Ochii care nu se vad joaca Tetris

Intr-o seara, m-a sunat o fosta colega de redactie, cu care nu mai vorbisem de opt ani. Cand mi-a spus un nume si-un prenume, nici nu stiam cum sa le pun cap la cap. Mi se paruse mie ca le-am mai auzit undeva, dar imi sunau ca “rovinieta” sau “impozit forfetar”, deci ceva familiar, ale carui sensuri adanci imi ating craniul si ricoseaza, insa. Nu mai stiam nimic de ea, credeam ca o stersese din tara. Cand colo, mi-a zis ca lucra la un ziar online (care, culmea, are si sediu), la cinci minute de mers pe jos de serviciul meu. De atunci, ne-am pus pe vorbit la telefon in fiecare zi, iar meniul discutiei s-a extins, am aflat ca o hoarda de ziaristi pe care ii cunosteam lucrau acolo. Adica aici, ca sa ma exprim mai corect geometric, avand in vedere ca as putea sari intr-un picior de la mine pana la ei.

Au trecut doua luni de la debutul comunicarii noastre wireless, pe minute incluse. Le-am aflat vietile si boacanele, copiii si pisicile, promovarile si visurile. Si ei mie. A trebuit sa povestesc de o mie de ori de ce (naiba) m-am intors din Canada, cum era in Canada, cat de frig e acum in Canada si cat costa casele in Canada.

La un moment dat, mi-am dat seama ca, instinctiv, de cate ori vorbeam la telefon cu unul dintre ei, imi luam o cafea langa mine, aburii ei aromati imi dadeau iluzia ca stau la o tacla adevarata, ca sunt la o intalnire de oameni intregi la cap, nu la o teleconferinta stupida, de robot prost programat.

Vorbesc cu prietenii pe e-mail si la telefon, iar de multe ori mi se nazare ca, in timp ce eu le povestesc zbuciumatele mele revelatii, concluzii, iubiri si despartiri, ei scarmana o telecomanda, taie ghearele pisicii sau joaca FreeCell pe computer. Odata, o tipa pe care-o furase tavalugul micilor ocupatiuni casnice a tras apa in timp ce vorbea cu mine la telefon. Eu am incremenit, tocmai ii spuneam ce zi tampita am avut. Naduful meu a fost bruiat de jetul prozaic. Am tacut la jumatatea cuvantului, iar interlocutoarea mea a vorbit ne-ntrebata: “Scuze, am aruncat o scama in wc si-am tras apa din reflex”. Sigur, doar nu era sa-mi spuna ca, in timp ce vorbeam cu ea, facea pipi.

Altadata, il auzeam pe cel cu care vorbeam cum tacane in taste, zicand “iham, iham”. Am fost tentata sa-i spun, la mijlocul unei propozitii, ceva nasol, ca sa vad cat de atent era. Ceva de genul “nu stiu ce sa fac cu viata mea, nu stiu daca sa stau in Romania sau sa plec in Canada, esti un bou baltat, cred ca o sa mai stau o vreme in Romania”. Mi-a fost totusi teama ca vibratia paricopitatei l-ar fi scos din jocul de Tetris, asa ca mi-am vazut de confesiunile mele starmocite, el a ajuns intre timp la nivelul 7 si s-a enervat abia la nivelul 8, cand a facut o miscare gresita si i-au cazut toate caramizile colorate. Game over.

Dupa multe asemenea experiente, in care prietenii mei – noi sau vechi, ca au aceleasi naravuri – au zdranganit oale, au lasat ape sa curga la tuturoi, au urmarit filme si au bagat aspiratorul (mi s-a intamplat si asta) in timp ce vorbeau cu mine, m-am hotarat sa reduc drastic volumul convorbirilor, cu ocazia asta voi avea si-o factura mai supla.

De-acum incolo, ne vom intalni fata-n fata, la o cafea, sa ne privim in ochi, sa stiu ca intelege totul, cand ii spun ce-mi trece prin minte si prin viata, sa stie ca sunt alaturi de el, cand imi spune ce decizii vitejesti a mai luat.

