Bulina Rosie. Primii mei colegi din presa

S-au implinit 19 ani de cand a aparut Evenimentul zilei (cel condus si creat de Ion Cristoiu), iar noi, cei care ne-am regasit recent pe Facebook si prin alte filiere, n-am mai avut rabdare sa implinim 20 de ani. Sambata, 4 iunie, ne-am adunat la restaurantul Moments, in Bucuresti, pe o terasa care ne-a fost loc de evocari, zambet, joaca de-a sedinta de sumar, planuri, revelatii. Gratie colegei Simona Ionescu si altor jurnalisti care s-au implicat in organizare, am iscat o seara memorabila.

Evident, ostilitatile au fost conduse de maestrul Cristoiu, alaturi de care au stat (iarasi) oameni intrati in legenda, in anii in care Bulina Rosie era un ziar fabulos, cu un tiraj care a atins la un moment dat milionul de exemplare (lucru ajuns astazi de neconceput, din pacate): Sorin Rosca Stanescu, Mirel Curea, Gabriel Rusu, Dan Andronic, Simona Ionescu, Silviu Ionescu, Adrian Halpert, Adriana Halpert, Iliuta Naghi, Marina Dohi, Adina Mutar, Emil Berdeli, Adina Anghelescu, Alex Revenco, Pusa Halpert, Toni Todosiciuc, Alecu Racoviceanu, Maria Luiza Ostaficiuc (Niculicea), Razvan Ionescu, Maria Timuc,  Gabi Dogaru, Liliana Levinta, Arina Avram, Mihaela Popescu (Taulet), Miron Manega, Mircea N. Stoian, Stefan Ionita, Amedeo Vasilescu, Cristi Godinac, Madalin Pribu, Horatiu Tudor, Dan Craciun, Horia Barna, Jacqueline Enache, Bogdana Paun (Balmus), Silvana Patrascanu, Andi Lupu, Rodica Cretu, Florin Manole, Amorena Minculescu, surorile Moroianu, Mihnea Petru-Parvu, CC Otiliu, Constantin Vlad, Valentin Gheorghe Ionescu, Lucian Matachescu, Camelia Ilie, Ioana Tiganescu, Laurentiu Ionescu, Cristian Mucichescu, Magdalena Manea (ea ne-a fost alaturi doar prin webcam, de la Toronto) si multi, multi altii (peste 100), pe care ii rog sa ma ierte ca nu-i amintesc aici, din zapaceala sau din graba – dar la fel de dragi, cu totii.

Mari absenti, dupa umila mea parere, mai mult sau mai putin motivati: Gica Voicu, Bogdan Ionescu, Radu Tudor, Marcela Feraru, Sorin Balan, Daniel Tomescu etc.

Las imaginile sa-mi corecteze si sa-mi completeze entuziasmul.

Si ce cap buimac rasare! Nu-i al meu? Al meu e oare?

… Dar al cui? Si la ureche, uite-o floare – vorba poetului. Mama-i dusa-n sat. Cu dorul azi e singur puisorul.

N-am fost niciodata fotogenica. Stiu, imi veti spune ca sunt ipocrita, ca de fapt, uite, sleiesc pe blog si prin Facebook poze frumoase, dar habar n-aveti cate fotografii treier eu, ca sa le aleg pe-astea, cateva. Daca vrea cineva sa-mi strice ziua, e suficient sa-mi faca niste poze si sa mi le arate. Atunci, realizez urmatoarele: ca sunt nasoala si caraghioasa si de-aia am noroc in dragoste doar cu intermitente.

Nu ma pricep sa pozez, ma simt ridicola in fata camerei si, fiindca n-am facut cursuri de actorie, unde te invata sa-ti infrangi orice jena si inhibitie, ma trezesc vesnic in aceeasi pozitie in fata aparatului foto. Stau dreapta, fastacita, nestiind ce sa fac nici cu mainile, nici cu geanta, nici cu picioarele – si, mai ales, nu stiu ce sa fac cu mutra mea. Oricat m-as uita in oglinda, in prealabil, sa vad cum imi sade mai bine, nu retin postura ideala, iar in poze apar strambandu-ma consternant.

In jurul meu, damele din aceeasi generatie au deprins arta pozatului. Deunazi, ma uitam pe Facebook, unde cateva prietene au pus poze de la niste reuniuni, intalniri de promotie, asa ceva. Observam reflexe clare, cat p-aci profesioniste. O buna parte pozau numai cu capul pe spate si barbia in aer, ca sa nu se vada vreo gusa ori vreo cretalitura catabolica. Altele, mai plinute, se dadeau in spatele alorlalti, ca din intamplare (truc vechi, l-am practicat si eu, pana cand am inteles ca e inutil). Cele cu fund mare pozau numai stand la masa. Cele cu fata ca o luna plina isi tineau capul in maini, teatral – fiindca presiunea palmelor asupra pometilor subtiau linia obrajilor (credeau ele – cum credeam si eu, pana nu demult).

