O tristete

Cu cateva zile in urma, a murit Feliciana. Voi nu stiti cine a fost, acum scriu prima data despre ea. A fost colega mea de banca din liceu, prietena mea pe care – din ingratitudine, superficialitate sau cauze obiective – n-am mai vazut-o de aproape 20 de ani. Am fost colege in clasa a 11-a si a 12-a, atunci imparteam confesiuni trepidante despre iubiri, visuri trasnite si nenoroc timpuriu. Eram trei razvratite, de fapt: Feliciana Vidu, Dana Gheorghe (cea alaturi de care sunt in prima poza de sus, la concertul Bon Jovi – deci la postarea trecuta) si cu mine. Eram in aceeasi clasa si in acelasi stadiu al idealismului care, uneori, ne inghitea.

Feliciana Vidu, pe care o vedeti in fotografii, locuia inca din 1992 in Statele Unite. Era casatorita cu un medic, Ron, iar buna mea amica devenise Anna Vidu Perdigon. In toti acesti ani, inclusiv (sau mai ales) cat am stat in Canada, mi-a fost foarte dor de ea, insa n-am avut energia si bunul simt sa fac un efort. Sa merg mai aproape de ea. Sau s-o chem la mine. Am comunicat de cateva ori pe e-mail sau la telefon, ne regasiseram dupa multi ani, dar n-am reusit sa ne revedem. Nu stiu de ce, e absurd.

Feliciana nu s-a impacat niciodata cu ecosistemul in care nimerise. Unii, mai drastici si mai echilibrati, ar fi spus ca era o inadaptata, insa eu stiu ca era doar zvarcolita, profunda, neimpacata cu verdictele practice, nemultumita de normele ipocrite ale lumii in care traim.

A plecat din Romania in 1992, desi lasa in urma ei un barbat pe care il adora si care o iubea la randul lui, erau de sase ani impreuna, dar familia lui pretentioasa nu-i permitea sa se insoare cu fata-cea-simpla, Feliciana. Fiindca Feliciana iesea din tipare, crescuse fara tata, fuma, bea cate-un coniac (mon dieu!), recita versuri halucinante, iar asta dauna grav sanatatii unui neam boieresc.

Aparent viteaz, iubitul ei i-a promis ca, daca merge ea inainte in America, va veni si el. Nu s-a dus niciodata dupa ea, s-a razgandit, a fost las, si asta a lasat primele sechele in destinul fetei disperate. Feliciana a locuit o vreme in New Jersey si, dupa cateva povesti de dragoste nefericite, l-a cunoscut pe medicul hawaiian Ron Perdigon (foto), cu care s-a si casatorit in anul de gratie 2000. S-au mutat impreuna in Venice, statul Florida. Au facut nunta in Hawaii, intr-un loc paradisiac, si atunci am crezut ca e cea mai fericita femeie de pe fata pamantului.

Ulterior, s-a nascut si baietelul lor, Mark (foto). Totul parea perfect. Dar noi, cei care punem degraba etichete pe fericirea altora, riscam sa avem surprize tragice.

Feliciana suferea de nefericire cronica fiindca, in ciuda aparentelor stralucitoare (bani, casa cu piscina in Venice-Florida, confort, familie, tihna), ea nu si-a uitat nicio clipa iubirea din Romania si nu si-a uitat visurile de adolescenta, pe care le nota, cand eram in liceu, in caietul de matematica (materie care n-o interesa deloc, cum nu ma interesa nici pe mine), in chip de superb jurnal improvizat, cu patratele.

Feliciana stia foarte multe poezii in liceu si citise enorm, era groaznic de sincera cu ispravile ei riscante si, din nefericire pentru ea, avea un ADN de rebela. In adolescenta mea timida, asta m-a atras instantaneu la aceasta fata iesita din tipare. Ma fascina curajul ei, stilul ei alambicat de a-si planifica viata. Iar pe ea o incita sfiala mea, ma tragea de mana si ma ducea catre lumea dezlantuita.

Pentru ca lumea i s-a impotrivit, iar ea i s-a impotrivit lumii, Feliciana s-a abandonat treptat, a cazut in plasa unei vieti riscante, din punct de vedere clinic. Nu avea grija de ea, nu tinea cont de nicio norma de sanatate si, in cele din urma, a fost rapusa de coltii unui viciu perfid. A jucat un fel de ruleta ruseasca si glontul era intr-un loc nefast. Nu o condamn, n-am acest drept moral (si eu sunt departe de un trai perfect), doar ca mi se sfasie inima cand realizez ca fata-cu-visuri-nemaiauzite din adolescenta mea a incremenit pentru totdeauna in lumi vesnice, nedovedite, netestate, impalpabile.

