O tristete

Cu cateva zile in urma, a murit Feliciana. Voi nu stiti cine a fost, acum scriu prima data despre ea. A fost colega mea de banca din liceu, prietena mea pe care – din ingratitudine, superficialitate sau cauze obiective – n-am mai vazut-o de aproape 20 de ani. Am fost colege in clasa a 11-a si a 12-a, atunci imparteam confesiuni trepidante despre iubiri, visuri trasnite si nenoroc timpuriu. Eram trei razvratite, de fapt: Feliciana Vidu, Dana Gheorghe (cea alaturi de care sunt in prima poza de sus, la concertul Bon Jovi – deci la postarea trecuta) si cu mine. Eram in aceeasi clasa si in acelasi stadiu al idealismului care, uneori, ne inghitea.

Feliciana Vidu, pe care o vedeti in fotografii, locuia inca din 1992 in Statele Unite. Era casatorita cu un medic, Ron, iar buna mea amica devenise Anna Vidu Perdigon. In toti acesti ani, inclusiv (sau mai ales) cat am stat in Canada, mi-a fost foarte dor de ea, insa n-am avut energia si bunul simt sa fac un efort. Sa merg mai aproape de ea. Sau s-o chem la mine. Am comunicat de cateva ori pe e-mail sau la telefon, ne regasiseram dupa multi ani, dar n-am reusit sa ne revedem. Nu stiu de ce, e absurd.

Feliciana nu s-a impacat niciodata cu ecosistemul in care nimerise. Unii, mai drastici si mai echilibrati, ar fi spus ca era o inadaptata, insa eu stiu ca era doar zvarcolita, profunda, neimpacata cu verdictele practice, nemultumita de normele ipocrite ale lumii in care traim.

A plecat din Romania in 1992, desi lasa in urma ei un barbat pe care il adora si care o iubea la randul lui, erau de sase ani impreuna, dar familia lui pretentioasa nu-i permitea sa se insoare cu fata-cea-simpla, Feliciana. Fiindca Feliciana iesea din tipare, crescuse fara tata, fuma, bea cate-un coniac (mon dieu!), recita versuri halucinante, iar asta dauna grav sanatatii unui neam boieresc.

Aparent viteaz, iubitul ei i-a promis ca, daca merge ea inainte in America, va veni si el. Nu s-a dus niciodata dupa ea, s-a razgandit, a fost las, si asta a lasat primele sechele in destinul fetei disperate. Feliciana a locuit o vreme in New Jersey si, dupa cateva povesti de dragoste nefericite, l-a cunoscut pe medicul hawaiian Ron Perdigon (foto), cu care s-a si casatorit in anul de gratie 2000. S-au mutat impreuna in Venice, statul Florida. Au facut nunta in Hawaii, intr-un loc paradisiac, si atunci am crezut ca e cea mai fericita femeie de pe fata pamantului.

Ulterior, s-a nascut si baietelul lor, Mark (foto). Totul parea perfect. Dar noi, cei care punem degraba etichete pe fericirea altora, riscam sa avem surprize tragice.

Feliciana suferea de nefericire cronica fiindca, in ciuda aparentelor stralucitoare (bani, casa cu piscina in Venice-Florida, confort, familie, tihna), ea nu si-a uitat nicio clipa iubirea din Romania si nu si-a uitat visurile de adolescenta, pe care le nota, cand eram in liceu, in caietul de matematica (materie care n-o interesa deloc, cum nu ma interesa nici pe mine), in chip de superb jurnal improvizat, cu patratele.

Feliciana stia foarte multe poezii in liceu si citise enorm, era groaznic de sincera cu ispravile ei riscante si, din nefericire pentru ea, avea un ADN de rebela. In adolescenta mea timida, asta m-a atras instantaneu la aceasta fata iesita din tipare. Ma fascina curajul ei, stilul ei alambicat de a-si planifica viata. Iar pe ea o incita sfiala mea, ma tragea de mana si ma ducea catre lumea dezlantuita.

Pentru ca lumea i s-a impotrivit, iar ea i s-a impotrivit lumii, Feliciana s-a abandonat treptat, a cazut in plasa unei vieti riscante, din punct de vedere clinic. Nu avea grija de ea, nu tinea cont de nicio norma de sanatate si, in cele din urma, a fost rapusa de coltii unui viciu perfid. A jucat un fel de ruleta ruseasca si glontul era intr-un loc nefast. Nu o condamn, n-am acest drept moral (si eu sunt departe de un trai perfect), doar ca mi se sfasie inima cand realizez ca fata-cu-visuri-nemaiauzite din adolescenta mea a incremenit pentru totdeauna in lumi vesnice, nedovedite, netestate, impalpabile.

Si s-a sinucis lent. Teoretic, n-a fost vointa ei sa moara, a fost de fapt foarte bolnava, intr-un final i-a cedat ficatul, s-a stins intr-un spital din Florida. Dar practic, a fost o forma suicidala de a comunica lumii pozitia ei, protestul ei, dorul ei. Iubirea ei din tinerete, mutilata, neuitata.

