N-am puls, ce glumet (tampit) sunt!

Stiu, si Alice a scris, pe blogul ei, tot despre Romanii au talent, material ilustrat tot cu poza lui Mihai Petraiche. Recunosc, sezonul trecut nu mi-a fost foarte familiar, dar in asta, cum-necum, m-am implicat. Intr-adevar, cum scria si Alice, faptul ca un magician ca Gog se autointituleaza “mentalist” si rupe gura juriului, a targului, a publicului si-a Internetului mi se pare aberant.

Numarul pe care castigatorul l-a prezentat in finala a fost penibil. Prostilor, ha, ha, ha, ia uitati, n-am puls, ha? Hai sa ne jucam de-a moartea. Bullshit. Lipsa de puls era un truc si m-a durut ca au adus si un medic cardiolog pe scena, care s-a facut de ras girand prestatia tampita a unui comedian mediocru.

Nu sunt necajita atat ca n-a castigat minunatul, incredibilul dansator Mihai Petraiche, cat ca n-a castigat o persoana care chiar era talentata. Dar publicul a votat senzationalul ieftin, ca de obicei. De-aia suntem o tara de tabloidizati, de fiinte care casca gura la subiecte derizorii, vulgare, al caror target e o hoarda cu IQ de semi-retardati. In tot acest timp, eu asteptam cu nerabdare sa treaca moda subiectelor de doi lei, scarboase, jenante si imbecile. Nicio sansa.

Lumea a votat “mentalistul”, adica smecherul. Lumea vrea minuni si smenuri, nu vrea nici arta, nici talent si nici profunzime. Ala care poate crea iluzie optica, miracole scamosate si distractie este eroul unei tari care pur si simplu n-are chef sa fie mai buna de-atat.

Mihai Petraiche a muncit ca un nebun ani de zile, dupa ce avusese un accident care-i pusese in pericol nu doar cariera, ci si capacitatea locomotorie. E un baiat simpatic si modest, care si-a riscat validitatea fizica, pentru visul lui. Dar am inteles noi ceva din asta? Am inteles noi ceva din talentul unor oameni care au muncit si-au sacrificat totul pentru drumul lor ascendent? Ete, na! Traim in Romania.

Un iluzionist a luat premiul de 120.000 de euro, desi geme tara de magicieni. Cu ce-i mai bun Gog decat altii, cu faptul ca s-a autointitulat “mentalist”? E singura miscare inspirata pe care a facut-o. Se pare ca a prins de minune la fraierii care inca mai cred ca impostorul ala citeste ganduri.

Speram ca, intr-o sambata seara, cand toata lumea zambeste, sa am o concluzie mai rozalie. Dar n-am, iertati-ma. Ne meritam soarta. Nu e vorba de Romanii au talent, da-l incolo de concurs. E vorba de cum vede lucrurile o tara intreaga. Ne entuziasmam in fata poleielii, a margelelor. Nu vedem esenta, nu pricepem nimic. Extrapoland, asta ne este si destinul politic, votam carcasa, niciodata doctrina.

Romanul s-a nascut nutritionist

Va vorbeam zilele trecute despre sfaturile care, nu se stie prin ce lege fizica avansata cucuiata, ajung mai repede la tine cand nu le chemi. Azi, as vrea sa particularizez. Romanul s-a nascut nutritionist.

Toata lumea stie perfect cum se slabeste, doar un individ dintr-o suta reuseste sa slabeasca. Am auzit de un miliard de ori oameni care n-au tinut in viata lor vreun minut de regim de slabire cum ii dadacesc pe altii: ar trebui sa nu mai mananci paine si dulciuri, ar trebui sa nu mai mananci seara, ar trebui sa faci sport. Asta n-ar fi nimic, dar multi nutritionisti dintr-astia veleitari colporteaza ineptii: apa ingrasa, carnea ingrasa, sucurile de fructe sunt bune la dieta. Tampenii, deci.

Degeaba incerci sa-i contrazici. Tu, care te-ai luat la tranta cu 4000 de cure de slabire la viata ta, ai buchisit toate cartile cu sfaturi. Ai platit doctorite nutritioniste (din seria celor care au 48 de kile si n-au avut in viata lor mai multe) ca sa-ti spuna ceea ce stiai deja: nu manca mult, mananca putin si sanatos, fa sport. Auzi, nutritionistii astia au vreo intelegere cu salile de fitness sau ce? Le dau comision din incasari?