Si s-a sinucis lent. Teoretic, n-a fost vointa ei sa moara, a fost de fapt foarte bolnava, intr-un final i-a cedat ficatul, s-a stins intr-un spital din Florida. Dar practic, a fost o forma suicidala de a comunica lumii pozitia ei, protestul ei, dorul ei. Iubirea ei din tinerete, mutilata, neuitata.

O spun tardiv, mi-a fost foarte dor de Feliciana in toti acesti ani, iar acum va trebui sa ma resemnez, sa-mi adun lacrimile si sa le ascund. Sau sa le aman. Sa ma gandesc altadata, cand voi fi mai curajoasa, la ceea ce am fi putut ajunge amandoua, daca nu ne-am fi irosit in visuri utopice.

Concertul Bon Jovi, in imagini concludente

Acestea sunt cateva imagini care graiesc mai coerent si mai onest despre seara noastra la concertul lui Bon Jovi. Dubla emotie: in afara de privilegiul si palpitatia de a fi alaturi de Jon Bon Jovi, un artist pe care l-am ascultat inca din vremuri cand nu cutezam sa ma gandesc la asemenea intalnire de gradul trei, am mai trait ceva superb. M-am reintalnit cu colegi si prieteni din liceu, scoala generala si scoala primara: Dana Gheorghe, Cornelia Ghita, Adrian Baciu, Bogdan Sandolache, Ionut Dragancea, Carmen Purice, Iulian Popa si alti amici regasiti dupa (aproape) veacuri. Si cand ma gandesc ca era cat p-aci sa nu merg la concert, fiindca am crezut ca n-am cu cine… In dimineata zilei cu pricina, am sunat-o pe Dana si mi-a spus ca urma sa-si ia bilet in aceeasi zi. Si ca ei, un grup frumos din Buzaul meu natal, vin la concert, unde urma sa ne regasim cu localnicii prieteni. M-am decis spontan si, cu ocazia asta, am constatat ca hotararile impulsive au farmecul lor. Mi-e dor deja de viitorul concert bun.

Un sfert de secol

Mi-am revazut colegii, dupa 25 de ani de la absolvirea Liceului Mihai Eminescu din Buzau. In tineretile mele infatuate, expresia “acum 25 de ani” se golea rapid de sens, ca un vas fisurat. Nu reuseam sa cuprind senzatia. Acum, am inteles.

Au venit prea putini, vreo 70 in total, desi am fost prima promotie de “decretei” si erau clase pana la litera L, chiar si intr-un liceu teoretic de elita, cum era al nostru. Cu totii au fost minunati, incepand cu cei sase profesori prezenti. Daca tatal meu nu s-ar fi stins acum sase ani, cu siguranta ar fi fost si el acolo – era profesor de limba si literatura romana in liceul meu.

Pe majoritatea i-am recunoscut imediat, iar asta marturisesc ca m-a surprins foarte placut. Ma dusesem acolo convinsa ca vom fi derutati, penibili in incercarea noastra de a ne depasi apucaturile de pre-hodorogi, cautand sa recompunem chipuri si gesturi pe care le-am lasat in urma acum un sfert de veac.

Au venit la reuniune doar femeile care au ramas frumoase, marea majoritate erau neschimbate, iar asta mi-a confirmat doua lucruri. Unul ar fi ca o femeie de 43 de ani de azi nu mai arata ca o femeie de 43 de ani din anii ’60-’70-’80. Al doilea e ca, din nefericire, vanitatea e mai puternica decat dorul, teama de comentarii malitioase conteaza mai mult decat alunecarea intr-un trecut splendid. Unii colegi mi-au divulgat: colega X nu vine fiindca s-a ingrasat 35 de kilograme, colega Y nu vine fiindca n-a facut nicio facultate si i-e jena de claia voastra de diplome, colega Z nu vine fiindca n-are copii si nu stie cu ce sa se laude, fiindca voi toti aveti.

Eu n-am copii si, totusi, m-am dus la reuniune, fiindca stiam ca nu ma judeca nimeni pentru asta.

Actualmente, sunt cu 12 kilograme mai rotofeie ca in liceu, cand eram gimnasta (insa, daca reuniunea ar fi fost anul trecut pe vremea asta, dezastrul era triplu, noroc ca intre timp am mai infaptuit cate-o revolutie clinica). Bunaoara, cand am terminat facultatea, aveam cu 30 de kilograme mai putin decat adunasem pana la intalnirea de zece ani – la care m-am dus, totusi, cu toate ca am priceput din fata lunga a multora ca eram o aparitie socanta.

Revin la reuniunea de sambata: nu eram imbracata cu crinolina de firma, nu purtam pantofi scumpi si bijuterii sofisticate. Dimpotriva, m-am dus acolo relaxata, imbracata comod, cu o bluza pe care am purtat-o si la alte petreceri si-am umplut Facebook-ul cu ea, coafata prin efort propriu, cu placa personala, mi-am intins parul pana mi-a amortit bratul, moment la care am zis: ok, sunt suficient de draguta. M-am fardat eu, cu creioanele si sclipiciurile mele; daca m-ar fi pozat vreun paparazzo de la vreo publicatie glossy, m-ar fi dat la “prost imbracati” si “prost fardati” – asta strict teoretic, fiindca va dati seama ca eu nu sunt un subiect interesant pentru tabloide si paparazzi.