Erau tipe care stateau in toate pozele la fel, lucru care mi-a confirmat ca nu sunt singura bolnava pe fata pamantului. Una sedea, ca Andreea Marin, intotdeauna cu piciorul stang in fata celui drept, in postura manechinoasa. Alta isi tinea poseta peste burtica, asa, ca-n autobuz, nu pentru ca i-ar fura ceva colegii de clasa, ci pentru ca pantecul nu mai era scobit, ca-n vremurile vechi, ci umflatel, ca-n vremurile noi. Alta avea ochelari de soare in toate pozele, chiar si in carciuma – aici, chiar n-am inteles care era substratul.

Oamenii pozeaza asa cum cred ei ca arata mai bine, fara sa realizeze ridicolul situatiei si ca, oricum, cei care te-au vazut in carne si oase stiu exact si cata carne ai, si cate oase. Si cat de late sunt oasele, si cat de pufoasa e carnea. Scuza majoritatii se tine scai de ideea ca, in fond, o fotografie te incremeneste si te aplatizeaza si, in miscare, defectele nu se vad la fel. Ca una e sa-ti incremeneasca gusa intr-o fotografie care ramane posteritatii si alta e sa ai gusa cate-o secunda, cat te strambi povestind, dupa care tragi de gat si remediezi din mers dezastrul.

Despre cum pozam noi cand ne intra gargaunii-n cap, as putea sa scriu o carte. Din pacate, am pe lista subiecte mai urgente de-atat. Tin minte o persoana publica pe care am intervievat-o pentru revista, dar inainte de a-mi da ok-ul, a vrut sa vada pozele. S-a uitat la ele si-a pufnit: m-ati facut sa arat mult mai batrana decat sunt in realitate! – ne-a bestelit. Cum sa-i fi spus eu ca pozele erau deja prelucrate in Photoshop si ca, daca i le aratam pe cele originale, s-ar fi sinucis? Stiu multe persoane care spun “arat rau in poze” – si nimeni nu are curajul sa le spuna ca realitatea e cu mult mai boccie.

De ce vrem sa aratam bine in poze? Pentru mai tarziu – spun unii. Nu e adevarat, va dau cuvantul ca, peste niste zeci de ani, pozele care azi vi se par oribile vi se vor arata drept capodopere. Tineretea are valoare abia cand expira. Aveam, pe la 25 de ani, niste fotografii pe care am vrut sa le tai cu foarfeca (avantajul impulsivitatii din epoca nedigitala). Noroc ca mi le-a luat mama din mana si mi le-a ascuns. Cand am implinit 40 de ani, mi le-a aratat. Am plans pe ele: ce frumoasa eraaam, unde le-ai tinut pitite pana acum? M-am laudat cu ele peste tot. Suntem nebune, mai ales noi, femeile.

Tineti-va bine, ca pe 25 iunie, am intalnire de promotie – 25 de ani de la terminarea liceului. Parca vad ca ne vom fandosi in poze, incercand sa parem ca timpul n-a ros prea tare din caroseria cu care eram invatati. As fi multumita macar sa ne recunoastem unii pe altii si sa nu iscam buimaceli penibile. Va voi relata atunci in amanunt cum s-au desfasurat ostilitatile. Promit!

Pana una, alta, cu timisorenii ne vom intalni pe 2 iunie, cu mare drag. Aveti mai jos invitatia. Va astept (cu confirmarile de rigoare, daca se poate, pe blog, pe e-mail – simona@revistatango.ro – sau Facebook, asa cum ne-am obisnuit).

Delicii, evadari

Saptamana trecuta, am fost la Poiana Brasov. Impartasesc cu voi cateva fotografii, cateva stari, cateva primaveri montane, cateva rasfaturi poate nemeritate, cateva jocuri. Am pus pozele si pe Facebook, dar stiu ca nu toti frecventati reteaua, deci ma repet cu sfiala (si placere). De cate ori merg in cate-un loc minunat, imi aduc aminte ce indaratnici suntem atunci cand e sa ne planificam evadarile – dar cat de extaziante sunt aceste relaxari, aceste indrazneli, in cele din urma. A, era sa uit: avem o tara minunata, mi-e mila de ea.

