Ochii care nu se vad joaca Tetris

Intr-o seara, m-a sunat o fosta colega de redactie, cu care nu mai vorbisem de opt ani. Cand mi-a spus un nume si-un prenume, nici nu stiam cum sa le pun cap la cap. Mi se paruse mie ca le-am mai auzit undeva, dar imi sunau ca “rovinieta” sau “impozit forfetar”, deci ceva familiar, ale carui sensuri adanci imi ating craniul si ricoseaza, insa. Nu mai stiam nimic de ea, credeam ca o stersese din tara. Cand colo, mi-a zis ca lucra la un ziar online (care, culmea, are si sediu), la cinci minute de mers pe jos de serviciul meu. De atunci, ne-am pus pe vorbit la telefon in fiecare zi, iar meniul discutiei s-a extins, am aflat ca o hoarda de ziaristi pe care ii cunosteam lucrau acolo. Adica aici, ca sa ma exprim mai corect geometric, avand in vedere ca as putea sari intr-un picior de la mine pana la ei.

Au trecut doua luni de la debutul comunicarii noastre wireless, pe minute incluse. Le-am aflat vietile si boacanele, copiii si pisicile, promovarile si visurile. Si ei mie. A trebuit sa povestesc de o mie de ori de ce (naiba) m-am intors din Canada, cum era in Canada, cat de frig e acum in Canada si cat costa casele in Canada.

La un moment dat, mi-am dat seama ca, instinctiv, de cate ori vorbeam la telefon cu unul dintre ei, imi luam o cafea langa mine, aburii ei aromati imi dadeau iluzia ca stau la o tacla adevarata, ca sunt la o intalnire de oameni intregi la cap, nu la o teleconferinta stupida, de robot prost programat.

Vorbesc cu prietenii pe e-mail si la telefon, iar de multe ori mi se nazare ca, in timp ce eu le povestesc zbuciumatele mele revelatii, concluzii, iubiri si despartiri, ei scarmana o telecomanda, taie ghearele pisicii sau joaca FreeCell pe computer. Odata, o tipa pe care-o furase tavalugul micilor ocupatiuni casnice a tras apa in timp ce vorbea cu mine la telefon. Eu am incremenit, tocmai ii spuneam ce zi tampita am avut. Naduful meu a fost bruiat de jetul prozaic. Am tacut la jumatatea cuvantului, iar interlocutoarea mea a vorbit ne-ntrebata: “Scuze, am aruncat o scama in wc si-am tras apa din reflex”. Sigur, doar nu era sa-mi spuna ca, in timp ce vorbeam cu ea, facea pipi.

Altadata, il auzeam pe cel cu care vorbeam cum tacane in taste, zicand “iham, iham”. Am fost tentata sa-i spun, la mijlocul unei propozitii, ceva nasol, ca sa vad cat de atent era. Ceva de genul “nu stiu ce sa fac cu viata mea, nu stiu daca sa stau in Romania sau sa plec in Canada, esti un bou baltat, cred ca o sa mai stau o vreme in Romania”. Mi-a fost totusi teama ca vibratia paricopitatei l-ar fi scos din jocul de Tetris, asa ca mi-am vazut de confesiunile mele starmocite, el a ajuns intre timp la nivelul 7 si s-a enervat abia la nivelul 8, cand a facut o miscare gresita si i-au cazut toate caramizile colorate. Game over.

Dupa multe asemenea experiente, in care prietenii mei – noi sau vechi, ca au aceleasi naravuri – au zdranganit oale, au lasat ape sa curga la tuturoi, au urmarit filme si au bagat aspiratorul (mi s-a intamplat si asta) in timp ce vorbeau cu mine, m-am hotarat sa reduc drastic volumul convorbirilor, cu ocazia asta voi avea si-o factura mai supla.

De-acum incolo, ne vom intalni fata-n fata, la o cafea, sa ne privim in ochi, sa stiu ca intelege totul, cand ii spun ce-mi trece prin minte si prin viata, sa stie ca sunt alaturi de el, cand imi spune ce decizii vitejesti a mai luat.

De la acest moment, am inceput sa reevaluez intalnirile cu prietenii, am redescoperit voluptatea dialogului ochi in ochi. Nu mai am frustrarea omului care vorbeste si transpira de emotie la telefon, in timp ce interlocutorul ii scrie sms-uri cuiva de pe alt telefon (am fost martora unei astfel de scene, in casa cuiva – si, desi atunci nu eu eram victima tradarii, m-a oripilat).