De la acest moment, am inceput sa reevaluez intalnirile cu prietenii, am redescoperit voluptatea dialogului ochi in ochi. Nu mai am frustrarea omului care vorbeste si transpira de emotie la telefon, in timp ce interlocutorul ii scrie sms-uri cuiva de pe alt telefon (am fost martora unei astfel de scene, in casa cuiva – si, desi atunci nu eu eram victima tradarii, m-a oripilat).

Vreau sa-mi privesc prietenii in ochi, sa le strang mana, sa le vad expresia, gesturile, hainele, sa le simt parfumul, sa intuiesc mai bine ce-i cu ei, cum stau cu moralul, ce culori poarta, cum mai arata. Este si motivul pentru care m-a entuziasmat concursul lansat pe http://www.coffeechat.ro/intalniri-alintaromate Cele mai frumoase relatari despre intalnirile reusite, emotionante sau amuzante cu prietenii vor fi premiate. E un pas catre obisnuinta de a pastra cu tot sufletul, cu tot adancul ochilor o prietenie adevarata.

Vom visa un vis ferice

Tin minte ca, din prima secunda a lui 2010, am inceput subit sa-mi doresc altceva pentru 2011. La miezul noptii, de Revelionul trecut, eram suficient de voioasa, dar as minti sa spun ca plesneam de fericire. Ma plantasem intr-un loc elegant si ma tineam strans de-o sampanie, deci imi facusem datoria mondena. Si m-am gandit (imediat dupa aperitive, cand mi-am mai iesit din vaga hipoglicemie) ca iarasi sunt la unul dintre Revelioanele alea cand sufletul mi-e pe jumatate gol si pe cealalta jumatate disperat. Era cam al cincisprezecelea Revelion cand traiam acest mixaj de frustrari asortate, din diverse motive. Deja, nu mai aveam cum sa dau vina pe altii, angoasa era exclusiv opera mea. Macar lamurisem acest aspect.

“La multi aaaaani!”, racnea animatorul, din toata splina, la miezul noptii, pulverizand confetti in cocurile cat p-aci distinselor doamne. Am inceput pupaceala incrucisata, ne-am imbratisat cu ai nostri si cu prietenii alor nostri, precum si cu cateva persoane la intamplare, selectate pe principiul proximitatii sau alcoolemiei. Unii isi trantisera monezi in cupa, ca sa aiba “belsug” (cuvant obligatoriu in lista de termeni-cheie pentru rezolutiile de Anul Nou). Altii isi incolaceau mainile ca un kurtos kalacs, ca sa nu le rugineasca indragosteala, peste an. Noi, ceilalti, ne formulam dorintele in gand, in timp ce galgaiam sampania demiseaca, si ne juram, cam a nouaspea oara, ca urmatorul Revelion va fi mai fericit si mai nebunesc-pasional si mai cum am vazut noi in finalul filmului “The Holiday”.

S-a crapat, asadar, de noiembrie – si am inceput colectia de palpitatii toamna-iarna. De anul trecut pana acum, grupul nostru s-a decantat: eu am ramas prietena buna cu barbatul pe care il iubeam, alti prieteni (care pareau familionul fara cusur) au divortat glorios, altii (care se ciondaneau de Revelion) au facut un copil, iar al patrulea cuplu a emigrat in Australia (si au divortat abia acolo, pentru un australian, respectiv o australianca). Masa noastra de zece persoane era completata, atunci, de un cuplu din Venezuela parca, unul si una disparuti ulterior fara urma, pe la casele si tarile lor. Deci formula de anul trecut s-a agitat ireversibil, in ciuda tuturor pronosticurilor poleite si artificiilor care ne inspirau la betie si dorinte.

Atunci, nu prea stiam ce sa-mi doresc pentru 2010, dar inteleg acum ce-mi doresc pentru 2011. Imi doresc mai intai un Revelion obisnuit din punct de vedere emotional, relaxat, fara expectative mari si, prin urmare, fara caderi direct proportionale cu asteptarile. Imi doresc un moment frumos, pe care sa ma pricep sa-l traiesc doar asa, ca moment, fara sa-l lungesc si sa-l latesc, in incapatanarea de a-l face vesnic. Nu-mi doresc sa fiu indragostita de Revelion, ca sa pot sa ma bucur de fiecare vorba a barbatului alaturi de care voi fi (oricine va fi el), sa ma bucur – dezinhibata si fara crispari sentimentale – de orice dans, tandrete ori pahar de vin bun, fara sa constat, din trei in trei minute, ca imi doresc (a cata oara?) ceva ce nu pot avea.

