Meseria e catusa de aur

Noroacele se manifesta in viata mea printr-o miscare browniana. N-am habar niciodata de unde vin si incotro o iau, dupa cum nici nu pot sa ma bazez pe ele. Le astept fara mari sperante si le primesc aproape speriata, fara sa am curaj sa le intreb cat stau si cu ce tren pleaca. Printre aceste noroace, este si cel de a avea o meserie care-mi place.

Din alte puncte de vedere, m-am considerat mai vitregita, dar macar am garantia ca sapte-opt ore pe zi, in medie, fac ceea ce pot si ceea ce indragesc. Cand eram adolescenta, credeam ca urma sa fiu colaborator la Scanteia tineretului sau Urzica, locurile unde ne mai dadea voie Ceausescu sa ne jucam de-a jurnalistii. Anul ’89 m-a salvat insa de aceasta onoare (a fost unul dintre noroacele despre care va vorbeam).

Stiu multa lume (si in Romania, si in Canada), care uraste ziua de luni. Oameni al caror imn de functionare e “I hate my job”. Oameni care, la finalul concediului, iau Prozac – si unii chiar iau supradoza. Enorm de multa lume uraste ziua cand s-a inscris la o facultate sau la o scolicica oarecare, fiindca asta le-a tatuat intreaga viata cu o soarta implacabila. Cata lume cunoasteti care merge la serviciu topaind de nerabdare? Pe cati ii credeti cand fonfaie savant: “Imi ador meseria”?

Ma uit pe mutrele functionarilor care plimba hartii la ghisee. Nu ma intelegeti gresit, n-am nicio mila pentru nervii lor, fiindca relatia cu publicul e optionala si, daca s-au dus intr-o astfel de slujba, s-ar cuveni sa latre mai putin la noi. Dar in fine, dincolo de asta, sunt totusi niste necajiti. Cui ii place sa lucreze cu datornicii la Fisc, cine si-a dorit nebuneste sa se faca depanator de frigidere sau cititor de contoare, al cui vis de adolescenta a fost sa fie inginer intr-o fabrica falita, cine a vrut cu tot dinadinsul sa fie controlor la CFR?

Uneori, pornesti bine, dar ajungi prost. Te faci arhitect ca sa proiectezi castele si ajungi sa proiectezi bucatarii standard pentru blocuri din prefabricate. O mare provocare, hm? Te faci chimist ca sa descoperi metale noi si sa le inghesui in claia lui Mendeleev, dar ajungi sa predai formula sarii de bucatarie la niste loaze de clasa a saptea, care nu vor nici de-ai dracului sa priceapa ca nu se citeste “nnnnacllll”, ci clo-ru-ra-de-so-diu. Te faci doctor ca sa descoperi (ai ghicit) leacul impotriva cancerului, dar ajungi medic de intreprindere, cu leafa de 1400 de roni bruti, unde te ciondanesti cu chiulangiii care vor concediu medical degeaba. De fapt nu degeaba, ci ca s-o stearga la Neptun. Te duci la Universitate ca sa ajungi, nu-i asa, profesor universitar, dar esuezi la scoala cu clasele I-VIII din comuna unde-si face stagiul sotul tau medic veterinar, de care te-ai indragostit fatalmente in ultimul an de facultate. Toate suna a scenariu de film socialist. Lipseste doar happy-end-ul lor tras de par, morala lor penibila. Buletinul de Bucuresti.

Voua va place meseria voastra? Nu, nu doar teoretic, ci practic, tactil, olfactiv, locomotor, vizual. Adica, pe scurt, va duceti cu placere la serviciu? V-ati fi dorit altceva? Intr-o lume ideala (aflata, fireste, in cu totul alta emisfera decat Romania), ati face acelasi lucru? Trei sferturi din prietenii mei le reproseaza babacilor ca nu i-au batut la timp, sa se duca la Medicina. Atunci, parintii dau televizorul pe Realitatea, unde zice ca doctorii fac greva, fiindca le-a taiat 25% din leafa si in spitale n-au nici algocalmin. Si daca vii lat pe targa, la Urgente, doctorul ii trimite pe “apartinatori” sa cumpere branule, pansamente, antibiotice, calmante (acestea din urma, si pentru ei, si pentru bolnavi).

