Check mail: nu te cunosc, dar te ador

Desi planeta e din ce in ce mai inghesuita, oamenii au din ce in ce mai multe relatii sentimentale de la distanta. Nu se stie prin ce miscare, ca-ntr-o masina de spalat, ajungem sa ne amestecam in asemenea hal, incat sa ne gasim sufletul (ne)pereche la capatul lumii. Tehnologia si retelele de socializare ne pot lungi bratele si lati inimile suficient cat sa ne iubim nebuneste de la 15.000 de km. Mi s-a intamplat si mie, li s-a intamplat – si continua sa li se intample – multora in jurul meu.

Cum-necum, pe forumuri, messenger-uri, Facebook-uri, Twitter-uri, H5-uri – ca sa nu mai vorbim de site-urile declarat amorezoase – lumea tresare cand vede cate-un posibil partener compatibil. Mai scapa el cate-un “vre-o” sau “vei fii”, dar e om bun si afinitatile sar din corespondenta ca fulgii din perna. De-aici si pana la marea dragoste indepartata e rost de-un pas si de-un clic. In 24 pana la 72 de ore, se isca amorul dezlantuit si, din clipa aia, traiesti doar ca sa vezi Inbox-ul strafulgerat de mesajele adorate.

Desi exista o cazuistica destul de trista a dezumflarilor din momentul intalnirilor concrete, lumea continua sa iubeasca prin tastatura si mouse. Si cand spun “iubire”, nu e un eufemism pentru sex virtual, sa ne-ntelegem, acum ma refer chiar la inflacararile sublime, pasiunile care-ti inmoaie genunchii si ti-i uita asa, care te motiveaza, te aprind, te invie, te fac mai destept si mai lucios. Statistica e destul de sontoroaga, stiu si oameni care si-au gasit jumatatile pe Internet, dar marea majoritate nu fac decat sa metabolizeze iluzii. Nu mi se pare un lucru rau, dimpotriva. Nu sunt adepta vietii blegi, ticsita de plicticosenii si indatoriri, deci orice zvacnet de romantism e un fenomen benefic intr-o viata care, altfel, se reduce la automatisme, tabieturi (unele bune, altele proaste), televizor si calcat bluzita pentru a doua zi.

Am niste amice care s-au infectat cu o ineptie contagioasa: sunt convinse ca pe Internet gasesti numai cretini, ca adevaratii domni misuna numai in lumea reala a proximitatii. Ok, si se limiteaza la niste legaturi cu lorzii lumii reale – legaturi care incep prost, continua jalnic si se termina mizerabil. Le-am lasat in pace pret de vreo 4-5 tentative, dar pe urma am facut o sedinta: papusa, nu vrei tu sa-ti labartezi orizontul cunoasterii si sa vezi si cine mai trece pe ulita netului? Ca p-astia de pe bulevardele concrete i-ai mancat. “Nuuuuu”, tuguie ele guritele, scandalizate de naivitatea mea. Nu, pe Internet sunt numai lichele si obsedati – cred ca asa le-a spus mamica lor, care probabil si acum mai crede ca reteaua asta e un fel de bordel ambulant.

Sunt prima care imi manifest scepticismul ca o relatie care se moscaie luni intregi de la distanta va fi un succes fulminant. In usturator de multe cazuri, ajunge sa osteneasca inainte de a-si trai cele mai intense senzatii palpabile. Dar pentru asta nu e de vina Internetul, ci meteahna in sine, adica distanta, conditiile, tocirea (perfect justificabila) a trairilor, a increderii, a rabdarilor. Nu stiu de ce insa, multe singuratice cronic din jurul meu se uita la socializarea pe net ca la congresul dracilor, isi fac cruce si dau cu aghiasma. In sinea mea stufoasa, eu sunt absolut convinsa ca majoritatea ar fi fost indragostite sau chiar maritate daca abdicau la timp de la tampenia ca un barbat adevarat nu sade pe Internet.

