Si la nunta mea, s-a-ngrasat o stea

Zilele trecute, o amica din Canada m-a invitat la nunta ei – eu fiind acum in Romania. Nu mai vorbisem de foarte mult timp cu logodnica de-a pururi, mireasa-abia acuma. Nu e prima data cand scriu inspaimantata de nuntile nord-americane, mai ales cand ma trezesc pe lista de invitati a unei tipe care nu ma mai are nici in lista din celular, cred. In fine, i-am zis ca nu, evident ca nu-mi permit sa trec oceanul in scop festiv, m-ar costa o mica avere. A spus “nu ma supar” exact pe tonul pe care ar fi spus “sunt foc si para”.

Nuntile nord-americane nu sunt pe gustul meu decat daca protagonistii sunt prieteni adevarati, destepti, haiosi, placuti, caz in care oricum nu fac nunti nord-americane, ci le europenizeaza cat pot.

De exemplu, la nuntile americane, domnisoarele de onoare trebuie sa fie doar oleaca mai frumoase ca dracu. Cu toate ca si acolo lumea (ca sa nu spun barbatii) se insoara din ce in ce mai tarziu si cu buzele din ce in ce mai muscate de indoieli, industria nuntilor plesneste de prosperitate. Cununiile au ajuns un fel de campionate de neutralizat ranchiuna, fiecare mireasa investeste intr-o razbunare de proportii, de fapt. Latura strict sentimentala e indopata-ntr-un ventricul si tinuta acolo, sub cheie. Important e in primul rand praful in ochii rivalelor impuscate-n visuri, cu sufletul dezosat, umilit, invins si facut sclav.

Aproape fiecare mireasa americanca plateste o polita: colegelor care radeau de ea ca era grasa-n liceu (in jumatatea de liceu, ca nu l-a terminat), fostului iubit care-a parasit-o pentru Linda-Big-Cups, prietenelor care s-au maritat inainte si au avut nunti de doi bucksi.

Liniile de credit sunt stoarse pana la cotor, socrii la fel, toata lumea sparge purceii de lut si scoate de-acolo cash-ul care le va chitui iluziile, pana cand moartea sau avocatii ii vor desparti. Nunta trebuie sa arate bestial, labartata pe pajisti, pe terase de hoteluri crescute-n coasta marii, cu luna plina (daca nu-i de la astre, atunci macar de la hologramele din aparatul domnului Johnny, platit cu 125 de dolari pe ora), cu trene, buchetoaie, cocuri erecte si, neaparat, cu un stol extins de domnisoare de onoare.

La inceput, capcana adrenalinei face victime. Cele carora li se propune sa fie domnisoare de onoare topaie isterico-hlizit, ca si cum l-ar fi vazut pe Elvis iesind din wc-ul public. Dar zilele si nadejdile trec. Treptat, apar viciile ascunse. Mireasa decide ce rochii trebuie sa poarte duduile. Cu cat mireasa e mai pocita de karma, cu atat domnisoarele din juru-i vor arata mai stupid. Daca mireasa e grasa (lucru intrat deja in rutina satinata a Americii), domnisoarele de onoare vor fi echipate in rochii-gogosar, cu maneci bufante, fara talie, pline de pliuri pe solduri si verze de dantele pe fund. Daca mireasa n-are toracele opulent, domnisoarele nu pupa decolteu. Prin traditie, aceste fatuci festive trebuie sa arate ca niste toape in comparatie cu mireasa. Pana si coafeza stie asta si, stimulata de un bacsis sexy, efectueaza duzini de rulouri demodate in freza domnisoarelor. Multe clacheaza si, printre bazaitul si mucusorii furiei lor, isi jura fonfait ca, atunci cand vor fi ele mirese la randul lor, vor face ravagii. Asa se perpetueaza deci, pe cale orala, obiceiul stravechi al miresei razbunatoare.

Pentru aceasta ipocrita parada, se cauta fete cuminti, in sensul aberant al termenului. Cateodata, ele nici n-o cunosc prea bine pe mireasa. Numai ca alea care o cunosc bine au sanii cam mari. Iar mirele are un defect congenital, ii fuge muschiul ochiului catre orice proeminenta moale. S-au incercat corectii cu lentile bifocale, dar chirurgii geniali de la clinica din Moscova n-au reusit nimic.
De obicei, nu se gasesc opt virgine in anturaj, ca sa alcatuiasca un alai cast, asa ca in trupa intra orice femeie care nu (mai) e maritata.