Pentru 2011, imi doresc, deja, sa nu-mi mai umplu mintea si inima cu dorinte pompoase. Citeam aseara pe www.coffeechat.ro ce scria Alice, spunea ca multe visuri nu se lasa convinse pentru ca nu stim sa le formulam clar, nu stim sa ne dorim ceva concret. Intr-adevar, nu stiu sa-mi doresc ceva minunat, fiindca nu stiu ce-ar fi minunat pentru viata mea. Imi doresc sa nu ma astept la mare lucru, fiindca, de fapt, tanjesc sa fiu luata prin surprindere de intorsaturi de soarta superbe, spectaculoase. Ma educ de pe-acum sa nu-mi doresc ceva ce-ar putea constitui scenariu de film american fondant. Sa nu ma rog pentru un talmes-balmes de miracole gen sanatate plus belsug plus iubire plus succese, pentru ca toata lumea se roaga pentru aceleasi lucruri, in fiecare an, si cu toate astea mereu vor fi si oameni plansi, ratati, bolnavi sau saraci, pe fata pamantului. Va trebui sa nu ma lacomesc, sa nu vreau de toate, ci sa caut dumicatul de gand perfect, modest, infaptuibil.

Am sa trag cu ochiul la altii, am sa copiez peste umarul vostru, am sa spionez ce scrieti la http://www.coffeechat.ro/dorinte/ Anul asta voi incerca alta formula de speranta, voi recruta doar visuri realiste, dintre toate cele ingramadite la usa lacomiei mele de a fi (ha, ha!) fericita. Un lucru stiu, ca n-am sa-mi mai doresc fericiri de-o viata (discutabile), ci fericiri de-o clipa (incredibile). Vreau sa fiu uimita de ceea ce mi se intampla intr-un moment, nu de ceea ce nu mi se intampla intr-o viata.

Zbor deasupra unui cuib de frici

Daca ma intrebi, eu spun despre mine ca n-am zvacnet de aventura si ca fug zgribulita de sporturile extreme – si nici nu ma indragostesc de cei care practica sporturi extreme, desi femeile spun ca astia sunt adevaratii barbati. De fapt, eu toata viata am tinut-o ca nu voi avea nicio relatie serioasa cu vreun pilot, politist, ofiter combatant pe frontul antitero sau fizician in centrala atomica. Si nici cu posesori de masini trivial de scumpe, ca sa nu fie tentati sa mearga cu 200 la ora. Bine, stiu ca sunt in afara oricarui pericol sa am asa ceva la usa, aceasta categorie de barbati e oricum rezervata fetelor cu mai putine probleme abisale si mai multe atuuri estetice.

Cand ma asteptam mai putin, m-am trezit implicata intr-o aventura stranie. Cu ani in urma, eram jurnalist la un cotidian si, din linistea lenevoasa a biroului meu, m-a scos stirea ca sunt invitata sa particip la o deplasare in Franta, in Lorraine, mai exact la Metz (un centru al Legiunii Straine), unde urma sa aiba loc o festivitate militara: statul roman si statul francez faceau schimb de oseminte de eroi, ei ni-i dadeau pe-ai nostri, morti in Primul Razboi, noi ii duceam acasa pe-ai lor, datand din aceeasi conjunctura. Am zis “da”, mi se parea ceva sensibil si frumos, imi pregatisem o lacrima si-o batista fina, chiar daca trecusera vreo 80 de ani de la razboi si, din punctul asta, puteam sa retrocedam si osemintele tracilor, ca era cam acelasi lucru.

Delegatia era formata din vreo zece ziaristi, niste sponsori si vreo 20 de ofiteri grei, cu grade pe care abia puteam sa le pronunt. Ne-am intalnit la 7.00 dimineata, pe Aeroportul Baneasa. Mi s-a parut bizar ca nu zburam de pe Otopeni, dar la scurt timp, mi s-a limpezit nauceala. Si m-a apucat tremuriciul. Urma sa zburam cu un avion militar Antonov, vechi, kaki, despre care un copilot ne-a spus ca e poreclit “cosciugul” – o gluma de-a lor nevinovata, mostra sensibila de umor aeronautic. In fine, nu ma puteam face de ras fata de colegii mei, intelectualii, asa ca m-am aburcat in nava. Inauntru, erau banci lungi de-o parte si de alta, fiindca era un avion care de obicei se indeletnicea cu lansarea de parasutisti. Ne-au asezat lipiti de perete, ne-am pus niste centuri de funie si fier – si am asteptat prapadul.

