Fundul de investitii

Se vorbeste maladiv de mult, peste tot, de fundul cumnatei princiare Pippa Middleton. Eu, ca sa fiu sincera, am aflat de fundul acestei fatuci mai intai din texte si abia apoi am cautat-o pe Google Images, ca sa nu mor proasta. Ma rog, un fund ca toate fundurile frumoase. Deci n-am scapat bine de fixatia mondiala cu fundul lui J.Lo, ca a venit alta, cu alt fund-manifest. Macar am scapat de ipocrizia ca fundurile mari sunt mai atractive, asa cum reiesea in epoca Lopez. Acum, reveniram vasazica la fundurile mici (asta ne mai lipsea).

O data cu faima, fundul duduiei Pippa a atras teoriile conspiratiei. Presa a innebunit (mai ales la noi, unde mai era si canicula). “Fundul Pippei Middleton, un fals?” (aluzie ca ar putea fi rascroit prin operatii estetice). Ca mda, ca mnu, in fine, chirurgii s-au abtinut de la verdicte clare. Mai departe: “Fundul Pippei Middleton are 42.000 de fani pe Facebook” (atatia avea la ora inchiderii editiei, acum cred ca are dublu), semn ca pe Facebook se mai petrec si alte fenomene decat vacutele baltate, like-uri, link-uri, bancuri si cauze. “Fundul Pippei face victime: o tanara geloasa i-a vandalizat masina”. Eu cred ca i-a vandalizat-o fiindca avea ceva la cap, dar asa-i cand ai un fund frumos: tot ce ti se intampla e consecinta nefasta a unor fese perfecte. “Fundul Pippei Middleton are serial pe YouTube” (nici nu ma gandeam sa stea un fund pe Facebook si sa nu se lateasca si pe YouTube). Ma intreb daca fundul Pippei Middleton nu e cumva si server de e-mail-uri, ca Yahoo. Sa ai o adresa gen johnsmith@fundulpippei.com. O sa verific.

Mai nou, o revista straina i-a micsorat fundul Pippei in Photoshop, cica fara sa vrea (yeah, right…). Si-au cerut scuze public, fiindca i-au ingustat acest fund care, nu-i asa, era oricum destul de mic. Altii spun ca Pippa purta la nunta sora-sii, de fapt, un chilot-minune, din astea cum se vand pe la teleshopping-uri, facut special ca sa-ti cocoate fesele.

Cert este ca, de cate ori ne place cate ceva la altii, realizam ca mutra, banii sau noroacele lor nu fac decat sa ne traga cate-o palma peste ochii gogonati. Si sa ne aduca aminte ca noi n-avem aceeasi bafta. Si ca lumea nu e dreapta, deci universul n-are forma de cristal, cum zic astia, iar de-aici batem campii, starmocind pe tema soartei ingrate. Lumea a aflat o veste buna (a mai aparut o celebritate cu fund misto) si un milion de vesti proaste (e operat, e trucat, e incorsetat etc). Oamenii isi demonteaza propriile revelatii, fiindca n-au chef sa admita virtutile naturale. N-am zis o data despre Cher ca arata trasnet la varsta ei fara sa mi se raspunda ca din arbaleta: daaa, ma, da-i operata din cap pana-n picioare! Ok, asa era si Michael Jackson, fie-i argila usoara, dar nu plesnea de frumusete, hai s-o soptim p-aia dreapta. As putea sa spun chiar “dimpotriva”, dar nu spun, ca mi-e frica de fanii lui.

Lumea gaseste imediat explicatii pentru “prea frumos sa fie adevarat”. Nu spun ca e ceva rau, cred ca asa facem toti, fiindca perfectiunea (altora) ne deprima, ne aduce in prim plan cusururile noastre. Ceea ce vedem nu-i adevarat, n-are nimeni fund frumos, fundurile frumoase nu sunt reale, nu exista asa ceva. Parafrazand, nu exista funduri urate, exista doar oameni saraci. Cine are bani isi face fundul frumos. Si cu asta ne luam de-o grija, dormim linistiti, razbunati ca toti suntem la fel de sexy, de fapt, chiar daca numai la unii se vede cu ochiul liber.

In acest text, am folosit cuvantul “fund” de 26 de ori. Este cel mai puternic tag pe care il am pe blog, pana acum.

Si la nunta mea, s-a-ngrasat o stea

Zilele trecute, o amica din Canada m-a invitat la nunta ei – eu fiind acum in Romania. Nu mai vorbisem de foarte mult timp cu logodnica de-a pururi, mireasa-abia acuma. Nu e prima data cand scriu inspaimantata de nuntile nord-americane, mai ales cand ma trezesc pe lista de invitati a unei tipe care nu ma mai are nici in lista din celular, cred. In fine, i-am zis ca nu, evident ca nu-mi permit sa trec oceanul in scop festiv, m-ar costa o mica avere. A spus “nu ma supar” exact pe tonul pe care ar fi spus “sunt foc si para”.

