Si la nunta mea, s-a-ngrasat o stea

Zilele trecute, o amica din Canada m-a invitat la nunta ei – eu fiind acum in Romania. Nu mai vorbisem de foarte mult timp cu logodnica de-a pururi, mireasa-abia acuma. Nu e prima data cand scriu inspaimantata de nuntile nord-americane, mai ales cand ma trezesc pe lista de invitati a unei tipe care nu ma mai are nici in lista din celular, cred. In fine, i-am zis ca nu, evident ca nu-mi permit sa trec oceanul in scop festiv, m-ar costa o mica avere. A spus “nu ma supar” exact pe tonul pe care ar fi spus “sunt foc si para”.

Nuntile nord-americane nu sunt pe gustul meu decat daca protagonistii sunt prieteni adevarati, destepti, haiosi, placuti, caz in care oricum nu fac nunti nord-americane, ci le europenizeaza cat pot.

De exemplu, la nuntile americane, domnisoarele de onoare trebuie sa fie doar oleaca mai frumoase ca dracu. Cu toate ca si acolo lumea (ca sa nu spun barbatii) se insoara din ce in ce mai tarziu si cu buzele din ce in ce mai muscate de indoieli, industria nuntilor plesneste de prosperitate. Cununiile au ajuns un fel de campionate de neutralizat ranchiuna, fiecare mireasa investeste intr-o razbunare de proportii, de fapt. Latura strict sentimentala e indopata-ntr-un ventricul si tinuta acolo, sub cheie. Important e in primul rand praful in ochii rivalelor impuscate-n visuri, cu sufletul dezosat, umilit, invins si facut sclav.

Aproape fiecare mireasa americanca plateste o polita: colegelor care radeau de ea ca era grasa-n liceu (in jumatatea de liceu, ca nu l-a terminat), fostului iubit care-a parasit-o pentru Linda-Big-Cups, prietenelor care s-au maritat inainte si au avut nunti de doi bucksi.

Liniile de credit sunt stoarse pana la cotor, socrii la fel, toata lumea sparge purceii de lut si scoate de-acolo cash-ul care le va chitui iluziile, pana cand moartea sau avocatii ii vor desparti. Nunta trebuie sa arate bestial, labartata pe pajisti, pe terase de hoteluri crescute-n coasta marii, cu luna plina (daca nu-i de la astre, atunci macar de la hologramele din aparatul domnului Johnny, platit cu 125 de dolari pe ora), cu trene, buchetoaie, cocuri erecte si, neaparat, cu un stol extins de domnisoare de onoare.

La inceput, capcana adrenalinei face victime. Cele carora li se propune sa fie domnisoare de onoare topaie isterico-hlizit, ca si cum l-ar fi vazut pe Elvis iesind din wc-ul public. Dar zilele si nadejdile trec. Treptat, apar viciile ascunse. Mireasa decide ce rochii trebuie sa poarte duduile. Cu cat mireasa e mai pocita de karma, cu atat domnisoarele din juru-i vor arata mai stupid. Daca mireasa e grasa (lucru intrat deja in rutina satinata a Americii), domnisoarele de onoare vor fi echipate in rochii-gogosar, cu maneci bufante, fara talie, pline de pliuri pe solduri si verze de dantele pe fund. Daca mireasa n-are toracele opulent, domnisoarele nu pupa decolteu. Prin traditie, aceste fatuci festive trebuie sa arate ca niste toape in comparatie cu mireasa. Pana si coafeza stie asta si, stimulata de un bacsis sexy, efectueaza duzini de rulouri demodate in freza domnisoarelor. Multe clacheaza si, printre bazaitul si mucusorii furiei lor, isi jura fonfait ca, atunci cand vor fi ele mirese la randul lor, vor face ravagii. Asa se perpetueaza deci, pe cale orala, obiceiul stravechi al miresei razbunatoare.

Pentru aceasta ipocrita parada, se cauta fete cuminti, in sensul aberant al termenului. Cateodata, ele nici n-o cunosc prea bine pe mireasa. Numai ca alea care o cunosc bine au sanii cam mari. Iar mirele are un defect congenital, ii fuge muschiul ochiului catre orice proeminenta moale. S-au incercat corectii cu lentile bifocale, dar chirurgii geniali de la clinica din Moscova n-au reusit nimic.
De obicei, nu se gasesc opt virgine in anturaj, ca sa alcatuiasca un alai cast, asa ca in trupa intra orice femeie care nu (mai) e maritata.