Pe vremuri, inainte sa-mi vina ideea brilianta de a ameliora problema definitiv, chirurgical, obisnuiam sa dau si eu binete nutritionistilor. Am fost in cabinetele unor doctorese-balerine, fatuci abia iesite din rezidentiat, care ma masurau cu condescendenta si-mi spuneau numai lucruri incredibile, senzationale: grasimea ingrasa, castravetele n-are multe calorii, trebuie sa mancam trei mese si doua gustari pe zi, trebuie sa mananci numai gaura de la covrig, mezelurile si zaharul nu sunt bune pentru organism, trebuie sa avem mese echilibrate. Astea si alte vesti revolutionare, care erau cat p-aci sa-mi schimbe viata, doar ca nu lipsa de informatie era problema mea.

Un singur lucru uita toata lumea: latura psihologica, motivatia, mecanismul moral. Chiar nu realizeaza niciun doctor ca oamenii stiu teorie berechet? Cred ca Dr. Google are doctorat in stiinte medicale, ca prea se trateaza toata lumea la el. Toti grasii stiu exact cum pot sa slabeasca, n-au nevoie de indicatii pretioase. Au nevoie mai degraba de consiliere psihologica, de intelegerea si sfaturile unor oameni care stiu cum functioneaza dependenta de proastele (dar minunatele) obiceiuri alimentare.

Revistele sunt pline de articole din categoria “cum sa slabesti”, iar femeile se dau cu capul de pereti, fiindca nicaieri nu exista vreun articol din categoria “cum sa faci SA VREI sa slabesti”.

Sfat-Frumos din Lacrima

Dupa mine, sfatul nu se pronunta decat daca e cerut insistent, cu ochi rugatori. A indopa pe cineva cu sfaturi din senin e ca si cum i-ai baga pe gat o gogoasa cand plesneste de satul.
Toata ziua primesc sfaturi pe care nu le-am solicitat. De cand m-am trezit, azi-dimineata, si pana la aceasta ora de gratie, am primit din senin urmatoarele indicatii pretioase: mai fa si tu o ecografie generala, din cand in cand; ar fi bine sa-ti iei masina; ar trebui sa-ti faci nunta undeva la munte; ti-ar sta bine in fusta, de ce porti numai pantaloni?; ia-ti acasa un desktop, ca-i mai bun decat laptopul, la ce ai tu de facut; nu mai face cumparaturi la Mega Image, cu aceiasi bani iti iei mai multe din Auchan; ar trebui sa mergi mai mult pe jos; mai bine te imbraci in culori vii, de ce porti atata negru?
Daca adaug la asta colectia de sfaturi pe care le-am primit toata luna, ajungem la o dadaceala ridicola, inutila.
Nu vreau sa fiu ingrata, insa aversa de sfaturi nesolicitate imi reteaza orice avant. Daca veneam eu cu parul valvoi si cu sufletul punga sa cersesc vreo consiliere, atunci toate aceste indicatii tocite ar fi avut vreun rost. Asa, parerile plonjate in viata mea din senin nu fac decat sa ma irite. Pe de o parte, am senzatia ca astia care-mi spun “trebuie sa mergem mai des la medic, daca vrem sa fim sanatosi” ma cred idioata, e ca si cum mie nu mi-ar fi trecut prin cap asa ceva, noroc cu ei.
O prietena durdulie mi se plange mereu (si o inteleg): de cate ori isi marturiseste slabiciunea pentru bunatati fata de cate-o persoana, invariabil aceasta ii spune: pai ar trebui sa incerci un regim de slabire. Da, exact, asta era problema, grasunicii nici nu-i trecuse prin scafarlie ca trebuie sa se apuce de dieta, bine ca i-ai spus tu cum sta treaba!
E numai prima parte din cele ce mai am de spus. Voi particulariza, apropo de regimuri de slabire. Toata lumea care aude ca vrei sa slabesti vine cu teorie si regimuri, nu cu indicii psihologice. Sfatuitorii care cred ca informatiile ne lipsesc – nu vointa – sunt, de cele mai multe ori, oameni care n-au tinut nicio zi de regim de slabire, in viata lor. (va urma)

Bunatati de Paste

HRISTOS A INVIAT! Sa fiti fericiti si luminosi, pufosi, frumosi! In loc de orice alta compunere, va las cu pozele care surprind indeletnicirile noastre de Paste. Drobul e opera lui Doru, iubitul meu. Eu m-am ocupat de salata de boeuf si de sarmalutele in foi de vita. In Bucuresti ploua si miroase a primavara. Miroase a dragoste curata.