In filme, suita de fete roz arata ca un concurs de Miss. Dar viata bate filmul de-l snopeste. Cele mai reusite nunti, din punctul de vedere al miresei made in USA si Canada, sunt alea unde fiecare domnisoara de onoare are cu zece kile mai mult decat cea din spatele ei. Defilarea lor arata ca seturile alea kitschoase de elefanti descrescatori, care cica trebuie sa aiba trompa-n sus, ca altfel aduc ghinion.

Cu trompa-n sus sau in jos, domnisoarele de onoare nu aduc ghinion decat daca, printr-un accident genetic ireparabil, sunt frumoase. Atunci, se poate intampla ca madam monster-in-law sa declare stare de necesitate, iar bautura sa fie servita numai contra cost – o varianta ospatareasca foarte frecventa in America, inclusiv la nunti. Pentru ca altfel – binecuvantati de tequila – generica si golanii lui incep sa aplice tot ce-au vazut pe DVD-urile porno, unde celula de baza a societatii isi formeaza citoplasma pe sub rochiile domnisoarelor care cer inapoi onoarea lor si clondirul cu mastica.

Deci va dati seama ca nu pot accepta invitatia la nunta amicei din Canada. A, uitasem sa va spun: voia sa fiu una dintre domnisoarele ei de onoare.

Cununii de-un mov imaculat

Cand am plecat din Romania, miresele inca mai purtau pampon alb pe fund. Cand m-am intors, purtau rochii mov, barbati gri si nasa cu sange albastru. Nuntile s-au dat de trei ori peste capul tuturor si s-au prefacut in ceva in care eu nu mai stiu sa ma port.

Din ciudatenie si egoism (varianta ei), din cauza faptului ca eram plecata din tara (varianta mea), am lipsit festiv de la nunta unei amice oarecare, din Bucuresti. Sincera sa fiu, cand am primit invitatia, am crezut ca mi-a trimis-o din greseala, fiindca nu mai vorbiseram de vreo sase ani. Dupa ce n-am comunicat, deci, atata amar de vreme, ea si familionul ei s-au suparat si (culmea) nu mai vorbesc cu mine – desi, repet, n-am auzit un alo din gatlejul lor de pe vremea cand aveam colecist bun.

Probabil ca au presimtit ei ceva, si anume ca oricum nu m-as fi napustit la nunta, chiar si daca nu m-ar fi purtat valizele pe meleaguri mai frumoase. Intrucat capul meu nu reusea sa proceseze motivatia demersului. Nici nu stiam cu cine se marita, ca ultima oara cand vorbiseram, ea aderase penelopic la o relatie cu un tip atat de insurat, incat nevasta-sa statea linistita, desi i se adusese la cunostinta pe unde vagabondau cromozomii XY ai familiei.

Dupa nunta pe care ea a petrecut-o la un local kitschos din centru si eu am petrecut-o in vestul Europei, am primit relatari sugrumate de la fata locului, de la altii. Am crezut mai intai ca am un inceput de apoplexie, ca nu reuseam sa pun piesele cap la cap. Astia vorbeau de lucruri care pe vremea mea nu existau. Mireasa avusese un buchet uscat, de (paradoxal) imortele, cica arata ca o statuie de cavou. In fine, asta n-ar fi fost nimic, dar mirele avea costum de culoarea lemnului turbat, taman ca buchetul ei.

Oaspetii erau amplasati la mese prestabilite, era cu cartonase, zici ca aveai loc la cinema. Normal, la scurt timp dupa atare mise-en-scene, au inceput mutrele, fiindca ala nu voia langa ala, in schimb voia langa alalalt, deci prima cincime de nunta s-a derulat sub genericul apararii siciliene. Musafirii fusesera dresati in prealabil, adica in invitatie se dadea indicatia sa poarte fiecare ceva mov, ca asa era conceptul.

Cu ocazia asta, am vazut ca au importat si ai nostri nuntile cu tema. Nunta asta avea tema (ati ghicit) “Mov”. Asta pentru cine intreaba cand e lumea ocupata. Pentru cine intreaba pe cineva care avea timp sa explice, tema era asa: crepuscul de toamna, la final de curcubeu. Poftim? I-am zis sa-mi mai spuna o data, dar pe silabe.