In filme, suita de fete roz arata ca un concurs de Miss. Dar viata bate filmul de-l snopeste. Cele mai reusite nunti, din punctul de vedere al miresei made in USA si Canada, sunt alea unde fiecare domnisoara de onoare are cu zece kile mai mult decat cea din spatele ei. Defilarea lor arata ca seturile alea kitschoase de elefanti descrescatori, care cica trebuie sa aiba trompa-n sus, ca altfel aduc ghinion.

Cu trompa-n sus sau in jos, domnisoarele de onoare nu aduc ghinion decat daca, printr-un accident genetic ireparabil, sunt frumoase. Atunci, se poate intampla ca madam monster-in-law sa declare stare de necesitate, iar bautura sa fie servita numai contra cost – o varianta ospatareasca foarte frecventa in America, inclusiv la nunti. Pentru ca altfel – binecuvantati de tequila – generica si golanii lui incep sa aplice tot ce-au vazut pe DVD-urile porno, unde celula de baza a societatii isi formeaza citoplasma pe sub rochiile domnisoarelor care cer inapoi onoarea lor si clondirul cu mastica.

Deci va dati seama ca nu pot accepta invitatia la nunta amicei din Canada. A, uitasem sa va spun: voia sa fiu una dintre domnisoarele ei de onoare.

Mic bilant al cat p-aci repatrierii mele

Am plonjat in Romania acum sase luni cu bilet one-way si, ca sa-mi fac curaj sa ma dau jos din avion la Otopeni, am inceput sa precizez, fara sa ma intrebe nimeni, ca stau aici pe o perioada nedeterminata, adica nu de tot. Asta fiindca e foarte greu de determinat cat se poate intinde un sistem nervos fara sa-i sara arcurile.

La inceput, a fost foarte duios. Toata lumea ma astepta cu grai de miere si dor de foc. Treceam dintr-o poala-ntr-alta, sub rafale de dezmierdari, ma simteam ca o oaie netunsa. Toti imi aminteau ca asta este tara mea si neamul meu cel romanesc si-aicea eu sa mor as vrea. Discutabil, dar ma rog, am basculat geamantanele si m-am apucat sa traiesc in Romania.

In prima luna, am mers sa lesin civilizat pe la niste ghisee, am fost la Enel, care imi incasase lumina in avans pe un an, ca nu venisem cu “citirea”, desi eu lasasem vorba pe tot palierul ca sunt rezident canadian si nu mananc kilowati. Am facut patru drumuri la Enel ca sa-i conving sa recalculeze. Se uitau la mine ca la falsificatorul de contoare. Nu mi-au dat banii inapoi, dar macar acum consum in contul lor, ard becuri intr-un dezmat total.

N-am putut functiona fara buletin, aveam rotile corpului blocate, desi astia spun ca pasaportul si buletinul au aceeasi valoare. Cu toate astea, in Romania, nimeni nu te angajeaza, n-ai doctor de familie, nu ti se deschide cont la anumite banci si am banuiala ca nu poti sa-ti instalezi nici Windows 7 daca nu ai buletin. Capiata de atatea ineptii ale sistemului, m-am dus sa-mi fac buletin. Am efectuat cinci drumuri la politie, dintre care patru s-au soldat cu un gemulete trantit in nasul meu curios si abia a cincea oara am rezolvat, in sensul ca au zis sa vin peste alte doua saptamani sa-mi iau buletinul.

Mai intai, imi poruncisera sa ma repatriez si sa merg la mama naibii sa declar si sa platesc si sa pup pamantul tarii, care ne rabda pe noi, astia fara capatai. Pe urma, am lamurit-o pe tanti de la ghiseu ca eu stau aici doar temporar. Ea s-a uitat la mine ca la poza lui Pacepa, ii mirosea a ingrata nestatornicie si-a tradare.

Drept care mi-au facut “carte de identitate temporara”, valabila un an, imi pare rau ca mi-e prea lene acum s-o scanez si sa v-o arat. Voi aveti carduri din astea colorate, lucioase… Eheeei, eu am o hartie mototolita, vernil-cacanie, cu poza mea lipita pe ea, cum avea tataie permisul CFR (nu mai spun ce poza stramba si gri-soarece mi-au facut, zici ca sunt la avizierul criminalisticii, la Urmarire Generala). Ei, si cu peticutul asta merg peste tot si toata lumea se uita bulbucat la el, mai intai nu-l atinge nimeni, parca are antrax, pe urma se uita pe toate partile, zici ca le-am dat un ambalaj  gol de prezervativ, nu un act de identitate.

