Concertul Bon Jovi, in imagini concludente

Acestea sunt cateva imagini care graiesc mai coerent si mai onest despre seara noastra la concertul lui Bon Jovi. Dubla emotie: in afara de privilegiul si palpitatia de a fi alaturi de Jon Bon Jovi, un artist pe care l-am ascultat inca din vremuri cand nu cutezam sa ma gandesc la asemenea intalnire de gradul trei, am mai trait ceva superb. M-am reintalnit cu colegi si prieteni din liceu, scoala generala si scoala primara: Dana Gheorghe, Cornelia Ghita, Adrian Baciu, Bogdan Sandolache, Ionut Dragancea, Carmen Purice, Iulian Popa si alti amici regasiti dupa (aproape) veacuri. Si cand ma gandesc ca era cat p-aci sa nu merg la concert, fiindca am crezut ca n-am cu cine… In dimineata zilei cu pricina, am sunat-o pe Dana si mi-a spus ca urma sa-si ia bilet in aceeasi zi. Si ca ei, un grup frumos din Buzaul meu natal, vin la concert, unde urma sa ne regasim cu localnicii prieteni. M-am decis spontan si, cu ocazia asta, am constatat ca hotararile impulsive au farmecul lor. Mi-e dor deja de viitorul concert bun.

Un sfert de secol

Mi-am revazut colegii, dupa 25 de ani de la absolvirea Liceului Mihai Eminescu din Buzau. In tineretile mele infatuate, expresia “acum 25 de ani” se golea rapid de sens, ca un vas fisurat. Nu reuseam sa cuprind senzatia. Acum, am inteles.

Au venit prea putini, vreo 70 in total, desi am fost prima promotie de “decretei” si erau clase pana la litera L, chiar si intr-un liceu teoretic de elita, cum era al nostru. Cu totii au fost minunati, incepand cu cei sase profesori prezenti. Daca tatal meu nu s-ar fi stins acum sase ani, cu siguranta ar fi fost si el acolo – era profesor de limba si literatura romana in liceul meu.

Pe majoritatea i-am recunoscut imediat, iar asta marturisesc ca m-a surprins foarte placut. Ma dusesem acolo convinsa ca vom fi derutati, penibili in incercarea noastra de a ne depasi apucaturile de pre-hodorogi, cautand sa recompunem chipuri si gesturi pe care le-am lasat in urma acum un sfert de veac.

Au venit la reuniune doar femeile care au ramas frumoase, marea majoritate erau neschimbate, iar asta mi-a confirmat doua lucruri. Unul ar fi ca o femeie de 43 de ani de azi nu mai arata ca o femeie de 43 de ani din anii ’60-’70-’80. Al doilea e ca, din nefericire, vanitatea e mai puternica decat dorul, teama de comentarii malitioase conteaza mai mult decat alunecarea intr-un trecut splendid. Unii colegi mi-au divulgat: colega X nu vine fiindca s-a ingrasat 35 de kilograme, colega Y nu vine fiindca n-a facut nicio facultate si i-e jena de claia voastra de diplome, colega Z nu vine fiindca n-are copii si nu stie cu ce sa se laude, fiindca voi toti aveti.

Eu n-am copii si, totusi, m-am dus la reuniune, fiindca stiam ca nu ma judeca nimeni pentru asta.

Actualmente, sunt cu 12 kilograme mai rotofeie ca in liceu, cand eram gimnasta (insa, daca reuniunea ar fi fost anul trecut pe vremea asta, dezastrul era triplu, noroc ca intre timp am mai infaptuit cate-o revolutie clinica). Bunaoara, cand am terminat facultatea, aveam cu 30 de kilograme mai putin decat adunasem pana la intalnirea de zece ani – la care m-am dus, totusi, cu toate ca am priceput din fata lunga a multora ca eram o aparitie socanta.

Revin la reuniunea de sambata: nu eram imbracata cu crinolina de firma, nu purtam pantofi scumpi si bijuterii sofisticate. Dimpotriva, m-am dus acolo relaxata, imbracata comod, cu o bluza pe care am purtat-o si la alte petreceri si-am umplut Facebook-ul cu ea, coafata prin efort propriu, cu placa personala, mi-am intins parul pana mi-a amortit bratul, moment la care am zis: ok, sunt suficient de draguta. M-am fardat eu, cu creioanele si sclipiciurile mele; daca m-ar fi pozat vreun paparazzo de la vreo publicatie glossy, m-ar fi dat la “prost imbracati” si “prost fardati” – asta strict teoretic, fiindca va dati seama ca eu nu sunt un subiect interesant pentru tabloide si paparazzi.

