asta singurul ogor eliberat de fandoseli la moda, singurul loc unde mai poti sa bei si sa fumezi fara sa te simti un criminal.

Acum, repet a mia oara, eu inteleg orice legat de vicii, sunt urate, insa nu orice pacat inseamna viciu si e greu sa ma simt ticaloasa atunci cand nu sunt. Dar daca chiar considera ca fumul meu plin de otravuri ii intra pe gat, putea sa faca doi pasi mai la stanga sau la dreapta – ca, am uitat sa va spun, nu eram nici bagati unu-ntr-altul, acolo unde m-am asezat eu, palcurile erau lejere, n-o obliga nimeni sa stea in ceafa mea, va dau cuvantul de onorare, ca asta m-a si enervat, in ultima instanta! In plus, ea era doar cu papitoiul ei, eu eram cu un grup intreg (de fumatori), pe care urma sa-i mut in conformitate cu angoasa doamnei.

Pentru ca a observat si ea, la un moment dat, ca fuma cam toata lumea, a inchis chipurile pliscul. Eu m-am dat totusi ca proasta mai incolo, ca sa protejez plamanul toapei, dar ea tot mutroasa a stat si-am vazut-o cu coada ochiului cum se stramba la toata lumea, din diverse motive.

N-am vrut sa transform seara intr-o mahala, altfel i-as fi spus si eu ca sunt alergica la parfumul ei gretos, vag combinat cu transpiratie pura, si ca o rog sa-si gliseze fizicul mai hacana. Si nici lui barba-su nu i-am spus ca mirosul ieftin de hot-dog plin de grasimi din care molfaia imi facea greata si ca, daca nu se da cu carnatul mai incolo, s-ar putea sa vomit pe pantofii lui culoarea oului de rata. I-am lasat dracului in pace, dar tot mi-au stricat vreo doua melodii, cat m-am certat cu ei in gand.

La plecare, n-a fost chip sa gasim un taxi. Altfel, imi plang toti taximetristii pe umar ca n-au de lucru, ca sunt comenzi putine si sunt prea multe firme concurente, dar cand e cate-un concert din asta si e clar ca zeci de mii de tampiti vor avea nevoie de transport acasa, nu e nimeni la serviciu. Cele cinspe dispecere care au catadicsit sa-mi raspunda, de la tot atatea firme de taximetrie, au latrat “n-avem nimic in zona” si mi-au inchis telefonul.

Vazand ca n-avem sanse sa iesim pe roti din arie, am decis impreuna cu gasca mea sa lancezim vreo ora pe o terasa, la un suc, pana trece cohorta si se elibereaza taximetrele. Dupa inca doua ceasuri, am sunat la alte 40 de firme si, cand nu ma mai asteptam, am primit un taxi cu un sofer mitocan, un nene care mi-a atras atentia ca el are masina curata si sa nu fac noroi pe covorase! Poftim?? De unde noroi, frate, ca ma imbracasem si ma-ncaltasem cu ce-aveam mai bun! Zice: ma rog, va zic asa, ca sa stiti, fin’ca asa zic toti clientii, ca sunt curati, si dimineata gasesc o cocina in spate!

Ei, spuneti si voi, cat te poate umili un sistem de ghiolbani, ca sa ramai cu toate doagele la locul lor, sa n-o iei razna? Am facut si eu bot, l-am taxat verbal pentru marlanie, dar – fraiera cum sunt – nu l-am taxat si la cash-ul rotunjit generos, pe care i l-am aruncat in poala, cand am ajuns la destinatie. Sunt o doamna, ce prostia mea!

Nu vreau sa ma ambalez si sa va stric cheful, dar nu simt pe nimeni mai aproape acum, caruia sa-i pot bascula oful meu. Voi ma intelegeti, asta stiu.