Dupa tot circul birocratic si alaiul de spagi traditionale, alti factori ataca sistemul meu imunitar: din televizor, sar numai racnete, efectele secundare ale micsorarii salariilor, ale taierii pensiilor, ale jignirii doctorilor si-ale saracirii profesorilor, ale taxelor impuiate fara control, cu nesimtire clasica. Eu vin din Canada, unde TVA-ul era 12%, deci va dati seama ce senzatie exotica am avut cu TVA-ul de 24%. Pe urma, cad peste noi stirile cu mormane de fiare si masini, cu echipaje de descarcerari (daca o stire n-are descarcerari, Smurd, martori ingroziti sau pe doctorul Ciuhodaru de la Urgente Iasi, alea nu sunt stiri).

As mai putea lua cu copy/paste tot ce-am mai scris inainte pe tema asta, a ramas valabil.

Un singur lucru ma ingrijoreaza cu adevarat, asta ca sa anticipez intrebarea voastra: asa mi-era si cand am plecat data trecuta din tara, acum sapte ani jumate. Aveam exact tensiunea asta, sentimentul asta, glicemia asta, tulburarea asta, greata asta, sfasierea asta, speranta asta. Vor fi destui care ma vor intreba de ce nu plec in cealalta tara a mea, daca am asemenea streche. N-am spus ca nu plec niciodata. Dar n-as vrea. Daca insir si lucrurile pe care le ador aici, am sa devin agasanta, fiindca in Romania binele plictiseste de moarte. Cand vrei sa anesteziezi pe cineva mai repede ca protoxidul de azot, vorbeste-i despre imbobocirile si realizarile vietii tale. Deci va scutesc de micile mele exaltari cotidiene si de marile mele exaltari cronice. Deocamdata.

Contratimpul probabil

Cand am plecat in Canada, in 2003, tocmai scapasem din zgarda unei indragosteli. Iubisem un tip pana prin iarna lui 2002, cand am realizat ca prefera sa faca Revelionul cu meseria lui de chitarist-sef. Probabil chitara arata mai bine ca mine sau nu era asa cicalitoare. Ma rog, n-am zis nimic cu voce tare, am inchis telefonul si am mormait, in gand, mersi. In fond, ma perpelisem vreun an jumate, puteam sa iau o pauza de oftat, incepusem sa obosesc (in ciuda cumplitei mele energii de a rabda o situatie tampita la infinit).

Nici nu mi-am trantit bine valizele la Toronto, ca a inceput sa zbarnaie telefonul. Era el, pasamite o parasise pe chitara, temporar. Acum ii tunase, in schimb, sa ma intorc in Romania, la el, si “sa ne mai dam o sansa”. I-am amintit, cu voce sugrumata si de emotie, dar si de fusul orar (la mine era 3.00 noaptea, dar el asa intelesese, ca eram cu sapte ore inaintea lui, nu in urma, cum e logic), ca ne mai daduseram 445 de sanse pana atunci si, printr-o lugubra coincidenta, toate se crapasera la fiert.   

Toata viata mea sentimentala a fost tapisata cu contratimp de cea mai buna calitate. Cand ma saturam de toate sortimentele de concesii, asteptari si naivitati de care eram capabila (iar meniul era foarte amplu), ma tiptileam afara din relatia groazei si-mi vedeam de drum. Doar ca, la primul semafor, ma astepta dansul, disperat, cu ochii loviti de exoftalmica buimaceala, de suferinta suspecta, de crize sentimentale. Ca unde ma duc. Zic: pai credeam ca ai treaba si te retin. Ce?! N-am, draga, nicio treaba, eu te iubesc! Bine, ma, da’ de trei ani se aude musca in relatia asta, ai tacut ca o pastruga, nici nu te-ai dat in vorba ca as insemna ceva consistent pentru tine…

Aproape totul a venit mai tarziu si mai departe decat se puteau intinde corzile rabdarilor mele. Dupa ani si ani in care un fost adorat de-al meu nu si-a putut lasa nevasta (pe care n-o mai iubea nici in gluma) de dragul meu, eu am plecat in Canada si de-acolo mi-a ajuns la ureche ca a divortat, in sfarsit, dar pentru alta duduie, pesemne mai persuasiva decat subsemnata. Pe urma, s-a despartit de aia si a incercat o manevra periculoasa, spunandu-mi ca, de fapt, dezalcatuirea lui conjugala mi se datora, ca a divortat “de dragul povestii noastre”. L-am intrerupt din gratioasa-i acidulare si i-am spus ca eu si el fuseseram impreuna acum… aaa…  unspe ani, deci sa mi se explice cum dracu de a facut asemenea gest vitejesc abia acum, cand mai adunaseram fiecare cate trei-patru relatii pe panoplie. N-a stiut sa-mi spuna, si-a scufundat botul in cafea si-a gajait niste consoane nechituite, dar otova.