O spun tardiv, mi-a fost foarte dor de Feliciana in toti acesti ani, iar acum va trebui sa ma resemnez, sa-mi adun lacrimile si sa le ascund. Sau sa le aman. Sa ma gandesc altadata, cand voi fi mai curajoasa, la ceea ce am fi putut ajunge amandoua, daca nu ne-am fi irosit in visuri utopice.

Presa, a patra victima in stat

Sunt ziarist, dar (sau poate tocmai de-aia), la un moment dat, am inteles ca trei sferturi din ziarele si revistele Romaniei sunt mituite sau santajate. Fie la varf (cu multe mii de euro bagati in publicitate sau alte servicii), fie la nivel de reporter invitat la o bere si cadorisit cu un iPhone, rugat fiind el sa descrie partea catifelata a evenimentului monden, politic, sportiv – dupa caz. Subiectivismul ziaristilor atinge cote dureroase.
Cu ani in urma, un miliardar a convins presa, cu sume care-ti blocheaza maxilarul, sa-l transforme intr-un personaj mitic, faimos, genial si fericit. Casatoria lui cu o femeie cu 30 de ani mai mica nu l-a prefacut intr-un tip hulit de catre patura conservatoare, ci dimpotriva, cu sprijinul ingrat si imoral al presei, casnicia asta ajunsese un model de familie frumoasa. Situatia era de-un ridicol fara precedent. Divortul a sosit cam tarziu, durata casniciei se inscrie in statistici, deci lumea inca nu-l scuipa pe cel care crede ca dragostea functioneaza cu monezi sau jetoane.
De-a lungul timpului, au fost instaurate in opinia publica turme de pseudo-vipuri, dar aveam macar consolarea ca multe dintre ele dispareau tot atat de repede cum se lansau. N-aveau miliardele necesare, ca sa-si mentina la infinit cota stralucirii la un nivel coplesitor.
Pe un personaj controversat (ca sa ma exprim elegant) al fotbalului romanesc, patron al unui club sportiv, il iau peste picior vreo 30 de ziaristi si-l lauda gretos vreo 300. Abuzurile lui, discursurile agresive, cu accente mitocanesti, injuraturile, megalomania si aroganta au inceput sa faca parte din societatea curenta. Milioanele lui de euro au fost convingatoare, feliute din aceasta avere s-au scurs pe ici, pe colo, prin punctele esentiale, prin buzunarele unor ziaristi pe care patronii nu-i platesc suficient.
Sub genericul mostenit de la Corleone, din filmul Godfather, celebrul indemn “fa-i o oferta pe care n-o poate refuza” a ajuns litera de lege morala in Romania. Oportunismele din presa se vad de la o posta. Ziaristi clontosi, acizi in cronicile lor cu unii amarati care fac greseli de mana a treia, tac sau lauda sau se gudura incredibil pe langa niste personaje corupte, infame, nemernice.
Fiecare isi negociaza karma dupa cum il duce mintea. Dar mai apoi, cand cugeti mai bine, realizezi ca pacatul nu-l otraveste numai pe autorul lui, ci si o cohorta intreaga de prozeliti sau de persoane a caror opinie e manevrata abil de cronicile incorecte. Pentru ca tu, ca jurnalist, nu esti numai un scrijelitor de compuneri libere prin gazete, ci esti un formator de opinie. Se presupune ca deschizi ochii si inima cuiva asupra unui fapt. Iar daca tu, ziarist care te pretinzi remarcabil, ajungi sa faci stire de presa din orice stranut al lui Columbeanu si din orice injuratura de-a lui Becali, carora le culegi scamele de pe sacou, atunci comiti un pacat de moarte. Generatii intregi vor fi produsul condeiului tau maculat de coruptie.
Nu le pasa ce spunem noi, astia care ne incapatanam sa nu ne vindem, pentru ca puful banului e mai persuasiv decat principiile etalate zgomotos prin putinele gazete ramase verticale.
Banul i-a dezvatat pe multi de remuscari si i-a convins, hipnotic, ca merita sa-si amaneteze virtutile pe-o mana de arginti picati la timp in buzunar. Cata vreme lipsurile romanilor vor lasa contuzii urate in suflet, aproape oricine are un pret, mai mic sau mai mare, depinde de cata influenta are asupra maselor.
O gluma amara circula prin Romania: daca vrei sa vezi cat de bun si de influent esti ca jurnalist, incearca sa te lasi mituit si vezi cat ti se ofera.

“The Women” (sau ce-ar fi sa ne razbunam?)