Revenind la relatiile de la distanta, ca de-aici plecasem, inca ma intreb cine si unde reuseste sa le faca ferfenita. Am asistat la prea multe asemenea retezari de situatie, in viata mea, ca sa-mi reprim curiozitatea. Probabil fiecare isi dichiseste in cap o anumita imagine a celuilalt (iar prin imagine nu inteleg neaparat ceva fizic), iar coliziunea sentimentala live e socanta, piesele nu se mai potrivesc intre ele. Am chiar acum o prietena care… serios, chiar am o “prietena care”, nu ma exprim asa ca la psiholog, cand n-ai chef sa fii sincer si pretinzi ca ai tu un prieten cu cinci fobii si opt bizarerii, ca sa nu se prinda ala ca e vorba de tine (el oricum se prinde de fiecare data, nimeni nu da 80 de euro pe ora ca sa rezolve maniile prietenilor). Asa, deci am o prietena in Bucuresti care iubeste un tip din Chicago, iar el o divinizeaza, desi, ati intuit corect, nu s-au vazut niciodata decat in poze. Poze mai noi sau mai vechi, mai blurate sau mai norocoase, ma rog. Se vor intalni curand si, sincer, am eu emotii (“get a life!”, mi-ar spune canadienii mei, ingrijorati ca particip prea intens la vietile altora), sper sa iasa bine, desi nu-mi pot astampara teama de prabusire. Se adora, eu cred sincer ca ei asta cred sincer, astept sa treaca si de impactul intalnirii ca sa stiu daca se mai poate conta vreodata pe indragostirile transoceanice.

Distanta fizica uriasa este consolata, de multe ori, de rapiditatea cu care se slobozesc vorbe mari pe Internet. Intr-o relatie normala, trec uneori luni de zile pana cand doi oameni isi spun unul altuia “te iubesc”. Vorba asta le iese greu din gatlej, mai degraba ti-ar spune unul toate PIN-urile lui de la banca decat sa-ti recunoasca ceva atat de sentimental. Dar prin mesageria electronica, declaratiile de iubire survin in cateva zile, uneori in cateva ore, cu o superba, desi terifianta convingere. Partea compensatorie si simetrica e ca, la o adica, dupa consumarea febrila a multasteptatei intalniri, si vestile proaste gen “m-am razgandit, nu te iubesc” se trimit tot pe e-mail.

Draga jurnalule,

Azi m-am trezit la pranz, mosmondita, fiindca toata noaptea statusem cu ochii cascati si ma gandisem la ziua de ieri, cand m-am gandit intens la ultimele luni, ma rog. Pusesem ceasul sa sune la 12, altfel dormeam si-n clipa de fata, ceea ce, probabil, mi-ar fi ingreunat oarecum redactarea acestor randuri. Daca m-am trezit eu, am trezit si laptopul, care statea pe Sleep, il furase somnul cat visam eu cateva herghelii verzi.

Am gasit, cu privirile carpite, un mesaj de la prietena mea din Toronto, Ramona, care a nascut un baiat. Am sarit in fund, cu ochii de data asta nisipos gogonati, si am hartanit imediat cele cateva randuri. Eu am plans si am ras citind despre cezariana-i fara complicatii si despre pruncul fara bazaieli exagerate. Nu mi-a spus o vorba despre ceea ce simte insa, mai ales ca e primul ei copil. De-aia fac psihologii averi, dupa ce ne trantim spinarea pe canapeaua lor si insiram toate prostiile, acompaniati de vesnica lor intrebare: “Si ce-ai simtit atunci?”. Daca oamenii ar invata odata sa mormaie mai tare ce simt in fata unui fenomen anume, o breasla intreaga de ascultatori platiti cu ora s-ar reorienta profesional.

Mai departe, draga jurnalule: inainte de a ma prelinge din pat, am vorbit la telefon cu vreo patru persoane, improscand vestea despre Ramona, desi unii n-o cunosteau si hhhmmmaiau doar din politete. Cat horcaia cafeaua in filtru, m-am intors la laptop sa vad pozele cu bebelusul. M-a deranjat din emotionata mea starmoceala interfonul. Ajunsa in fata dispozitivului, am realizat ca, de cand stau aici, n-am folosit niciodata interfonul si, deci, nu stiu ce buton sa turtesc. Dar s-o luam cu receptorul, ca pana aici e clar. “Alo”, zic, si de la celalalt capat, oracaie o voce de sex incert: “De la Romgaz, doamna! Ne deschideti si noua?”. Daaaa, lasa ca stiu deja bancul cu Romgazul, nu ma duceti voi pe mine, auzi tu, Romgaz duminica! Am inchis, din doua motive: sunt ceva mai desteapta decat iedul cel mare al caprei si, in plus, nu stiam pe ce sa apas ca sa se deschida usa, va spusei.