Vreau sa-mi privesc prietenii in ochi, sa le strang mana, sa le vad expresia, gesturile, hainele, sa le simt parfumul, sa intuiesc mai bine ce-i cu ei, cum stau cu moralul, ce culori poarta, cum mai arata. Este si motivul pentru care m-a entuziasmat concursul lansat pe http://www.coffeechat.ro/intalniri-alintaromate Cele mai frumoase relatari despre intalnirile reusite, emotionante sau amuzante cu prietenii vor fi premiate. E un pas catre obisnuinta de a pastra cu tot sufletul, cu tot adancul ochilor o prietenie adevarata.

Hai sa ne gandim sambata seara

Sambata in care imi faceam de cap in Antalya (vezi si crezi foto cu cocktail Mojito), cu vreo doua luni in urma, a fost una dintre putinele care si-au meritat statutul. Apartin categoriei care traieste fulminant de luni pana vineri si zace prosteste de sambata pana luni. Altii lesina muncind in timpul saptamanii, iar in weekend chiuie ca apasii pe cai, se distreaza nebuneste, isi iau nevestele sau amantele si pleaca pe coclauri turistice (respectiv in statiuni conspirative), se imbata solemn, dar au timp inclusiv pentru tratamentul cu castraveciori, astfel incat pana luni nici mahmuri nu mai sunt. Asta e adevaratul model suedez, am vazut la Stockholm zeci de mii de truditori pe care nu-i auzeai pana cand se crapa de vineri si rupeau usile barurilor, in goana dupa elegantul adapat nordic.

Cu exceptia unor escapade memorabile, imi toc weekend-urile cu maruntisuri care, daca n-ar fi de ras, ar fi de plans. Obligatoriu, daca raman in raza Bucurestilor, nimeresc la mall, desi cand ies pe usa am cu totul alte intentii. Creativitatea ma lasa balta pe drum si, ostenita sa inventez programe nonconformiste, ma abat superficial de la ruta. In fiecare joi, cam asa, coc un program pompos de weekend, dezvolt conversatii la telefon cu prietene cu care, teoretic, urmeaza sa ies sambata in Centrul Vechi sau in alt loc boieresc. Dar aproape nimic din falnica intentie nu supravietuieste pana la soroc.

Sambata ma trezesc la pranz, fiindca vineri ma culc enervant de tarziu. Pana pe la 2.00 dupa-amiaza, beau cafea si numar puchiteii de var de pe tavan, in acordul unor ganduri pe jumatate dramatice, pe jumatate caraghioase. Cand imi ajunge zatul cafelei pe cerul gurii (beau cafea turceasca), e semn ca am epuizat pretextele de leneveala. Ma imbrac si-o iau la sanatoasa prin grandiosul centru comercial, unde asist la organizarea gintei cumparacioase specifica mall-ului, asa cum va mai povesteam si altadata.

Nu, acum vorbesc serios, voi ce faceti sambata si duminica, in general? Cateodata, am un program de sar fulgii in urma mea, nu stiu unde sa ma impart mai intai, dar acestea sunt slavite exceptii, in rest am agenda exasperanta: fac ordine in casa (dezintegrez musuroiul de haine pe care il cladesc in timpul saptamanii, pe una dintre aripile canapelei de colt), pornesc masina de spalat (ca sa se auda si de la mine din casa zumzet de om viu), ma duc la cumparaturi (unde iau cos mic, fiindca urasc sa imping cos mare) si-l indop cu marafeturi, vin acasa, schimb transa de rufe de la spalat, fac doua milioane de clici pe toti Internetii deschisi (Facebooksi, Yahoouri, bloguri, vplay-uri, youtube-uri), dupa care plonjez in pat si astept sa se faca luni, sa incep si eu sa traiesc intens.

Contratimpul probabil

Cand am plecat in Canada, in 2003, tocmai scapasem din zgarda unei indragosteli. Iubisem un tip pana prin iarna lui 2002, cand am realizat ca prefera sa faca Revelionul cu meseria lui de chitarist-sef. Probabil chitara arata mai bine ca mine sau nu era asa cicalitoare. Ma rog, n-am zis nimic cu voce tare, am inchis telefonul si am mormait, in gand, mersi. In fond, ma perpelisem vreun an jumate, puteam sa iau o pauza de oftat, incepusem sa obosesc (in ciuda cumplitei mele energii de a rabda o situatie tampita la infinit).

Nici nu mi-am trantit bine valizele la Toronto, ca a inceput sa zbarnaie telefonul. Era el, pasamite o parasise pe chitara, temporar. Acum ii tunase, in schimb, sa ma intorc in Romania, la el, si “sa ne mai dam o sansa”. I-am amintit, cu voce sugrumata si de emotie, dar si de fusul orar (la mine era 3.00 noaptea, dar el asa intelesese, ca eram cu sapte ore inaintea lui, nu in urma, cum e logic), ca ne mai daduseram 445 de sanse pana atunci si, printr-o lugubra coincidenta, toate se crapasera la fiert.   