La decolare, am surzit instantaneu, avionul nu era antifonat, aveam sa aflu ca parasutistii n-au business-class, chiar daca sunt dispusi sa plateasca pentru acest serviciu. Zborul a durat trei ore, timp in care am racnit unii la altii si-am dat din maini cat nu mai dadusem de cand faceam dansuri populare. Intre noi, in mijlocul avionului, era sarcofagul cu oseminte, ca doar asta era scopul vizitei noastre. Era sinistru (ca sa nu zic lugubru), fiindca, desi initial fusese priponit cu niste chingi, alea scapasera si sarcofagul se plimba de-a lungul si de-a latul, de-au venit doi copiloti (din cei cinci din cabina) sa-l faca fedeles la loc, ca cica se balanganea avionul (la faza asta, jumate din efectivul prezent si-a scos Rudotelul).

Sponsorul ne-a oferit, pe drum, mancare fina si whiskey american, dar cum nu aveam masa, au asezat chiolhanul pe sarcofag, ca unde era sa mancam in alta parte? De baut, am baut toti (cei care nu luaseram Rudotel), tot de frica, si oricum nu mai aveam ce face, ne pierduseram si graiul, de la atata zbierat. Pilotii ne-au primit pe rand in cabina, sa vedem si noi cum se piloteaza un avion, sa nu murim prosti (ca la aviatia civila nu pupi asa ceva), ocazie cu care eu mi-am reinnoit juramantul de a nu ma marita, in vecii vecilor, cu un pilot, ca sa-mi crape inima de cate ori pleaca undeva.  

Cand am ajuns la Metz, ne-au deschis trapa din spate, ca stiti cum se iese din avioanele astea militare, ca din burta balenei, adica nu cobori cu gratie scara, ca vedetele, ci navalesti afara prin fundul navei (e la vale si nu poti sa mergi incet). Acolo, ne asteptau garda de onoare si-o fanfara, toata lumea intepenise-n pozitie de drepti si, din cand in cand, ordonau ceva care suna sexy, fiindca era frantuzeste. Noi am iesit unul cate unul, turmentati de la whiskey, surzi de la motoare si ragusiti de la strigate. Mi-am facut cruce (catolica, din respect pentru localnici, deci am pus Sfantul Duh inaintea Fiului), si tocmai dadeam sa ma intreb cine m-a pus, ce-oi fi cautat, de ce n-am stat eu linistita in biroul meu, cu nervii mei obisnuiti, cu…

Si deodata, am vazut. Am incremenit. Era un cer mov (stiu, toata lumea vorbeste despre cerul violet, dar asta era ceva ce nu pot povesti, trebuia sa vi-l desenez), era un miros ca dupa ploaia de munte, era o limba franceza sublima in jur si zarile erau sfasiate de silueta unor cladiri fabuloase. Si-a fost una dintre cele mai profunde, mai intense, mai curajoase si mai extatice zile din viata mea, ziua cand am descoperit ca limitele mele nu sunt asa aproape pe cat credeam.

A fost o aventura care m-a invatat ceea ce pot. Am stat doar trei zile la Metz, dar am revenit acasa (cu acelasi avion de razboi) intr-o stare extraordinara, era ca si cum as fi castigat ani si i-as fi adaugat la viata mea pana atunci prea comoda, prea prudenta, prea molcoma. Lorraine e un colt de poveste si, oricat ar parea de ciudat, poate ca daca as fi ajuns acolo cu un avion pufos, elegant, as fi trait ca un pui razgaiat, cautand cusururi cazarii sau orasului. Dar asa, m-am drogat cu propriile mele revelatii. Si pentru prima data, nu-mi mai era rusine ca, toata copilaria si adolescenta mea, o tineam una si buna ca as vrea sa fac parte din echipajul navei Calypso, condusa de Jacques Yves Cousteau.