Secunda dintre benign și malign

Nu trece zi de la Dumnezeu să nu ne sară țandăra pentru 20 până la 200 de căcățișuri. Totul ni se pare exasperant, de la nesimțiții străzilor la nesimțiții corporațiilor. De la programul tv până la programul tuturor oficiilor de relații cu clienții. De la omul cu care împărțim casa până la omul cu care împărțim biroul. De la vreme la vremuri.
Dar e destul să-ți intre un morcov în cele mai delicate cotloane ca să realizezi că toate astea sunt prostii, că adevăratele necazuri te pălesc în moalele capului fără drept de apel.
Am trecut, în ultimele trei săptămâni, printr-un coșmar – de care, slavă Domnului, am scăpat. Dumnezeu îmi dă voie să trăiesc deocamdată, deși n-am ținut post (de niciun fel) și-am păcătuit asiduu. Pe scurt, ca să nu intru în detalii inutile, am avut suspiciuni majore legate de sănătate, m-au plimbat în teste, ecografii, biopsii, nebunii, până azi… când am aflat, în sfârșit, că e ceva benign!
Mă uitam la privirea doctoriței, fiindcă eu nu pricepusem nimic din rezultatul care, de altfel, conținea inclusiv cuvântul “cancer”, dar nu bungheam sintaxa, nu știam cine pe cine determină. S-a dovedit a fi nu știu ce antigen-cancer-ser, o denumire de test de laborator. A fost cea mai lungă secundă din viața mea. A ridicat ochii și-a spus: “A, e ok! E benign!”.
Am ieșit din clinică și mi s-au topit genunchii, am început să bâzâi silențios pe trotuar, m-am așezat pe o margine de ciment, ca o bordură mai înaltă. Cine mă vedea credea probabil că mi-au spus că mai am patru luni de trăit. Dar eu mă bucuram, îmi trăiam emoția, filosofam lăcrimos despre cât de tâmpiți putem fi atunci când ne tocăm viața cu tot felul de probleme puricoase, stupide, trecătoare, în condițiile în care un verdict medical câinos te poate scoate din circuit într-o secundă.
N-am fost niciodată ipohondră. Dacă am ajuns să merg în zigzag de spaimă în săptămânile astea, înseamnă că aveam motive serioase să mă tem. De altfel, în stilul lor laconic, aproape cinic și foarte criptic, în limbaj care depășea cu mult cunoștințele mele medicale, doctorii nu m-au încurajat deloc, până azi. Vă spun toate astea ca să nu credeți că fac parte din categoria celor care, când văd că le-a apărut un herpes pe bot, urlă că au cancer.
Nu mă mai interesează că plouă și primăria de sector nu face față băltoacelor. Nu mă mai interesează că încă n-am primit salariul pe februarie (de fapt, să fiu sinceră, asta mă interesează un pic). Nu mă mai interesează că, sub articolele pe care le scriu în Adevărul, mă înjură niște retardați degeaba, fără niciun argument care să treacă de nivelul unui urangutan bolnav. Nu mă mai interesează că uneori răcesc și tușesc. Nu mă mai interesează că prind semaforul roșu de patru ori la rând.
De câte ori mă apucă revolta cum că viața e mizerabilă, apăs recunoscătoare pe buzunarul în care am rezultatele medicale de azi. Și niciun antidepresiv nu funcționează mai bine.
Sper să-mi aduc aminte de asta de câte ori cineva va fi mojic cu mine, egoist, trădător sau pur și simplu agasant. Fiindcă dacă nu mă părăsește Dumnezeu, nimeni altcineva nu va fi în stare s-o facă.