In ceea ce ma priveste, va spun cat se poate de sincer, fac meseria care-mi place. N-a fost mereu asa. Primul meu job era de translator de araba la Protocolul unei ambasade din Bucuresti (Republica Yemen, mai exact). Credeam ca am sa lesin de plictiseala, in fiecare zi. Palavrageam si scriam aceleasi lucruri, pana la tampeala. Pe urma, am intrat in presa, la Evenimentul Zilei, unde scriam stiri venite pe Associated Press si France Presse. Iarasi ma plictiseam pana la cota de avarie. Noroc ca ma mai indragosteam de cate-un coleg, asta ma tinea in viata (cel putin pana cand intelegeam ca nici gand n-are sa divorteze). Dragostea pentru jurnalism a venit treptat, o data cu sansele si ascensiunea. A fost o iubire la care am lucrat mult (ca la mai toate iubirile mele). Deci, rezumand, imi ador jobul. Cu ceea ce misuna in afara lui mai am cateva mici probleme, dar ma voi ocupa si de asta, cat de curand.

Autopsia premeditarii

Pe 14 iulie dimineata, a trebuit sa citesc de sase ori titlul scris cu alb pe rosu, la televizor, “Madalina Manole s-a sinucis!”. Mi se pareau cuvinte care nu se legau intre ele, mi se parea un nonsens total, m-am suspectat ca fac vreun atac cerebral, ca mintile mi se conecteaza gresit.

Am cunoscut-o personal pe Madalina Manole. Pe vremea cand era maritata cu Serban Georgescu, ne-am intalnit de cateva ori si in particular, am mers la terasele de la mare – ei doi si eu cu barbatul care-mi era iubit atunci. Am stat ore intregi de vorba in patru si, va marturisesc aproape stinghera, la vremea aceea noi ne intrebam, discret, cum rezista un cuplu care parea atat de bizar, in esenta, atat de eterogen. Ea era fina, frumoasa, ingrijita, imbracata vesnic superb, bronzata, vesela (da, vesela!) si linistitor de pamanteana. Serban era antonimul ei perfect. Nu parea niciodata ingrijorat de aspectul lui cam neglijent din toate punctele de vedere, era strident de dezinvolt, nu-si facea probleme, vorbea tare si radea tare. Era simpatic si inteligent, dar era din cu totul alta specie decat Madalina. Ei, da, si se pare ca Serban a fost cel care a parasit-o, pentru o tanara care ulterior i-a devenit nevasta si i-a daruit si un pui frumos.

Pe urma, Madalina a alunecat vertiginos catre altceva, total altceva, frisonant altceva. Si dintr-o data, totul a sarit din matca, totul a deraiat, chiar si ceea ce parea fericire.

La asta voiam sa ajung, la acest “parea”. De cand a murit Madalina, toata lumea vrea sa stie de ce femeia care parea ca are tot ceea ce altele ar plati cu ani din viata a inghitit 400 de mililitri de pesticid.

Ma enerveaza cumplit cabotinismul indoliat al prietenilor de profesie. Un exemplu: de cate ori moare cineva faimos, Silvia Dumitrescu e in direct la toate posturile si citata in toate ziarele, in calitate de “prietena” a celui ce-a parasit lumea. Bineinteles, o data proptita-n jiltul emisiunii, a inceput sa mormaie ca de fapt erau prietene, dar nu asa nedespartite, erau apropiate, adica nu asa apropiate, ea nu stie, dar ea crede ca… si crede ca… In conditiile in care abia daca stiu Procuratura si Medicina Legala ce se intampla, “poate ca”-urile Silviei sunt de nesuportat.

Un alt personaj care apare obsedant (prin telefon) e Bianca Brad, pentru care am toata intelegerea si compasiunea, avand in vedere tristetea ei (de cand si-a pierdut copilul in luna a noua, inca nenascut), dar dintr-o data, sinuciderea Madalinei s-a transformat in evocarea amaruie si inlacrimata a dramei care, aflam acum, era la un pas de a o trimite pe Bianca Brad cu gatul in streang.

Cei care au vrut vreodata sa se sinucida intervin si spun ca (evident) au vrut si ei sa se sinucida (ce sa zica altceva?) si, deci, stiu cum e. Oameni buni, nu stiti cum e. De la “am vrut sa” pana la o jumate de litru de otrava turnata ferm pe gat, e un pas care voua vi se pare mic, dar uite ca a reusit sa ajunga din lumea noastra in sicriu.

Un stol de psihologi (care, fiindca in Romania nu exista educatia psihoterapiei, cam mor de foame la birou) opineaza doct: “Madalina suferea de o depresie”. Extraordinar, credeam ca s-a sinucis de plictiseala. Sau a baut Furadan ca sa vada cum e. Psihologii mai vin si cu depresia postpartum dupa ei, le pica bine ca lucrurile se potrivesc asa, ca exista explicatia asta, macar. “Nu a putut face fata problemelor vietii!” a oftat savant un psiholog la TV, ca si cum nu era evident, ca si cum noi am fi banuit ca era o femeie puternica si optimista, dar, fiindca a visat urat, s-a dat jos din pat si-a dat peste cap licoarea toxica.