Mai jos, exista cateva imagini. Pentru buzoienii care vor sa vada mai multa lume, ofer link-ul albumului din contul meu pe Facebook:

http://www.facebook.com/home.php?sk=group_173034759393031&id=235772273119279&notif_t=group_activity#!/media/set/?set=a.10150316609494305.386792.635149304

M-am simtit exceptional, petrecerea a durat 11 (unsprezece) ore, am stat acolo incepand de seara, de la ora 20.00, pana a doua zi dimineata, la 7.00. Nu stiu cand au trecut orele astea, am dansat ca o nebuna, am facut inclusiv mici demonstratii de gimnastica ritmica, in amintirea indeletnicirilor din liceu, mi-am revazut colegi, prieteni, foste idile, ne-am imbratisat, am ras, am plans. Mi-am redat mie o felie extraordinara de viata, mi-am recuperat amintiri si am regandit un viitor. Ne-am promis sa ne intalnim in fiecare an, de-acum inainte. Am intinerit. Cam cu un sfert de veac.

Mi-e frica

Sambata, 25 iunie, am sa-mi revad colegii de liceu, dupa 25 de ani de la absolvire, din ziua cand credeam ca nimeni si nimic nu ne va desparti de tot. Merg la Buzau, la Liceul Mihai Eminescu, unde am studiat (pompos vorbind) doi ani la sectia Biologie-Chimie (pe cand voiam sa devin medic) si alti doi ani la Filologie-Istorie (pe cand voiam sa innebunesc frumos).

Mi-e frica, am niste spirale reci in stomac, n-am mai trecut de poarta liceului de cand am absolvit, poate pentru ca nu-mi pot privi tineretea in ochi, poate pentru ca tatal meu, care era profesor in liceul meu, nu mai e printre noi, poate pentru ca mi-e teama ca vom face cu totii eforturi dramatice sa ne recunoastem.

In zbaterea organizarii, ne-am tot asaltat cu cateva telefoane recent, am vorbit cu oameni pe care nu i-am mai auzit de un sfert de veac. Sunt oameni maturi si destepti, casatoriti, cu copii mari, oameni interesanti, si totusi cruzi, tineri, asa cum i-a conservat mintea mea inerta.

Am si colegi care refuza sa vina la reuniune, se tem, se ascund. Primul impuls a fost sa-i barfesc, malitioasa, stupefiata, impulsiv solidara cu cei care au confirmat participarea. Dar pe urma m-am simtit vinovata, poate nu se mai recunosc nici ei in oglinda din hol sau in oglinda inimii. Poate nu au bani – oricat ar parea de nedrept, iti trebuie o investitie minima in revederea cu colegii de liceu: o rochie draguta, o cotizatie la restaurant, costuri logistice. Poate au necazuri, poate au realizat in viata mai putin de 20 la suta din ceea ce si-au propus si le e teama de laudarosenia noastra, a celorlalti, cei care abia asteptam sa le scoatem ochii cu calatoriile noastre, cu iubirile noastre, cu diplomele noastre, cu copiii nostri, cu cartile noastre, cu expeditiile noastre prin viata si dragoste.

Am sa va povestesc totul, am sa aduc poze, am sa-mi asum orice revelatie, orice teama, orice disperare.

Petrecerea buzoienilor a lovit din nou

V-am promis poze de la PETRECEREA BUZOIENILOR REFUGIATI IN BUCURESTI (si in alte cateva orase, as spune, fiindca au venit si prieteni din Brasov, din Buzaul insusi etc). Nu ma inghesui sa comentez, nu ma iau la intrecere cu imaginile, fiindca e inutil. Daca as fi comentator sportiv, as zice “orice cuvant e de prisos” – cum spun ei dupa ce patinatoarea rusa isi incheie reprezentatia cu un triplu tulup.

A fost superb si insir cateva poze aici, pentru conformitate. Sunt alaturi de prietenii mei din anii de liceu, Alis Nenciu (casatorita Dinca), Dorina Stanciu, Adrian Balan, Eugen Caminschi si multi alti nebuni cu radacini buzoiene, care pe 4 decembrie seara au dansat si-au uitat de lupta pentru o existenta rezonabila, timp de zece ore, la restaurantul Casa Huber din Bucuresti (al carui patron – Cristi “Coco” Stoicescu – e tot buzoian). Invidiati-ne in tihna si iscati initiative similare, merita deranjul! Voi pune mai multe poze pe Facebook – incerc sa-i cuprind acolo pe cat mai multi buzoieni care mi-au mangaiat sufletul, la susmentionatul chef de pomina.