Nu mai am curaj sa-mi doresc vreo dragoste rupta din soare si cusuta cu raze de luna (ouch!). Am ajuns la venerabila varsta cand imi doresc o iubire care vine atunci cand o chem. Sa-i zic “Apporte!” si ea sa-mi aduca fericirea si sa mi-o aseze in brate, dand din coada. Nu mai am alte pretentii.

Cum am ramas fara roz

… Sau ma rog, sunt pe cale sa raman fara culoarea care-mi imbujora ideile.

E inca iarna, fulgii de nea se astern pufos, pasarile calatoare habar n-am daca s-au intors (dar mi-amintesc ca era obligatoriu sa afli si sa scrii si asta in compunere), zilele sunt mai lungi, noptile sunt (din nefericire) mai scurte. Deci ce voiam sa spun: inca port geaca de iarna, care e umflata si roz. Cand am cumparat-o din Wal-Mart-ul canadian, eram singura roz din tara. Intre timp, am ajuns in Romania, unde organizatia anti-rozuri m-a abordat fara menajamente si m-a dojenit pitigaiat, fiindca aveam si geanta roz si, cand le era lumea mai draga, scoteam din desaga si laptopul meu roz. Daca ar fi stiut ca mai port destule accesorii roz si in dedesubturile vietii si tandretilor mele, probabil atitudinea lor ar fi fost si mai agresiv-dungata.

Pe scurt, niste tipe mi-au susotit ca aici numai pitipoancele poarta atata roz. Si ca un pix cu fulg imi mai lipsea. Ta-naaa! Am scos din geanta pixul roz cu fulg roz si beculet roz, numai de-a dracului, ca sa le scot din albia nervilor, fiindca p-ala il luasem de fapt din Toronto, pentru o nepoata, sa-i oftice p-aia la gradinita.

De-a lungul vremii, mi-au placut si mie niste lucruri pe fata pamantului, dar acum nu mai am bafta de ele. Cand eram juna si bela, visam de exemplu sa merg in Egipt, asta era arsita inimii mele. Dar pe urma, s-au deschis granitele si mi-a fost dat sa aud atatea relatari sugrumate despre Luxor, piramide si cocoase de camile, incat m-am surprins ca nu ma mai grabesc intr-acolo. Toate cunostintele mele si-au sprijinit fundul de laba Sphinx-ului si s-au filmat naprasnic,  toata lumea s-a pozat imbracata-n beduin, cu capul fedeles, ca Osama Bin-Laden. Am amanat Egiptul, ca aveam o senzatie ingrata de satietate.

Imi place la nebunie mancarea japoneza. In Canada, m-am naravit iremediabil la toate modelele de sushi, sashimi, tempura, teryiaki, maki, sticky rice. Dar am venit in Romania, unde liga anti-mofturi mi-a comunicat ca aici toate fandositele se duc in draci la restaurante japoneze, sa ciuguleasca somon crud si cilindrisori cu avocado, tofu si-o alga de-aia neagra de jur-imprejur. M-au avertizat ca aici, daca ma dau topita dupa fructele de mare, or sa spuna toti ca am venit cu capsa ifoselor pusa si ca vreau sa ma dau emancipata.

Trendurile stupide si maimutareala generala mi-au furat cate ceva. Acum, mi-e si jena sa recunosc ca ador pinguinii, ca-mi place “Un veac de singuratate”, ca un iubit de-al meu (fost iubit, ca l-am mancat, ca de obicei) imi trimitea flori frumoase si scumpe prin curier si ca plangeam ca-n filme cand citeam dedicatia, ca-mi plac masinile suedeze si germane, ca as fi vrut sa merg in Croatia, ca-mi plac cazile rotunde, cu trepte, ca merg la spa-uri si la fitness, ca astept marea dragoste - deci nu mai am curaj sa recunosc asa ceva, fiindca tot cu asta se ocupa si caracterele gonflabile ale protipendadei sclipicioase din Romania. Multe dintre bucuriile si topaielile mele vesele sunt inhibate, acum, de halul in care toate aceste placeri s-au raspandit in randul cocalarimii si parvenitelor.