Mi-am lipait papucii stupid de pufosi pana in bucatarie, ca se copsese cafeaua. N-am apucat sa-mi umplu stacana mea cu buline, ca trrrr, suna la usa. Ma duc, ma chiorasc pe vizor, vad doi insi in oarece salopete. Zic “Cine e?”, ca si cum exista vreo dovada ca raspunde cineva sincer la aceasta intrebare. “De la Romgaz!”, o tin ei pe-a lor. Da curajul peste mine si deschid. Vizitatorii arborau mutra tipica a omului pus sa lucreze de sarbatorile legale. Cica in urma inspectiei precedente (care fusese, ce-i drept, acum o luna), s-a constatat ca instalatia mea de gaze naturale prezinta niste abateri de la normele stabilite legal, in conformitate cu prevederea, alineatul, paragraful. Bine, asta dupa ce m-au dojenit cu niste dezacorduri, ca de ce nu le-am dat drumul in bloc. Le-am spus ca nu folosesc aragazul decat ca sa fierb cate-un ou, n-am sarit in aer si nici nu fasaie nimic suspect. Dar ei au leganat din capetele dezamagite si mi-au inlocuit un surubel ce urma, potrivit prognozei lor, sa produca o bubuitura si-o explozie cu care mi-as fi garantat prezenta la televizor, la ore de maxima audienta. Le-am multumit din toata inima mea ca mi-au salvat viata, dupa care au plecat si le-am fluturat mana in zare. Peste o ora, m-a sunat administratora sa ma intrebe cum ma simt cu noul surub (parca era vreo plomba la masea), i-am zis ca ma simt senzational, si ea mi-a spus ca trei sferturi din bloc si-au schimbat suruburile si tevile azi. Deci nu eram eu acel pericol spectaculos, ci doar un parlit de caz tipic, un prototip de profilaxie domestica.

Draga jurnalule, e prima si ultima oara cand iti scriu, deoarece am constatat ca nu pot fi intr-atat de sincera cu tine, incat sa merite deranjul. Si, atunci cand as putea fi sincera, scriu despre filtrul de cafea si despre Romgaz. Am lenevit si m-am gandit toata ziua la bebelusul Ramonei, la viitorul meu si la fragilitatea destinului uman incolacit pe teava de gaze. Mai spre seara, am revenit la chestiunea sentimentelor innabusite. Oamenii nu spun ce simt, iti insira fapte, iar tu trebuie sa deduci hipoimplicarile lor in evolutie.

La ora cand iti scriu, blogul meu nu merge din Mozilla, ci doar din Explorer, a intrat un gandac verde pe geam si l-am ucis cu spray aromat, de camera (n-am vrut decat sa-l anesteziez si sa-l redau naturii, dar se pare ca era alergic la moleculele de piersica artificiala), mi-e frig,  la televizor se cearta astia pe cvorum si pe frauda parlamentara, beau suc cu gheata, acum realizez ca poate si de-asta mi-e frig, ma probez cu niste blugi mai batrani si intineresc in fata constatarilor.

Draga jurnalule, iarta-ma ca n-am fost capabila sa leg o relatie durabila cu tine, dar am recitit ce-am scris acum si am realizat ca una e sa treaca zilele aiurea prin firea lor acra, si alta e sa mai si scriu despre miraculoasa experienta a unei duminici la bloc. Ramai cu bine, eu ma intorc la gandurile mele stufoase, pe care – din fericire – nu le pot reciti de o mie de ori. Si cel putin am convingerea ca vor muri o data cu mine.

Inbox (298 unread messages)

Zilnic, ma pomenesc cu citeva zeci de mesaje pe e-mail si – la noua din zece – ridic ochii in tavan, fiindca de obicei astept altceva decit mi se trimite. Asta n-ar fi nimic, dar semnatarii vor raspuns numaidecit, ca si cum eu n-am nimic de facut, stau impaiata in fata computerului si astept sa vina mesaje, ca sa-mi umplu si eu viata cu ceva. 