Check mail: nu te cunosc, dar te ador

Desi planeta e din ce in ce mai inghesuita, oamenii au din ce in ce mai multe relatii sentimentale de la distanta. Nu se stie prin ce miscare, ca-ntr-o masina de spalat, ajungem sa ne amestecam in asemenea hal, incat sa ne gasim sufletul (ne)pereche la capatul lumii. Tehnologia si retelele de socializare ne pot lungi bratele si lati inimile suficient cat sa ne iubim nebuneste de la 15.000 de km. Mi s-a intamplat si mie, li s-a intamplat – si continua sa li se intample – multora in jurul meu.

Cum-necum, pe forumuri, messenger-uri, Facebook-uri, Twitter-uri, H5-uri – ca sa nu mai vorbim de site-urile declarat amorezoase – lumea tresare cand vede cate-un posibil partener compatibil. Mai scapa el cate-un “vre-o” sau “vei fii”, dar e om bun si afinitatile sar din corespondenta ca fulgii din perna. De-aici si pana la marea dragoste indepartata e rost de-un pas si de-un clic. In 24 pana la 72 de ore, se isca amorul dezlantuit si, din clipa aia, traiesti doar ca sa vezi Inbox-ul strafulgerat de mesajele adorate.

Desi exista o cazuistica destul de trista a dezumflarilor din momentul intalnirilor concrete, lumea continua sa iubeasca prin tastatura si mouse. Si cand spun “iubire”, nu e un eufemism pentru sex virtual, sa ne-ntelegem, acum ma refer chiar la inflacararile sublime, pasiunile care-ti inmoaie genunchii si ti-i uita asa, care te motiveaza, te aprind, te invie, te fac mai destept si mai lucios. Statistica e destul de sontoroaga, stiu si oameni care si-au gasit jumatatile pe Internet, dar marea majoritate nu fac decat sa metabolizeze iluzii. Nu mi se pare un lucru rau, dimpotriva. Nu sunt adepta vietii blegi, ticsita de plicticosenii si indatoriri, deci orice zvacnet de romantism e un fenomen benefic intr-o viata care, altfel, se reduce la automatisme, tabieturi (unele bune, altele proaste), televizor si calcat bluzita pentru a doua zi.

Am niste amice care s-au infectat cu o ineptie contagioasa: sunt convinse ca pe Internet gasesti numai cretini, ca adevaratii domni misuna numai in lumea reala a proximitatii. Ok, si se limiteaza la niste legaturi cu lorzii lumii reale – legaturi care incep prost, continua jalnic si se termina mizerabil. Le-am lasat in pace pret de vreo 4-5 tentative, dar pe urma am facut o sedinta: papusa, nu vrei tu sa-ti labartezi orizontul cunoasterii si sa vezi si cine mai trece pe ulita netului? Ca p-astia de pe bulevardele concrete i-ai mancat. “Nuuuuu”, tuguie ele guritele, scandalizate de naivitatea mea. Nu, pe Internet sunt numai lichele si obsedati – cred ca asa le-a spus mamica lor, care probabil si acum mai crede ca reteaua asta e un fel de bordel ambulant.

Sunt prima care imi manifest scepticismul ca o relatie care se moscaie luni intregi de la distanta va fi un succes fulminant. In usturator de multe cazuri, ajunge sa osteneasca inainte de a-si trai cele mai intense senzatii palpabile. Dar pentru asta nu e de vina Internetul, ci meteahna in sine, adica distanta, conditiile, tocirea (perfect justificabila) a trairilor, a increderii, a rabdarilor. Nu stiu de ce insa, multe singuratice cronic din jurul meu se uita la socializarea pe net ca la congresul dracilor, isi fac cruce si dau cu aghiasma. In sinea mea stufoasa, eu sunt absolut convinsa ca majoritatea ar fi fost indragostite sau chiar maritate daca abdicau la timp de la tampenia ca un barbat adevarat nu sade pe Internet.

Revenind la relatiile de la distanta, ca de-aici plecasem, inca ma intreb cine si unde reuseste sa le faca ferfenita. Am asistat la prea multe asemenea retezari de situatie, in viata mea, ca sa-mi reprim curiozitatea. Probabil fiecare isi dichiseste in cap o anumita imagine a celuilalt (iar prin imagine nu inteleg neaparat ceva fizic), iar coliziunea sentimentala live e socanta, piesele nu se mai potrivesc intre ele. Am chiar acum o prietena care… serios, chiar am o “prietena care”, nu ma exprim asa ca la psiholog, cand n-ai chef sa fii sincer si pretinzi ca ai tu un prieten cu cinci fobii si opt bizarerii, ca sa nu se prinda ala ca e vorba de tine (el oricum se prinde de fiecare data, nimeni nu da 80 de euro pe ora ca sa rezolve maniile prietenilor). Asa, deci am o prietena in Bucuresti care iubeste un tip din Chicago, iar el o divinizeaza, desi, ati intuit corect, nu s-au vazut niciodata decat in poze. Poze mai noi sau mai vechi, mai blurate sau mai norocoase, ma rog. Se vor intalni curand si, sincer, am eu emotii (“get a life!”, mi-ar spune canadienii mei, ingrijorati ca particip prea intens la vietile altora), sper sa iasa bine, desi nu-mi pot astampara teama de prabusire. Se adora, eu cred sincer ca ei asta cred sincer, astept sa treaca si de impactul intalnirii ca sa stiu daca se mai poate conta vreodata pe indragostirile transoceanice.