Aveau fete de mese mov, lumanarici mov, nasa era mov si mutra mirelui cam tot mov, probabil mostenire genetica de la ma-sa, deoarece soacra era foarte nervoasa din cauza mezaliantei (fiu-su era stomatolog si nora-sa era asistenta lui, deci mami nu pricepea cum, din toata clinica aia plina de doctorite nemaritate, el o alesese tocmai p-asta care ii dadea amalgam dentar la mana, pentru obturatii).

Meniul era inmovulit de lumina mov, deci sarmalutele in frunze pareau uitate afara peste noapte. Tortul avea crema mov, deci le-a ramas jumate neatins. Nu de alta, dar dupa cinci sortimente de mancaruri mov, desertul mov pica abisal la ficat. Repertoriul era plin de Meneaito, Pinguini si Lambade, abia atunci am realizat pe langa ce-am trecut. Valsul mirilor a fost Dunarea albastra remixata, singurul derapaj de culoare din gama mov.

Dupa ce s-a strecurat darul si s-a depasit pragul psihologic de 0.8 la mie alcool, mireasa dansa singura dupa La Isla Bonita, iar mirele inca o mai cauta pe unde o furasera astia cu mult mai devreme. Cand au dus-o intr-o debara pe-acolo, ginerica nu s-a prins, a mai baut vreo patru sprituri cu niste veri, apoi n-a vrut sa plateasca trei butelci de coniac pentru nevasta-sa, rascumparare, si s-a apucat iar de baut. Ea s-a plictisit si-a iesit din ascunzatoare, dar el, amneziat de Feteasca, a purces s-o caute in contratimp.

Pe la finalul nuntii, deja mesenii susoteau elocvent, analizand oportunitatea de a ramane (sau nu) pacientii unui dentist care bea o lada de vin la o cina. Ma rog, cica a fost nunta groazei, cu mai multa muzica latino proasta decat in ring-tone-urile de periferie. La spartul parangheliei, aia a aruncat buchetul si n-a sarit nimeni sa-l prinda si-a nimerit pe o masa, ca toate burlacele din distributia nuntii se pupau deja cu cate-un matrafoxat, prin colturi.

Nu pot sa fiu asa domnita si bombonica si sa sustin, zmeuriu, ca-mi pare sfasietor de rau de fapta mea. V-am spus, in primul rand, nu pricep invitatiile la nunti din partea unora care nici nu mi-ar mai cunoaste vocea la telefon. Dincolo de asta, anumite nunti ma arunca in bulboana depresiei. Nu de invidie, cum ar sari unii sa presupuna, ci de groaza ca ma invita careva sa dansez Pinguinul.

Inainte si dupa

Viata multora e impartita in doua. Nu intotdeauna bucatile sunt egale, dar cu siguranta un flanc ii apartine lui “inainte” si unul ii apartine lui “dupa”.

N-am crezut niciodata ca fac parte din categoria privilegiata a celor care-si pot imparti viata in Before and After. Fetele din jurul meu isi transau existenta, in primele buimace tinereti, in “inainte si dupa ce-am intrat la facultate”. Mie asta mi se parea un pas firesc si nu consideram ca, prin avansul catre invatamantul superior, am sarit vreun parleaz istoric. Totul mi se cuvenea sau, ma rog, venea de la sine. Asta tinea de confortul varstei.

Pe urma, prietenii isi forfecau cu dexteritate viata intre “inainte si dupa nunta”. Cum n-am crezut prea tare in vietile cu o singura casnicie, nici asta nu mi se parea un hop interesant. Cand auzeam cate-o mireasa incarcata de boboci ca “e cea mai frumoasa zi din viata ei”, imi scapa un zambet de care ma jenam ulterior, fie si in ochii mei (ea oricum nu ma vedea, de dincolo de voalul impicatit).

Si mai tarziu – si mai frumos… – cei din jurul meu mi-au spus ca exista viata de dinainte si viata de dupa ce au avut copiii. Aici, am tresarit si am incuviintat, desi nu am copii. Stiu ca exista viata de dinainte si de dupa maternitate, stiu de la mama mea, de la mama ei, de la mamele dragi din jurul meu. Mi-am vazut prietena cea mai buna, tanara fecioara romantica, scriitoare desteapta, frumoasa si libera, avand curaj sa ia decizii impulsive, ravasitor salbatice. Apoi, dupa niste ani, am vazut-o insarcinata, apoi cu un pui superb in brate, si am stiut ca voi fi minunat de geloasa toata viata mea. Si ca atunci a inceput, si pentru mine, era lui “inainte si dupa”, asa cum a inceput si pentru ea.