Mai jos, exista cateva imagini. Pentru buzoienii care vor sa vada mai multa lume, ofer link-ul albumului din contul meu pe Facebook:

http://www.facebook.com/home.php?sk=group_173034759393031&id=235772273119279&notif_t=group_activity#!/media/set/?set=a.10150316609494305.386792.635149304

M-am simtit exceptional, petrecerea a durat 11 (unsprezece) ore, am stat acolo incepand de seara, de la ora 20.00, pana a doua zi dimineata, la 7.00. Nu stiu cand au trecut orele astea, am dansat ca o nebuna, am facut inclusiv mici demonstratii de gimnastica ritmica, in amintirea indeletnicirilor din liceu, mi-am revazut colegi, prieteni, foste idile, ne-am imbratisat, am ras, am plans. Mi-am redat mie o felie extraordinara de viata, mi-am recuperat amintiri si am regandit un viitor. Ne-am promis sa ne intalnim in fiecare an, de-acum inainte. Am intinerit. Cam cu un sfert de veac.

Mi-e frica

Sambata, 25 iunie, am sa-mi revad colegii de liceu, dupa 25 de ani de la absolvire, din ziua cand credeam ca nimeni si nimic nu ne va desparti de tot. Merg la Buzau, la Liceul Mihai Eminescu, unde am studiat (pompos vorbind) doi ani la sectia Biologie-Chimie (pe cand voiam sa devin medic) si alti doi ani la Filologie-Istorie (pe cand voiam sa innebunesc frumos).

Mi-e frica, am niste spirale reci in stomac, n-am mai trecut de poarta liceului de cand am absolvit, poate pentru ca nu-mi pot privi tineretea in ochi, poate pentru ca tatal meu, care era profesor in liceul meu, nu mai e printre noi, poate pentru ca mi-e teama ca vom face cu totii eforturi dramatice sa ne recunoastem.

In zbaterea organizarii, ne-am tot asaltat cu cateva telefoane recent, am vorbit cu oameni pe care nu i-am mai auzit de un sfert de veac. Sunt oameni maturi si destepti, casatoriti, cu copii mari, oameni interesanti, si totusi cruzi, tineri, asa cum i-a conservat mintea mea inerta.

Am si colegi care refuza sa vina la reuniune, se tem, se ascund. Primul impuls a fost sa-i barfesc, malitioasa, stupefiata, impulsiv solidara cu cei care au confirmat participarea. Dar pe urma m-am simtit vinovata, poate nu se mai recunosc nici ei in oglinda din hol sau in oglinda inimii. Poate nu au bani – oricat ar parea de nedrept, iti trebuie o investitie minima in revederea cu colegii de liceu: o rochie draguta, o cotizatie la restaurant, costuri logistice. Poate au necazuri, poate au realizat in viata mai putin de 20 la suta din ceea ce si-au propus si le e teama de laudarosenia noastra, a celorlalti, cei care abia asteptam sa le scoatem ochii cu calatoriile noastre, cu iubirile noastre, cu diplomele noastre, cu copiii nostri, cu cartile noastre, cu expeditiile noastre prin viata si dragoste.

Am sa va povestesc totul, am sa aduc poze, am sa-mi asum orice revelatie, orice teama, orice disperare.

E prea devreme pentru “prea tarziu”?

Cand aveam vreo 10-12 ani, toti astia de 30 de ani mi se pareau hodorogi si ma miram, cat se poate de sincer, ca mai sunt in stare sa mearga biped fara bastoane. Pe masura ce m-am rumenit, evident ca dioptriile existentiale mi s-au dezaburit. Tin minte ca mama mea, cand a implinit vreo 40 de ani, spunea ca ar da orice sa se intoarca in timp pe la 30 de ani, nu mai devreme. Eu nu pricepeam deloc complicatia asta. Adica, daca tot bateam campii si visam la masina timpului, atunci macar sa revii la 18 ani, s-o iei iar cu viata matura din patratica zero.