Pe mine, recunosc, nu ma omoara promptitudinea.  Cu toata imaginatia mea bezmetica, am mintile secate cind primesc mesaje de genul “cum mai e in canada si de ce nu mai scrii ce-i cu tine”. Ce sa le spun? In Canada sunt cinci grade (Celsius, deocamdata), Harper  nu recunoaste nici acum ca e criza si nu scriu fiindca sunt ocupata (cu lucrurile care-mi plac cu adevarat). Urmeaza un e-mail psihopat de prompt, de la jignitul corespondent, inca si mai lung decit primul: cum adica esti ocupata, nu poti sa scrii doua rinduri? Si cine-i Harper?

Daca scriu doua rinduri – de ce-am scris asa putin? Daca nu scriu deloc, sunt nesimtita, daca scriu mult, nu mai am viata.

Primesc reprosuri, scene, angoase, flit si raceala, ultimatumuri, vaicareli, crize, panici, resemnari, scandal. Toate pe e-mail. Citeodata, gasesc megamesaje patologice, lungi ca o anaconda grasa, nici nu pot sa citesc asa ceva, poate mi se dezvaluie adevaruri fundamentale despre omenire, dar mi-e imposibil sa inghit 85 de centimetri de mesaj in Inbox. Plus ca, dupa asemenea onoare, nu pot sa raspund in cinci rinduri, fiindca ar fi ca un afront.  

N-am avut ce face si m-am inscris anul trecut pe Facebook – website dragalas, initial foarte cuminte si sfios (nu stiu nici acum exact ce caut acolo, dar am vrut sa fiu in rindul lumii). Treptat, cererile de “prietenie” (un termen foarte usor asumat pe Internet) au crescut piramidal si, o data cu ele, invitatiile agasante. Ma cheama unii in tot felul de cluburi si grupuri, sa ma fac fan al Teatrului Balsoi, al rezervatiei de ursi Panda, al celulozei fara frontiere. Nu accept nimic, fiindca m-a pus dracu sa cedez odata rugamintilor unui pusti care ne implora sa facem niste clici pe filmuletul lui, ca sa-l voteze nu stiu cine skateboardistul anului, si dupa aia Inbox-ul meu era bumbacit de mesaje despre ce se mai intimpla sub filmuletul lui, veneau la mine toate comentariile timpite ale tuturor, cind eu asteptam cu sufletul la gura mesaj de la cineva anume si, de cite ori umblam in e-mail, dadeam de scamaraia asta. 

Tot pe Facebook, in afara de oamenii simpatici si naturali, primesc cereri de “prietenie” de la tot felul de briantinati, de la cite-un tataie mincinos, de la colectionari de femei (ma uit la lista lor de prieteni si e o decoltatura generala acolo si-o galerie de picioare competitive, de nu stiu daca sa iau cererea ca pe un compliment sau ca pe-o insulta).

Si ma intorc la Inbox-ul unde ma asteapta mesaje pe care trebuie sa le mai trimit la inca zece persoane, altfel cica mor – n-am trimis niciodata si nu mi-a picat nimic in cap. Si mesaje in care cite-un agitat chinuit de talent  imi ataseaza cite-un roman de 500 de pagini si-mi cere parerea. Eu tac si el se supara, ma bombardeaza apoi cu “ce parere aveti?”, eu nu pot sa-i spun ca ziua mea are tot 24 de ore, ca si a lui, si n-am omorit pe nimeni sa citesc tomuri intregi, dupa cum nu pot nici sa i-o trintesc in fata ca m-am straduit si-am citit primele opt rinduri si era sa lesin de plictiseala si de revolta ca atitia romancieri aspiranti scriu “vre-o” si “nostrii”.