Azi am prins pofta sa ascult povestile voastre deosebite, experientele intense, momentele cheie sau inedite ale vietii voastre. Va  voi cauta cu placere, daca veniti la http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ si relatati ceva din nebunia, splendoarea, descoperirile si aventura existentei voastre… Abia astept!

“De-i goni fie norocul, fie idealurile…”

Acum cativa ani, cand colegii mei de liceu s-au revazut, la 20 de ani de la bacalaureat, eu eram in Canada. Un ocean si o clipa de somnolenta a vietii m-au lipsit de singurele palpitatii dragi de care aveam habar pana acum. N-am sa-mi iert niciodata ca n-am fost acolo. Mi-au trimis fotografii dupa reintalnirea lor (iata-le…) si un coleg (care ma iubise enorm prin clasa a 12-a) s-a oferit sa-mi puna si mie capul printre ei, in Photoshop. Am ras, apoi am plans si am refuzat. As fi preferat sa-mi daruiasca un cap adevarat, un cap care sa mi-l inlocuiasca pe cel lenes si sa nu ma mai lase sa lipsesc, vreodata, de la intalnirea cu fostii colegi.

I-am iubit mult. Pe toti. In liceu, am fost genul de eleva populara, cu initiativa – energie pe care n-am mai regasit-o niciodata mai tarziu. Probabil a ramas presata undeva, in caietul de comentarii literare, pe care l-am pastrat ani buni dupa ce-am plecat de pe bancile scolii. Cand am terminat liceul, ne-am aruncat intr-un lant frumos de petreceri nebunesc de promitatoare, jurandu-ne, evident, ca vom sti in permanenta unii de altii, ca ne vom cauta si ne vom iubi ca atunci cand negociam temele, in pauza dinaintea prapadului: da-mi-o tu s-o copiez pe cea de algebra, ca ti-o dau si eu s-o copiezi pe cea de la literatura universala. Si pe urma mergem impreuna in parc.

Au fost anii libertatii mele, ai trezirii mele, ai iubirilor mele pure, fara adaosuri nocive de ratiune, de experienta, de scepticism. As da orice – nu spun vorbe mari in general, si cu toate astea, insist: orice – sa mai fiu capabila sa iubesc la fel ca in liceu.

Pe Alexandru, prima mea dragoste, l-am iubit pana la capatul lumii si inapoi. I-am acordat credit nelimitat, vis nelimitat, viitor nelimitat. Au fost trei ani in care mirosul de salcam si florile presate inca nu trecusera in categoria memoriilor desuete. In care credeam ca dragostea si dorinta incep si se termina cu un sarut. Ani in care el stia ca mai urmeaza ceva, dar nu-mi strica povestea, nu-mi dadea portile de perete, nu-mi apropia orizonturile. M-a lasat sa-mi traiesc speranta si sa-mi construiesc o plaja serafica, pe tarmurile mintii. Si azi mi-e drag, si azi ii multumesc, si azi incerc sa-i spun ca atunci a inceput si s-a sfarsit o lume.

Ieri, dupa mai mult de 20 de ani de cand ne-am despartit, am vorbit la telefon cu Florin, o alta idila suava, meteoric-romantica, din vara cand am terminat liceul. Avea vocea de-atunci, am retrait socul incremenirii in timp, am avut tresarirea metafizica a parerii ca am adormit o secunda si m-am trezit pe malul lacului din orasul nostru, unde mi-am presarat gandurile, inceputul de dragoste (niciodata dusa pana la liman…) si promisiunile. Langa Florin. L-am auzit si probabil am sa-l revad curand. Si, odata cu el, mi-am redaruit un prezent pregatit de 20 de ani, dintr-un trecut splendid al tandretii noastre.

Mi-e dor de colegii mei de la Liceul Mihai Eminescu din Buzau, mi-e dor de iubirile mele de la Liceul B.P. Hasdeu din Buzau, mi-e dor de anii cand nu stiam definitia nemuririi. Si, deci, nu ma temeam de ea.

PS: Am regasit, undeva, memorii ale liceenilor de altadata, un colt de poveste si, implicit, speranta ca n-am pierdut definitiv intalnirea de promotie… http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/