De-atunci, sunt atenta la praguri, la carari, la anotimpuri. Imi impart si eu viata in Before and After. Inainte si dupa aventura canadiana, inainte si dupa cea mai frumoasa dragoste, inainte si dupa cea mai atroce despartire, inainte si dupa ce mi-au fost publicate cartile, inainte si dupa deciziile care mi-au recuperat viata din mainile cui o sechestrase. In principiu, din mainile mele.

Encore une fois. 2010

De cite ori se incheie cite-un an, incerc sa ma manifest cu totul altfel decit la Revelionul precedent, ca sa contracarez efectele startului gresit. Urasc sa-mi iau angajamente tremolante in noaptea dintre ani sau sa fagaduiesc scarlettian “cu orice pret, am sa schimb, am sa reusesc, am sa fiu fericita”, toate cuprinse apetisant intr-o coaja de juraminte.

De cite ori am plins de Revelion, am crezut cel putin ca am invatat o lectie din asta si am privit totul ca pe un circ plin de tragism compensatoriu. Insa la Revelionul urmator care ma prindea cu batista ghem sub viitura de lacrimi, realizam ca nu se invata nimic din plins – deci va implor, renuntati sa mai lacrimati solemn-vindicativ la miezul noptii, fiindca inima nu se invata minte doar dupa o drama si-o betie de Anul Nou.

As vrea sa va stiu fericiti ca exista un moment exaltat, feeric si artificios la miezul acestei nopti, pe urma om mai vedea noi. Va rog sa aveti o singura superstitie: sa purtati neaparat un strop de haz de necaz in geanta, am auzit ca aduce noroc.

Amintiti-va ce faceati si ce simteati anul trecut de Revelion, cum va contorsionati gindurile si sufletul in cautarea celor mai bune unghiuri de unde s-ar putea zari fericirea in zilele senine (sau cu un telescop bun). V-ati jurat, v-ati ambalat, v-ati facut visuri si-ati tremurat ca poate nu v-ati luat toate masurile de intimpinare a destinului ameliorat substantial. De fiecare data cind ceasul mare din piata publica geme teatral la miezul noptii, plaminii ne tremura patrunsi de spiritul, nu-i asa, gindirii pozitive ce-are sa ne paleasca din primul ceas al lui 1 ianuarie.

S-a mai dus un an pe care, la vremea lui, l-am jurat, l-am asteptat, l-am cocolosit cu promisiuni, l-am plins, l-am analizat, l-am zapacit cu atitea angajamente si rezolutii.

Cind l-am infruntit pe raposatul 2009, ce era la gura noastra? Am sa termin cu dragostea bolnava si-am sa incep o dragoste sanatoasa. Am sa slabesc de n-o sa ma mai recunoasca nici mama. N-am sa mai pling pentru niciun barbat, am sa las barbatii sa plinga pentru mine. Am sa string bani, n-am sa mai cheltuiesc niciodata pina la ultimul cent pe prostii. Am sa-mi gasesc dragostea pe care o caut de-o viata. Am sa-mi fac toate analizele la timp. Am sa ma casatoresc cu dragostea vietii mele. Am sa scriu cartea vietii mele.

Si nu ne-am tinut de juraminte. Am continuat sa plingem din dragoste si sa ne consolam cu cite 4000 de calorii pe zi. Am pastrat iubirile bolnave, fiindca erau mai ademenitoare decit orice iubire clinic sanatoasa. Am cheltuit tot cum stiam noi, iar rochiile de mireasa au ramas tot unde le e locul: prin vitrine si prin dulapurile femeilor care si-au respectat juramintele de la miezul noptii, de la Revelionul trecut.

Deci hai sa nu mai juram, sa nu mai fim disperati, sa nu ne mai lasam haituiti de suflarea intretaiata a unui destin care oricum isi va face de cap. Hai sa ne relaxam in aceasta noapte, sa descuiem inimi si priviri, sa fim liberi si sa asteptam, cu gratitudine, picaturile de bine si frumos care ne sunt pregatite. Sa invatam sa primim momentele dulci fara suspine sceptice. Sa invatam sa vedem, sa acceptam si sa descoperim oamenii din jur, revelatiile pot fi miraculoase, salvatoare. Sa nu mai fortam rezistenta si nervii juramintelor, mai bine sa avem incredere in ochii, bratele si inima noastra.

Va multumesc din tot sufletul meu pentru ca mi-ati fost alaturi si mi-ati descifrat si seninul, si furtunile. LA MULTI ANI!