Despre prosti si desteptaciunile lor accidentale

Aici, in Canada, prostii mei preferati sunt cei care - dupa ce mimeaza cabotin ca uita limba romana - ii corecteaza arogant pe romanii care vorbesc engleza. Exista o specie bine vascularizata de romani care au venit in Canada, sa zicem (exemplu la intimplare), pe la 30 de ani. Pina atunci, au vietuit in patria lor, transpirati de atita cafteala cu gramatica de clasa a sasea. Cind n-au mai facut fata intepaturilor de cratime si virgule alandala, au emigrat intr-o tara unde nu mai face lumea misto de ei ca nu stiu cu citi de “e” se scrie “creeaza”.

Prostii mei preferati au aterizat la Toronto cu senzatia de libertate totala: cel putin acum nu-i mai plesneste nimeni peste miini cind scriu “nostrii”, “albastrii” sau “vre-o”. Aici e deja o moda sa scrii romaneste ca un timpit, dupa care te iei de subjonctivul omului, la engleza - desi daca-i intreb acum cind si cum se foloseste, or sa deschida botul ca un calcan si il inchid la loc, fara sonor si fara neuroni disponibili.

Sunt romani care, din zapaceala sau emotie sau alte incidente conectate la ESL (English as a Second Language), luxeaza cite-o vorba, citeodata.  Mi s-a intimplat si mie, si altora – si ni se va mai intimpla. Ia ghiciti cine sare de fund in sus sa rida de boacana noastra: romanul care scria intr-un e-mail, mai deunazi: “A-ti primit mesajul meu? Sa-mi scrie-ti daca v-a mai trebuie ceva”. Strict autentic. Mda, dar lui nu-i crapa obrazul ca nu stie ortografia ma-sii, el are grija in schimb sa necheze spontan si dispretuitor, cind prinde cite-o forma verbala turtita-n tastatura obsteasca.

Sunt din astia care, cind au ajuns in Canada, stiau zece cuvinte englezesti, dintre care cinci incepeau cu Mc. Intre timp, i-a dat guvernul la scoala si-au mai vazut si ei niste filme la televizor, deci sa zicem ca li s-a mai latit vocabularul. Habar n-au cu citi de “l” si cu citi de “c” se scriu neologismele, dar sa dea naiba sa greseasca vreunul ceva in jurul lor, ca nu mai ai loc de ochi dati peste cap, ca un topirlan parvenit.

Culmea ironiei, cind noi, astia cretini, mergeam la olimpiade nationale de engleza si mai luam si cite-un premiu, asa, in Romania, anglofonii inraiti din diaspora actuala ramineau corigenti la romana, fiindca tot nu pricepeau care-i diferenta dintre pronumele si adjectivul relativ, lua-o-ar dracu de morfologie, cu tot neamu’ ei.

In Canada, e o moda trista sa scrii romaneste in asa fel, incit sa creada toata lumea ca ti-ai falsificat diploma de bacalaureat. Cratime si litere duble altoite aiurea, dezacorduri nesimtite, pleonasme tolanite-n toate mesajele. In ciuda acestei ignorante criminale, acesti oameni iau la misto engleza unora – si, culmea, a unora care le sunt superiori inclusiv in aria de acuratete lingvistica.

Zilele trecute, o distinsa doamna care scrie miau ca pisica hahaia zdroncanitor catre un roman imigrant fiindca, in loc de “were”, zisese “was”, din goana trenului. Oh, my God, this is unacceptable! - haulea madam, care obisnuieste sa trimita-n comunitate mesaje cu deficit de virgule si excedent de cratime.

Dar, dar lor nu le mai trebuie limba romana, s-au mutat in Canada, au trecut la fandoseala cu noul idiom, si-au cracanat radacinile in alt ghiveci si li s-a luat un bolovan de pe suflet: de-acum incolo, nimeni, niciodata n-o sa mai aiba atita indrazneala sa le corecteze ineptiile la limba romana. Numai cind or vedea luxul lor, pfffaaaaoleo, or sa inghete toti si n-or sa aiba curajul nebun de-a le sopti, in ilustra lor ureche, ca sunt idioti.

In ciuda acestui tir, nu planific nicio rafuiala cu romanii care scriu gresit romaneste. Chiar deloc. Ci doar cu aia care ascund greseala sub covor si pe urma ies in tirg sa corecteze, ridicol, engleza comunitara. Nu prostia in sine imi creeaza repulsie, ci tragica ei exhibare.