Nimeni nu stie nimic sigur, toata lumea despica si toaca pareri, autopsiaza meticulos toata viata artistei, doar-doar reiese din ceva ce s-a rupt in sufletul ei si n-a mai fost posibil sa fie cusut la loc.

Zvonurile m-au ametit si m-au ostenit, m-au intristat. Ca nu i se vinde albumul, ca radiourile nu-i difuzau piesele, ca lua pastile de slabit si astea au mancat-o de vie si i-au cauzat depresia, ca depresia era de fapt postnatala, ca avea o iubire neimpartasita (Corina Chiriac a spus ca Madalina se intalnea in secret cu un coleg, tot muzician, dar ca el n-o iubea si asta a distrus-o), ca sotul ei nici nu mai doarme acasa de mult si ca nici in noaptea sinuciderii nu era acasa (desi procurorii au stabilit clar ca era acasa, dormea dus in patutul conjugal), ca Madalina avea o tumoare pe creier (fapt infirmat cu zece guri de IML), ca suferea de anorexie si ca-si pierdea mintile de foame. Sute de variante au circulat pe toate posturile, iar in desisul acestor discutii interminabile, impanate cu melodiile Madalinei (uneori, aiurea alese de realizatorii de emisiuni), au fost o istovire continua pentru privitorul care incerca sa inteleaga si el ceva.

Toata lumea vrea sa priceapa, dar nu vom pricepe niciodata. Omul care se sinucide are in compozitia lui substante care noua ne sunt straine total. A avut si noi deznadejdi si ne-a fost indiferent daca mai traim, in cate-o zi – in sensul ca mi s-a intamplat si mie sa spun ca, daca de exemplu ma loveste tramvaiul intr-o zi tampita de-a mea, n-as fi asa disperata ca plec din lume – dar de aici pana sa pretindem ca stim ce inseamna sa vrei cu adevarat sa mori, e un prag inalt. O bariera de care nu vom trece.

Se sinucid oameni in fiecare zi. Madalina e iubita si celebra si, in mod firesc, i s-a acordat importanta cuvenita. Dincolo de asta, duce cu ea o taina pe care n-o vom putea decodifica niciodata.

Acum, aud pe un post un cantec de-al ei: “Ma durea sa te stiu cu altcineva/ Iti era mai comod sa fii cu ea/ Cand eram doar amandoi/ Imi jurai c-a doua zi/ Ii vei spune si ei totul despre noi/ Tu n-ai avut curaj/ Nici chiar de dragul meu (…) Ce-o fi fost in mintea mea/ Am ales cu inima/ Dar greseala asta n-o voi repeta”.

Intr-adevar, n-o va mai repeta niciodata.

Generatia cu urechi umplute

Am nevoie de ajutorul vostru. Adica as vrea – sablonard, superficial si adorabil - sa ma contraziceti, daca se poate: cred ca sunt o baba scrintita, rigida, care nu intelege generatia tinara.

In jurul meu, la Toronto, pe strazi, circula doar umanoizi carora le ies fire din cap. Daca n-ai sirme care-ti atirna din urechi, esti idiot. Ma simt marginalizata de generatia cu urechi umplute. O generatie surda, in consecinta – asa se si explica faptul ca racnesc atit, practic am constatat ca ei nu mai sunt capabili sa vorbeasca in tarcul unor decibeli decenti.

O generatie cu vocabular buhait de onomatopee, prescurtari si gogomanii contagioase. Va spuneam zilele trecute, am dat cu ochii de stirea recenta care confirma faptul ca, din 1950 si pina azi, lexicul generatiei necoapte s-a redus de la 25.000 de termeni la numai 10.000. Si statistica merge spre catastrofa definitiva.

Anglofonii din Canada, pe care ii aud zilnic pocind nuante si idei, sunt indobitociti de ticuri. Adolescentii citeaza orice cu “I’m like”, timpenie care tine loc si de ghilimele, si de inteligenta in general. Daca stai sa-i asculti, simti cum iti bate inima-n maxilar, de nervi: “I’m like: I love him, and she’s like: what? And I’m like: I’m serious! And she’s like: no waaaay!”. I’m like, oh, my God, she’s like come ooon, he’s like cool, we’re like crazy, you’re like 16 years old.

