Delicii, evadari

Saptamana trecuta, am fost la Poiana Brasov. Impartasesc cu voi cateva fotografii, cateva stari, cateva primaveri montane, cateva rasfaturi poate nemeritate, cateva jocuri. Am pus pozele si pe Facebook, dar stiu ca nu toti frecventati reteaua, deci ma repet cu sfiala (si placere). De cate ori merg in cate-un loc minunat, imi aduc aminte ce indaratnici suntem atunci cand e sa ne planificam evadarile – dar cat de extaziante sunt aceste relaxari, aceste indrazneli, in cele din urma. A, era sa uit: avem o tara minunata, mi-e mila de ea.

Va multumesc

Nu ma satur de drumuri, nu-mi place sa ma intorc. Si atunci cand m-am intors in tara mea Romania, mi-a fost greu. La fel de greu mi-a fost sa ma intorc in tara mea Canada, chiar si din America. Merg intr-o singura directie, mi-e greu sa revin. Merg cu gatul sucit, privesc inapoi. Sunt, probabil, bolnava.

Am fost plecate la Iasi si la Suceava. Am fost la Clubul Tango – traditionala intalnire cu cititoarele noastre dragi, destepte, curajoase -, am lansat cartea ANDIAMO, pe care am scris-o impreuna cu Alice Nastase Buciuta, si CELE MAI FRUMOASE CITATE, volum superb aparut tot la Editura Cartile Tango. Cu onoare si sfiala, va dezvalui ca, printre ingeri care ma sperie si demoni care ma atrag, din istoria literaturii romane si universale, exista in carte si citate din scrierile mele si ale lui Alice.

Mi-e deja dor de cei pe care i-am intalnit intr-o Moldova spiritualizata elegant, dar ma impac, asa cum fac intotdeauna, construindu-mi ganduri de intoarcere la locul acestui suras. Am adus cu mine fotografii si memorii care acum imi par firesc de frumoase, iar peste ani mi se vor parea dureros de necesare.

Si am mai fost, la sfarsitul lui ianuarie, la munte (la Vidra, in Valcea), cu Alice, Paul, Iza si George, printre zapezi aprinse de soare, printre libertati pe care ni le-am smuls cu greu, dupa un asalt de munca, scris, griji, asteptari, emotii, somn cu tresariri, nesomn cu tresariri.

Va multumesc, mi-ati rabdat absentele si, desi nici voi n-ati mai venit in casuta mea ca pe vremuri, va sunt recunoscatoare, imi sunteti la fel de dragi, fiindca mi-ati inteles zbaterea, anxietatea, bucuria, truda, tacerea. Va imbratisez, la regasire. Am revenit, cu un firav jurnal in imagini.

Cum ne-am petrecut vacanta cu fragmentul de grup

Sunt dependenta de redactie, printre altele, fiindca asta e singurul grup in care functionez. In rest, ma intalnesc doar cu personaje individual(ist)e. Tot aud in jur, la unii, “hai sa mergem cu gashca la mare”. In fata acestei structuri, ma simt inapta de intelegere, fiindca imi doresc, la randu-mi, un grup care sa se adune la prima strigare (nu neaparat a mea).

Am multi prieteni, dar nu am un grup unde sa-i pot adaposti pe toti. Caut de ani de zile sa pun la punct o “gashca”, dar – desi adun piesele – nu gasesc materia adeziva. Unii ii exclud pe ceilalti, fie pentru ca nu se suporta, fie pentru ca n-au ce sa-si spuna, doar se electrocuteaza cu privirea. Fiecare ar vrea sa-mi feliez programul si sa ma impart eficient intre ei, dar nu se pot aseza laolalta, sa stam naibii langa un foc de tabara.

Nu-mi dau seama de ce inainte (observati ca evit sa spun “in tinerete”) aveam gasti uriase, pe care nu le stricam orice-ar fi, desi n-aveam nici Internet, nici celulare, ca sa ne batem la cap toata ziua. Dintr-un telefon fix cu firul incretit, faceam legatura cu toata divizia de prieteni si planuiam o vacanta. Azi, umblam ca niste extraterestri, blindati de dispozitive digitale, ne putem urmari unul pe altul ca la Big Brother si ne spionam permanent pe Facebook si pe chat, dar cand e vorba sa asamblam un grup si s-o luam la sanatoasa catre un locsor cu iarba, cabane si ceva conifere, toata lumea stramba din nas.

Unii nu mai vor “cu grupul” fiindca au pretentii de la patru stele in sus, considera ca s-au zdrobit suficient in viata asta ca sa merite jacuzzi in camera. Altii nu mai vin in grup fiindca s-au casatorit cu cate-un personaj antipatic si ceilalti s-au lepadat de familia groazei. Altii, tot in urma unei cununii destepte, s-au izolat de restul, pe principiul ca sunt prea buni ca sa stea cu gloata. Sau ca sotul/sotia e dintr-o casta superioara, os domnesc ce nu se poate amesteca in calicimea de rand.

Mi-am pierdut multe prietene fiindca au parvenit, inca de cand eram studente. Am plans cu sughituri dupa cateva amice bune care s-au maritat cu baietii directorilor de spitale din Bucuresti si ne-au lasat balta pe noi, boemele, n-au mai mers cu noi la cofetaria Dunarea, se duceau cu logodnicii lor bogati la cofetaria Continental.

Voi mai aveti grupuri, gasti, retele de prieteni care nu se reunesc numai pe Facebook sau messenger, ci si pe vreo plaja, la vreo cabana, in vreo excursie?… Cateodata, ma suspectez ca am eu ceva care faramiteaza grupurile, desi ma uit in jur ca gastile cele mai dolofane au cel mult patru capete.

A mai trecut o vacanta pe care mi-am petrecut-o, de drag (vorbesc serios) la serviciu, fiindca aici e singurul meu grup care functioneaza. Singura suspiciune frisonanta e ca s-ar putea sa nu avem noi niciun merit pentru asta, ci fisa postului, care ne obliga sa muncim impreuna.