Am traversat noaptea cu ochii larg deschisi, asa cum mi-e obiceiul. Cu prejudecata aferenta, am catadicsit sa vad un film pe care, marturisesc, il anticipam a fi usurel-si-atit, “The Women”, o productie la care ma ademenea mai mult distributia decit banuiala intrigii: Annette Bening, Meg Ryan, Eva Mendes, Jada Pinkett Smith, Debra Messing, Bette Midler, Candice Bergen. Regia: Diane English.

Dar mi-a fost bun la inima (desi ticsit de sabloane – roz-lacrima, ce-i drept), m-a convins sa nu mai maninc inghetata si mi-a adus aminte de cite resurse colcaie intr-o femeie care, in rest, se foloseste de orice prilej traumatizant pentru a-si scuza blazarea, ciufuleala, rateurile sentimentale. Fie si pentru schema actoriceasca desteapta, filmul merita vazut, chiar daca un cronicar tifnos l-ar numi “chick movie”, in semn de dispret pentru damele care inca mai spera la miracole sfidate de orice statistici.

Merita sa-l vedeti pentru rafinamentul sarcastic, genial, al lui Annette Bening (personal, o admir pina la lesin, sunt ca orice fan idiot), pentru candoarea sexy si ticneala spontana a lui Meg Ryan, pentru tupeul (voit cabotin) al divei Mendes, pentru abordarea cool-gay construita de Jada Pinkett Smith. Si pentru costumatiile ravisante, moda splendida, stilul placut urban, unde ifosele si parvenitismul sunt persiflate subtil si curajos.

E un film despre dragoste, tradare (“… it happens in every relationship, eventually somebody betrayes somebody else”) si, mai ales, despre leacurile adulterului contemporan. Si ale nehotaririlor (“When you don’t know what to do, do nothing!”). Replicile cu gust de sampanie iti imbata simturile si te trezesti ca, atunci cind te pregateai sa te declari lamurita, mai apare ceva incitant in agenda. Si, in orice caz, e momentul sa recapitulam cam ce se intelege prin “femeie”, iertati-ma.

Nu va povestesc filmul, dar simt nevoia sa patinez macar pe linga mantinela unei conditii umane. Asta si apropo de ceea ce scria Alice pe blogul ei, despre barbatii care au permisiunea primordiala de a savirsi fapte interzise unei doamne, fie ea oricit de zbanghie. Femeilor, in schimb, le e ingaduita razbunarea, pe post de accesoriu sexy al caracterului bine invelit in Prada si Ralph Lauren.

Ce-ar fi sa ne razbunam, in loc sa bocim filosofic? Ce-ar fi sa ne razbunam, in loc sa ne monitorizam defectele din cauza carora suntem, chipurile, altoite de soarta? Exista razbunari fabuloase, va rog sa ma credeti, razbunari care pornesc din tine, din rarunchii responsabili cu metamorfoza.

Am citit de curind ceva ingrozitor: studiile (evident) au ajuns, in sfirsit, dupa ce-au tocat bani grei de la bugetul Statelor Unite, la concluzia ca 80% din starea de a te simti bine e conditionata de starea de a arata bine. Cica oricit de intelectuala si elitist-tacanita ai fi, oricit te-ai plasa tu deasupra tuturor micimilor superficiale dictate de un crac frumos, in simburii sinelui tau tot frumoasa, slaba si ondulata senzual ai vrea sa fii. Femei cu trei doctorate si saispe premii de excelenta le-ar dona pe toate la Armata Salvarii, daca ar primi in schimb un corp superb si-o dioptrie mai mica, o glezna mai subtire si-un nas mai drept, un par mai valurit si-un bot mai frumos.

Am avut intotdeauna o viata interesanta, am citit mult si-am calatorit mult. Si-am iubit mult si-am sperat mult si-am cunoscut mult. Si-am muncit mult si-am invatat mult. Si-am experimentat mult si-am inteles mult. Dar, desi stiu ca am sa va dezamagesc odios, recunosc: as da oricind toate astea, gramada, oricui vrea sa le ia, iar eu vreau in schimb sa fiu frumoasa, terapeutic de frumoasa, inspaimintator de frumoasa, trivial de frumoasa, ridicol de frumoasa.

Citeodata, senzatiile astea superficiale imi iau mintile, imi plac pacatos, nu ma pot dezbara de aroma lor, sunt viciul personalitatii mele. Visez sa-mi fac o teza de doctorat despre (culmea ironiei) cit de reconfortant e sa ai mai putina carte si mai multa parte. Si ce bine, ce bine ar fi fost sa avem sansa de-a renunta la ce-am citit si-am buchisit pe la masterate, in schimbul unei frumuseti halucinante, fara cusur, eminamente exterioare (fiindca, in ceea ce priveste beneficiile asteia interioare, ne-am cam edificat).

Si-apoi suna ceasul, ma trezesc si-mi aduc aminte ca sunt condamnata, pe viata, sa-mi port eventualele frumuseti doar pe interior, fara posibilitati de eliberare conditionata. Si fara drepturi civile.