Intr-o zi, in jurul meu am numarat citeva zeci de capatini cu fire in urechi. Dar ei nu stau sa asculte meditativi muzica din iPod, ca asta ar fi cum ar fi, ai zice ca i-a pocnit contemplatia. Dar nu, poanta nu e sa stai ca un bou sa asculti si sa te gindesti, nuuuu. Trebuie sa butonezi in timp ce asculti, altfel nu esti cool. Ma uitam intr-o zi la un asemenea exemplar masculin, rang de liceu, care sedea si astepta pe cineva pe o bancuta din mall. A stat 40 de minute cu sirmele-n urechi si-a butonat fara pauza, a tacanit in melodiile alea de le-au luat toti dracii, le-a plimbat de la dreapta la stinga si de la stinga la sfirsit si de la sfirsit la dreapta. Asculta 15 secunde un cintec si-l schimba. Imi venea sa-l iau de ciuful explodat: ma-ta a dat bani pe prostia asta ca sa evoluezi tu, ca sa pricepi ceva din muzica asta, ca sa fii in rindul lumii, dar vad ca sinapsele tale nu pot suporta frumusetea mai mult de-un sfert de minut!!!

Si atunci, am realizat: eram o babeta meschina, care se certa (in gind, nici macar cu laringe live) cu un biet tinar depasit de profunzimile contemporane si ros de un mimetism pagubos. Am avut, atunci, curajul nebun sa-mi arunc ochii mintii peste umar, sa-mi aduc aminte de adolescenta mea si sa ma intreb, cu groaza, cu ce i-oi fi enervat si eu pe predecesorii mei. Ca am facut si asta, cu siguranta.

Mi-am adus aminte, stringind din ochi de stinjeneala retroactiva, de furia pandemica a tunsorilor punk, de exemplu, cind m-a gasit mama intr-o seara cu parul ciuntit de mine insami - ca nu mai avusesem rabdare sa ajung la un coafor, era imperios necesar sa arat misto a doua zi, ca ma intilneam, la ora de franceza, cu un potential iubit la fel de timpit ca si mine (tuns cu toporul, cred). Aveam o freza horror, dar ceea ce o ingrijora cu adevarat pe maica-mea nu era atit cataclismul din capul meu, cit mindria cu care defilam prin fata ei si asteptam aprecieri si entuziasmul aferent.

Mi-am mai adus aminte de anii gingasi de scoala, cind trageam de uniforma in sus si-n jos, din cordonul subrezit de atitea miscari de scripeti, in functie de cum aparea sau disparea taica-meu dupa coltul coridorului (era profesor de romana, in liceul unde invatam eu).

Purtam mini desucheat, fiindca aveam picioare frumoase si eram ingrozita sa nu fi ramas cineva in liceu care sa nu fi aflat amanuntul asta. Imi plafonam personalitatea, cautind sa fiu in rind cu ticnelile vremii, eram mindra ca eu si cele cinci prietene din gasca faceam legea vestimentara si culturala, eram lidere de opinie in materie de moda si literatura, ne imbracam la fel de zbanghiu si pacatuiam festiv. Ignoram, cu infatuare, colegele triste, melancolice, speriate, complexate.

E drept, aveam vocabular cu mult peste medie, invatam foarte bine, scriam, pictam, dospeam idei si visuri. Gindeam. Dar am apartinut - si eu - unei generatii la fel de scrintite ca si tinerimea de azi. Fiecare cu infrastructura lui. Noi nu aveam iPod, evident, si nici Internet, si nici tehnica digitala in general, dar aveam patima muzicii la fel de scapata de sub control. Faceam petreceri unde se dansa cu lumina stinsa, oripilam parintii care intrau sa mai aduca un platou cu fursecuri. Nici macar nu comiteam cine stie ce tandreturi, dar ne placea sa mimam o libertate afrodiziaca. Eram virgina si indragostita (vesnic) dulceag, sfisietor, insa ma purtam ca si cum invirteam pe degete sufletul baietilor din jur. La 17 ani, era atit de usor sa te prefaci ca esti puternic…

Am alunecat in ginduri, in timp ce adolescentul din mall, din fata mea, aluneca printre claia lui de melodii din iPod. Dadea din cap ca un catel din ala pe care-l puneau unii in masini, linga parbrizul din spate, si se balanganea la viraje si gropi. Si deodata, privindu-l, m-am simtit vinovata pentru gindurile mele drastice si acre, pentru reflexul cicalitor al judecatii mele mature. Mi-a fost dor de tineretea mea incredibila, de curajul adolescentei mele, si l-am iertat. N-am putut sa-l absolv de tot de greselile lui curente – vezi superficialitatea crasa si prosteala cronica, numai de dragul de a fi si el cool. Dar am inteles ca, poate, singura virtute in plus a generatiei mele – calitate disparuta din lanul junimii actuale - era ca noi nu vorbeam ca niste cretini. 

N-am curaj sa traiesc cu sirme-n urechi, semn ca imbatrinesc poetic, silentios, ca-ntr-un cenaclu ambulant.