Concertul a fost foarte bun si m-a facut fericita, nu vreau sa fiu ingrata. Timp de cateva ore, mi-a fost foarte bine, m-am lasat transportata spre senzatii inegalabile, pentru care sunt recunoscatoare soartei mele. Ascult Bon Jovi de cand eram adolescenta si cumparam discuri de vinil din Bulgaria. Nu-mi imaginam, atunci, ca voi ajunge sa topai, sa strig si sa cant atat de aproape de Jon si de Richie Sambora. Dar, de altfel, fiecare concert la care merg imi daruieste un gen de nemurire. E o metafizica miraculoasa.

Petrecerea buzoienilor si alte pacate

Am fost de multe ori agasanta, in ultimii ani, palavragind cu obstinatie despre petrecerile din liceu si facultate. Bine, mi-am gasit si adepti rapid, n-a fost prea greu sa asmut jelania generala, cu un abur aromat de nostalgie banala (dar intensa). Acum, asa cum topaiam si pe Facebook, ma agit (in capul meu, nicidecum logistic, fiindca sunt lenesa si ingrata) cu o petrecere care va avea loc in decembrie si este, in principiu, dedicata buzoienilor din Bucuresti. Concitadinii mei si-au luat frumosul obicei de a involbura in fiecare an (spre iarna) un party de acest gen. S-a ajuns la editia a patra, prima la care particip si eu.

Pe 4 decembrie 2010, buzoienii din capitala pot retrai, metafizic, chefurile din liceu. Mergem la un local din Bucuresti, tinuta va fi “casual” (desi pot sa jur ca pe vremea liceului meu ii spunea altfel, am uitat cum), cu blugii fara batranete si muzica fara de

moarte. Repertoriul va fi adaptat la calatoria in timp (presupun), dar meniul cred ca se va plasa totusi in prezent, adica refuz sa cred ca vom avea onoarea sa consumam pufarini, ciocolata Codrut, batoane cu mac si eugenii fara crema, ca pe vremea hipercalorica a liceului.

Mi s-a spus ca va fi o petrecere ca in adolescenta, cu dans, hrana si lichide pacatoase, si fara fasoane trendy, adica asa cum ne-am tot dorit timp de ani de zile, dar n-am mai capatat.

Pe scurt, ca sa nu ma adresez doar chefliilor mei, buzoienii din Bucuresti care vor sa stie mai multe detalii ma pot necaji cu intrebari la orice ora (simona_catrina@yahoo.com), iar cu ceilalti pornisem doar sa discut situatia chefurilor si noile curente in parangheliile obstesti.

Voi mai mergeti la petreceri ca-n zilele cand traiati pe banii parintilor? Stiti voi, chefurile alea unde gazdele adunau covoarele de pe jos, ca altfel dracu le lua de la rock’n'roll-ul zorilor, cand parintii faceau rost de Pepsi sau Brifcor (o lada pe care ne bateam toti in prima ora de chef), cand mancam sandwich-uri si fursecuri, in timp ce dansam pe Wham, Deep Purple si Glenn Medeiros, la gramada, intr-un ghiveci muzical antologic. Dupa miezul noptii, stingeam luminile de tot si

dansam pe intuneric, asta fiind culmea depravarii din epoca respectiva. Din cand in cand, parintii intrau sa mai schimbe cate-o tava si se cruceau – sau, mai practic, aprindeau lampadarul chior din coltul camerei. Il anihilam noi, dupa plecarea inamicului.

Nu-mi amintesc ce faceam pe intuneric, fiindca sex nu efectua nimeni la petreceri, pe vremea mea, doar ne pupam (destul de inabil) si ne sufocam in brate, in speranta ca anticipam sau pricepem cate ceva din placerile adulte, fara sa ne pierdem capul sau virginitatea de tot. Cine ma vedea venind acasa cu rochia mototolita dubios ar fi crezut ca a trecut prin multe acrobatii, laolalta cu stapana-sa. Dar eu eram copil cuminte, tehnic vorbind, deci revin la vorba anterioara: ceea ce vedeau nu era adevarat.