Distanta fizica uriasa este consolata, de multe ori, de rapiditatea cu care se slobozesc vorbe mari pe Internet. Intr-o relatie normala, trec uneori luni de zile pana cand doi oameni isi spun unul altuia “te iubesc”. Vorba asta le iese greu din gatlej, mai degraba ti-ar spune unul toate PIN-urile lui de la banca decat sa-ti recunoasca ceva atat de sentimental. Dar prin mesageria electronica, declaratiile de iubire survin in cateva zile, uneori in cateva ore, cu o superba, desi terifianta convingere. Partea compensatorie si simetrica e ca, la o adica, dupa consumarea febrila a multasteptatei intalniri, si vestile proaste gen “m-am razgandit, nu te iubesc” se trimit tot pe e-mail.

Cum ne-am petrecut vacanta cu fragmentul de grup

Sunt dependenta de redactie, printre altele, fiindca asta e singurul grup in care functionez. In rest, ma intalnesc doar cu personaje individual(ist)e. Tot aud in jur, la unii, “hai sa mergem cu gashca la mare”. In fata acestei structuri, ma simt inapta de intelegere, fiindca imi doresc, la randu-mi, un grup care sa se adune la prima strigare (nu neaparat a mea).

Am multi prieteni, dar nu am un grup unde sa-i pot adaposti pe toti. Caut de ani de zile sa pun la punct o “gashca”, dar – desi adun piesele – nu gasesc materia adeziva. Unii ii exclud pe ceilalti, fie pentru ca nu se suporta, fie pentru ca n-au ce sa-si spuna, doar se electrocuteaza cu privirea. Fiecare ar vrea sa-mi feliez programul si sa ma impart eficient intre ei, dar nu se pot aseza laolalta, sa stam naibii langa un foc de tabara.

Nu-mi dau seama de ce inainte (observati ca evit sa spun “in tinerete”) aveam gasti uriase, pe care nu le stricam orice-ar fi, desi n-aveam nici Internet, nici celulare, ca sa ne batem la cap toata ziua. Dintr-un telefon fix cu firul incretit, faceam legatura cu toata divizia de prieteni si planuiam o vacanta. Azi, umblam ca niste extraterestri, blindati de dispozitive digitale, ne putem urmari unul pe altul ca la Big Brother si ne spionam permanent pe Facebook si pe chat, dar cand e vorba sa asamblam un grup si s-o luam la sanatoasa catre un locsor cu iarba, cabane si ceva conifere, toata lumea stramba din nas.

Unii nu mai vor “cu grupul” fiindca au pretentii de la patru stele in sus, considera ca s-au zdrobit suficient in viata asta ca sa merite jacuzzi in camera. Altii nu mai vin in grup fiindca s-au casatorit cu cate-un personaj antipatic si ceilalti s-au lepadat de familia groazei. Altii, tot in urma unei cununii destepte, s-au izolat de restul, pe principiul ca sunt prea buni ca sa stea cu gloata. Sau ca sotul/sotia e dintr-o casta superioara, os domnesc ce nu se poate amesteca in calicimea de rand.

Mi-am pierdut multe prietene fiindca au parvenit, inca de cand eram studente. Am plans cu sughituri dupa cateva amice bune care s-au maritat cu baietii directorilor de spitale din Bucuresti si ne-au lasat balta pe noi, boemele, n-au mai mers cu noi la cofetaria Dunarea, se duceau cu logodnicii lor bogati la cofetaria Continental.

Voi mai aveti grupuri, gasti, retele de prieteni care nu se reunesc numai pe Facebook sau messenger, ci si pe vreo plaja, la vreo cabana, in vreo excursie?… Cateodata, ma suspectez ca am eu ceva care faramiteaza grupurile, desi ma uit in jur ca gastile cele mai dolofane au cel mult patru capete.

A mai trecut o vacanta pe care mi-am petrecut-o, de drag (vorbesc serios) la serviciu, fiindca aici e singurul meu grup care functioneaza. Singura suspiciune frisonanta e ca s-ar putea sa nu avem noi niciun merit pentru asta, ci fisa postului, care ne obliga sa muncim impreuna.