Am inteles mult mai tarziu. Azi, ii plagiez fantezia metafizica. Daca ar fi sa ma intorc in timp, nu cred ca as fora mai jos de 30 de ani. Poate la 29, ca sa sune mai comercial – ca atunci cand spui ca ai 59 de kile, ca sa nu spui ca ai 60. Doar ca e cazul sa terminam cu delirul, foiala prin varste si timpuri n-a fost brevetata. Pana una, alta, legumim anii ramasi la dispozitie – nimeni nu stie cati.

Azi, am primit un e-mail in care eram anuntata ca un (alt) coleg de-al nostru din liceu a murit, “dupa o lunga si grea suferinta”. Nu stiu daca m-a durut mai mult disparitia sau tortura ultimilor ani din viata lui, dar in ultima vreme am auzit nepermis de multe tragedii similare. Acum doua saptamani, am aflat ca o fosta colega din scoala generala, premianta clasei, ulterior ajunsa medic, s-a sinucis la 35 de ani, dupa o deceptie din dragoste, dublata de o fragilitate psihica aproape cronica. Un coleg din clasele primare s-a sinucis anul trecut, s-a aruncat din balcon. Clasic, decis. La Petrecerea Buzoienilor, de care v-am vorbit, am pastrat un moment de reculegere pentru un coleg care se sinucisese, din cauza unei boli chinuitoare si a altor detalii nefaste din viata lui. Cativa colegi de facultate au murit, unul chiar de infarct – fatalitate despre care eu credeam ca survine numai la cate-un tataie cardiac.

Va rog sa ma iertati ca va stric ziua cu pomelnicul, nu voiam sa asez pe blog o coliva si nici sa cantam “Vesnica pomenire” laolalta, altceva voiam sa spun. Nu-mi dau seama cat de tanara sau batrana mai sunt, zilnic ma ciondanesc cu relativitatea si improsc argumente pro, argumente contra. Am zile cand rasfoiesc reviste lucioase americane, unde vedetele de la Hollywood care au o data jumate varsta mea arata ca fiicele mele. Si atunci, ma simt tanara, mi se pare ca mai am o vesnicie de trait si iubit. Apoi aud de colegii mei, sinucigasii, bolnavii, disparutii, si ma simt cu un picior in groapa, ma interesez unde se fac testamente in tara asta si apoi renunt, fiindca imi aduc aminte ca n-am nimic pretios de lasat prin testament. De cate ori mai fac cate-un botox, ma ambalez si ma simt tanara. De cate ori efectul botoxului paleste si nu gasesc nici coafeza libera, ma dezambalez si ma simt batrana. De cate ori ma indragostesc, ma simt tanara si frumoasa, ma simt nemuritoare. Doar ca nu m-am mai indragostit cam de multicel si, in consecinta, tot in botox mi-e nadejdea.

Si acum, spuneti-mi voi: am eu o zi cu fundu-n sus ori treceti cu totii prin crizele astea? Traversez o banala “midlife crisis”, e un cliseu obositor, sau cu totii ne traim vietile in functie de ce-am visat cu o noapte inainte sau cat de rau ne-am pungit obrazul in perna, in somnul precedent? Avem varsta din cardul de identitate sau varsta dragostei noastre, a inconstientei noastre creative?

In copilarie, basmul meu preferat era “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Care, potrivit profesorilor mei de literatura de mai tarziu, de la facultate, nici macar nu e basm, e o nuvela sinistra, de-un tragism inuman, de-o masochista resemnare. Atunci, eu nu-l vedeam ca pe o poveste trista, ci ca pe o rafuiala cu inconstienta. Azi, cred ca va imaginati cum il vad.

Toti oamenii omului de zapada

Scumpilor, v-am promis poze cu omul nostru de zapada, construit dis-de-dimineata de Alina Grozea langa intrarea in redactie, in gradina revistei Tango. Ei ii apartin initiativa si designul. Tot cu telefonul Alinei am facut si pozele, n-am reusit sa le savarsim mai clare si mai netede, desi ea are telefon bun. M-am jucat azi cu Alina, Ionut si Gabi, dupa cum vedeti. A fost frumos, o vreme a nins natural, pe urma am inceput sa ne ningem singuri, scuturand pomii. Cand ne-au inghetat nasucurile, am urcat in birouri si am pus pozele pe blog (in draft, mai intai). Omul de zapada are caciulita dintr-un cos de paie, iar partea de ORL e asigurata de accesorii fitoase, din conception-stores. Esarfa cred ca a uitat-o in redactie cineva care a venit odata in vizita, cam asa ceva.

Omul nostru are bretonel de brad. Va pupam si va ningem cu dragoste!