Nu, n-am mai trait de mult asa ceva. Acum, la 43 de ani, e cazul sa-mi aduc aminte de unde am plecat. Abia astept petrecerea buzoienilor, unde probabil nimeni nu va stinge lumina (nici n-ar mai avea haz, fiindca acum nu mai avem aceleasi curiozitati primare), dar contez pe o simplitate incitanta, pe relaxarea si spontaneitatea grupului. Si stiu ca va fi o reuniune de pomina. Ma lacomesc la intoarcerile in timp, ca si cum as fi gasit intr-un colt de dulap un strop de tinerete de care nu mai stiam. Era si momentul, cotrobai dupa ea de atatia ani…

Povesti cu happy-(week)end

Cand eram studenta si mergeam cu trenul in nestire, ma uitam la sarmele cocosate de rufe, din curtile oamenilor, pe la Bucuresti, Chitila, Buftea, Darza, Peris, Scrovistea, Crivina, Prahova, Brazi, Ploiesti, Valea Calugareasca, Cricov, Inotesti, Mizil, Buzau. Dupa hainele pe care le labartau pe franghii, la uscat, intelegeam ce fel de viata au.  Nu numai saraca sau bogata, ci si desteapta sau proasta. Intelegeam, din dispunerea si procentajele si culorile hainelor, cati copii mici si mari aveau, cine era tartorul clanului, cine facea scandal mai mult si cine smotruia mai putin.

Intr-o vreme, ma uitam si la balcoanele oamenilor, inventariam rapid uneltele nefericirii conjugale, lipsa de gratie a hainelor intinse – blazat si dramatic – sa se usuce, scarile duble, perdelele trase peste (sau de pe) geamuri, vopseaua sarita, vopseaua impecabila, fericirea obraznica, suferinta cuminte.

Si, mai nou, fiindca nu ghicesc ocult, ci ghicesc in viata din vitrina omului, cunosc standardul de exuberanta dupa weekend-uri. Nu-ti trebuie cesti de cafea intoarse cu fundu-n sus si nici carti de ghicit, nici palme cu linii si noroace adanci. Poti sti ce fel de viata cara dupa el un om, daca asisti (din umbra sau pe fata) la viata lui de weekend.

Nu stiu daca toti cei care sunt departe de Internet azi se afla in locuri molcom invidiabile de catre ceilalti sau, pur si simplu, nu intra pe forumuri si bloguri tocmai pentru a nu crea senzatia dezolanta de timp steril, cu neputinta de umplut si rontait in alt mod. Eu, persoana de fata, ma exclud elegant, tocesc premisa ca, daca e blogul meu, se cheama ca azi am program administrativ, deci ma prefac suav ca stau aici intre doua picaturi de pauze, intre doua oceane de fericire enervant de revarsata.

Cine se uita la noi din afara va deschide gura sa spuna ca n-avem vieti, ca in timp ce altii rascoc gratare la iarba prazulie, noi tacanim intr-o tastatura, ca intr-un ritual de scuturare a Lampii lui Aladin. Poate apare ceva. Dar Duhul Fermecat nu lucreaza duminica.

Azi am fost la un mall, in cel mai frivol si frumos pas posibil, asa cum imi permitea sontacaiala conjuncturala (ma doare un picior, am facut o boacana). Sclipiciul firmos m-a facut un om mai bun, mai intelegator si generos cu slabiciunile comerciale ale parvenitilor si majoretelor patriei. A fost bine, fantanile arteziene scuipau energie si parfum acvatic, oamenii care nu-si uitasera vietile acasa se sarutau pe scara rulanta (cum am vazut noi in filmuletul ucigas postat de Alina Grozea pe blogul ei), premiantele trageau de pachete umflate de cumparaturi trivial de cool si moderne.

E sambata seara si nici n-am curaj sa va intreb ce faceti acum.