Norocul meu e ca inca mai sunt lucruri pe care fufa neaosa le adora, iar eu nu prea pot sa le sufar: cluburile cu bubuiala, urechile indesate cu iPod-uri, barbatii bogati, vorba voit-cretin-peltica, apa plata cu lamaie, poseta carata-n balamaua cotului si abuzul de miorlaieli care contin particula ”ok”.

Mult e dulce si luxata

Vreti sa va spun cam ce mesaje primesc eu pe e-mail, de la (unii) romani din Canada? Acum, daca mai am doar citeva zile si plec in Romania, am capatat curaj sa public citate, altfel mi-era teama ca-mi trece vreun SUV prin fata ochilor si prin mijlocul sternului.

Am multi prieteni romani (aclimatizati in Canada) care scriu frumos si curat romaneste, dar primesc si tot felul de scrisorele in Inbox cu formulari de pomina, niste fraze ca niste gheme scamosate. Cu permisiunea voastra, am sa-mi iau acest bolovan de pe suflet si va invit sa mai trageti si voi de el. Redau fragmente (absolut autentice) din mesajele pe care le-am primit – fie in Inbox-ul personal, fie pe adresa de e-mail a Jurnalului Romanesc, ziarul al carui co-editor sunt, in Toronto:   

“Stimata redactie, am prieteni romani care ei vorbesc numai pe chat”.

“Daca va incadrati in 45 de dolari care ne incadram noi ca am trimis in plus la abonament…”

“Sunt multe oportunitati care puteti cum ar veni sa jonglati”.

“Va urez un an cit mai fericit, in cazul daca nu ne mai auzim!”

“In cercuri cu romanii prea putin aicea ma intilnesc, sa zic”.

“Felicitarile dvs. pentru ultimul numar de ziar!”

“Iti spun eu ca au tarife mari, cred ca sigur 25 de centi minutul dar cred ca mai sigur 28″.

“Sfatul meu e ca nu va costa absolut nimic daca faceti contract cu noi”.

“Daca azi e ultima zi de due day, azi si platim, dar sa fie pina-n ora 24 a.m.”

“Ca in fond care este cel mai atractiv mod la un om? Este banul!”.

“Sunt clienti care nu ma sun prea mult”.

“Trebuie sa meciuim oferta cu pretul”.

“Compania lor, prin modul cum probabil au ei de a suna, sunt neseriosi”.

“Astept sa mai luam legatura, dar nu avind probleme dumneavoastra”.

“De obicei de la headquarters au mai multa putere, poate sa anuleze sau poate sa alte chestii”.

“Dumneavoastra ce este considerat cind sunati local?”

“La noi, de exemplu, la modul acesta de a fi, asa este”.

“Se poate sa faxa direct de la servici, in cazurile cine foloseste”.

“Eu acuma daca anulez contractul, trebuie sa-l reintroduc iarasi”.

“Ca sa pot sa introduc datele care sa-ti dau si numarul de referinta”.

“Incerc pe cit posibil sa-mi ajut familia cit pot”.

“Am vazut azi o Honda care voiam initial s-o cumpar, dar nu face banii care sunt fata de calitate”.

“In cazul daca se intimpla, care nu cred sa se intimple, nu stiu Remax-ul ce fac”.

“Stii cum e cu viteza lucrurilor in zilele de astazi, se face automat”.

“Visa sau Mastercard sunt puse in genul in care clientul uita sa plateasca”.

“Sunt 23 de orase din Canada care ei au local number”.

“Nu am cunostinta de cauza, fiindca detaliile astea la firma sunt mai profesionisti”.

“Sa ma sune la servici sa-i spuna receptionista pe ce tastatura sa apese ca sa fie in contact cu noi”.

“Acum insemneaza ca eu ar trebui sa incerc sa va pot ajuta”.

“La baiatul acela i-ati cerut vreo data despre el, la Nathaniel acela?”

“Asta e parerea mea cea mai buna, adica parerea mea e ca faceti bine ce faceti”.

Nota: Daca dispar in mod misterios, sa stiti ca am pus lista cu numele autorilor intr-un safe deposit box, la banca.