Toata viata mea sentimentala a fost tapisata cu contratimp de cea mai buna calitate. Cand ma saturam de toate sortimentele de concesii, asteptari si naivitati de care eram capabila (iar meniul era foarte amplu), ma tiptileam afara din relatia groazei si-mi vedeam de drum. Doar ca, la primul semafor, ma astepta dansul, disperat, cu ochii loviti de exoftalmica buimaceala, de suferinta suspecta, de crize sentimentale. Ca unde ma duc. Zic: pai credeam ca ai treaba si te retin. Ce?! N-am, draga, nicio treaba, eu te iubesc! Bine, ma, da’ de trei ani se aude musca in relatia asta, ai tacut ca o pastruga, nici nu te-ai dat in vorba ca as insemna ceva consistent pentru tine…

Aproape totul a venit mai tarziu si mai departe decat se puteau intinde corzile rabdarilor mele. Dupa ani si ani in care un fost adorat de-al meu nu si-a putut lasa nevasta (pe care n-o mai iubea nici in gluma) de dragul meu, eu am plecat in Canada si de-acolo mi-a ajuns la ureche ca a divortat, in sfarsit, dar pentru alta duduie, pesemne mai persuasiva decat subsemnata. Pe urma, s-a despartit de aia si a incercat o manevra periculoasa, spunandu-mi ca, de fapt, dezalcatuirea lui conjugala mi se datora, ca a divortat “de dragul povestii noastre”. L-am intrerupt din gratioasa-i acidulare si i-am spus ca eu si el fuseseram impreuna acum… aaa…  unspe ani, deci sa mi se explice cum dracu de a facut asemenea gest vitejesc abia acum, cand mai adunaseram fiecare cate trei-patru relatii pe panoplie. N-a stiut sa-mi spuna, si-a scufundat botul in cafea si-a gajait niste consoane nechituite, dar otova.

Nu mai am curaj sa-mi doresc vreo dragoste rupta din soare si cusuta cu raze de luna (ouch!). Am ajuns la venerabila varsta cand imi doresc o iubire care vine atunci cand o chem. Sa-i zic “Apporte!” si ea sa-mi aduca fericirea si sa mi-o aseze in brate, dand din coada. Nu mai am alte pretentii.

O, multumesc, dar nu(-mi) trebuia!

Intr-o zi, am iesit in oras cu o distinsa ce ma prinsese la telefon cu contributia magica a tehnologiei ingrate, care permite oricui sa te sune cu numar ascuns. (Dupa ce-am zis `alo`, am incercat sa-l inghit inapoi, dar m-am inecat si operatiunea a fost compromisa). Deci iata-ma ascultind maxime, intr-un bar unde masa de aer cald circula pe contrasens. Imi bagasem si ochii in cana de cafea, nu doar nasul, incercind sa scap de `eu consider ca`-urile ei.

Cind nu mai nadajduiam, a purces sa transeze un subiect digerabil: cadourile. Nu stiu cum ajunsese acolo, fiindca ultima oara cind fusesem atenta, vorbea despre salata andaluza. Am auzit (ati ghicit) margaritarul : « Eu fac cadouri care sa-mi placa in primul rind mie ». Un pocnet sec in bulbul rahidian. Nu mai stiu nimic din ce s-a intimplat concret in ora aia, m-am decorporalizat si mi-am lasat simturile slobode in aburii cafelei, mintea mi se imbiba de arome si pampoane.

Pentru ca si eu coc cadouri care sa-mi placa in primul rind mie. Dar atunci, mi-am pus problema ca asta suna prost, nicidecum altruist. Mi-am adus aminte de ziua cind i-am cumparat unei amice gravide un set de farfurii roz cu dantela – asa vazusem intr-un film cu tarul Nikolai al II-lea – si pe urma am aflat de la o terta ca insarcinata ametea cind vedea roz. Era o ciudatenie pe care cei din jurul ei hotarisera s-o considere nostima, cel putin pina avea sa nasca.

Deci, am inceput sa cumpar cadouri care placeau exclusiv destinatarilor: albume de tehnica SF, abonamente la centre de homeopatie si chiar un hamster “ eu fiind recunoscuta pentru burgheza-mi musofobie. Am transportat soarecele baltat intr-un borcan, in adincul posetei. Cind am ajuns la aniversare, era sufocat si nervos, fiindca strinsesem capacul, sa fiu sigura ca nu iese de-acolo inopinat.

Dar am inceput iar sa fac numai cadouri care-mi plac in primul rind mie, din ziua cind am aflat ca, desi isi dorise nebuneste un hamster, receptorul parosului meu cadou il daduse mai departe, unui vecin cu copil mic si suflet mare.