Nuntile nord-americane nu sunt pe gustul meu decat daca protagonistii sunt prieteni adevarati, destepti, haiosi, placuti, caz in care oricum nu fac nunti nord-americane, ci le europenizeaza cat pot.

De exemplu, la nuntile americane, domnisoarele de onoare trebuie sa fie doar oleaca mai frumoase ca dracu. Cu toate ca si acolo lumea (ca sa nu spun barbatii) se insoara din ce in ce mai tarziu si cu buzele din ce in ce mai muscate de indoieli, industria nuntilor plesneste de prosperitate. Cununiile au ajuns un fel de campionate de neutralizat ranchiuna, fiecare mireasa investeste intr-o razbunare de proportii, de fapt. Latura strict sentimentala e indopata-ntr-un ventricul si tinuta acolo, sub cheie. Important e in primul rand praful in ochii rivalelor impuscate-n visuri, cu sufletul dezosat, umilit, invins si facut sclav.

Aproape fiecare mireasa americanca plateste o polita: colegelor care radeau de ea ca era grasa-n liceu (in jumatatea de liceu, ca nu l-a terminat), fostului iubit care-a parasit-o pentru Linda-Big-Cups, prietenelor care s-au maritat inainte si au avut nunti de doi bucksi.

Liniile de credit sunt stoarse pana la cotor, socrii la fel, toata lumea sparge purceii de lut si scoate de-acolo cash-ul care le va chitui iluziile, pana cand moartea sau avocatii ii vor desparti. Nunta trebuie sa arate bestial, labartata pe pajisti, pe terase de hoteluri crescute-n coasta marii, cu luna plina (daca nu-i de la astre, atunci macar de la hologramele din aparatul domnului Johnny, platit cu 125 de dolari pe ora), cu trene, buchetoaie, cocuri erecte si, neaparat, cu un stol extins de domnisoare de onoare.

La inceput, capcana adrenalinei face victime. Cele carora li se propune sa fie domnisoare de onoare topaie isterico-hlizit, ca si cum l-ar fi vazut pe Elvis iesind din wc-ul public. Dar zilele si nadejdile trec. Treptat, apar viciile ascunse. Mireasa decide ce rochii trebuie sa poarte duduile. Cu cat mireasa e mai pocita de karma, cu atat domnisoarele din juru-i vor arata mai stupid. Daca mireasa e grasa (lucru intrat deja in rutina satinata a Americii), domnisoarele de onoare vor fi echipate in rochii-gogosar, cu maneci bufante, fara talie, pline de pliuri pe solduri si verze de dantele pe fund. Daca mireasa n-are toracele opulent, domnisoarele nu pupa decolteu. Prin traditie, aceste fatuci festive trebuie sa arate ca niste toape in comparatie cu mireasa. Pana si coafeza stie asta si, stimulata de un bacsis sexy, efectueaza duzini de rulouri demodate in freza domnisoarelor. Multe clacheaza si, printre bazaitul si mucusorii furiei lor, isi jura fonfait ca, atunci cand vor fi ele mirese la randul lor, vor face ravagii. Asa se perpetueaza deci, pe cale orala, obiceiul stravechi al miresei razbunatoare.

Pentru aceasta ipocrita parada, se cauta fete cuminti, in sensul aberant al termenului. Cateodata, ele nici n-o cunosc prea bine pe mireasa. Numai ca alea care o cunosc bine au sanii cam mari. Iar mirele are un defect congenital, ii fuge muschiul ochiului catre orice proeminenta moale. S-au incercat corectii cu lentile bifocale, dar chirurgii geniali de la clinica din Moscova n-au reusit nimic.
De obicei, nu se gasesc opt virgine in anturaj, ca sa alcatuiasca un alai cast, asa ca in trupa intra orice femeie care nu (mai) e maritata.

In filme, suita de fete roz arata ca un concurs de Miss. Dar viata bate filmul de-l snopeste. Cele mai reusite nunti, din punctul de vedere al miresei made in USA si Canada, sunt alea unde fiecare domnisoara de onoare are cu zece kile mai mult decat cea din spatele ei. Defilarea lor arata ca seturile alea kitschoase de elefanti descrescatori, care cica trebuie sa aiba trompa-n sus, ca altfel aduc ghinion.

Cu trompa-n sus sau in jos, domnisoarele de onoare nu aduc ghinion decat daca, printr-un accident genetic ireparabil, sunt frumoase. Atunci, se poate intampla ca madam monster-in-law sa declare stare de necesitate, iar bautura sa fie servita numai contra cost – o varianta ospatareasca foarte frecventa in America, inclusiv la nunti. Pentru ca altfel – binecuvantati de tequila – generica si golanii lui incep sa aplice tot ce-au vazut pe DVD-urile porno, unde celula de baza a societatii isi formeaza citoplasma pe sub rochiile domnisoarelor care cer inapoi onoarea lor si clondirul cu mastica.

Deci va dati seama ca nu pot accepta invitatia la nunta amicei din Canada. A, uitasem sa va spun: voia sa fiu una dintre domnisoarele ei de onoare.

Cununii de-un mov imaculat

Cand am plecat din Romania, miresele inca mai purtau pampon alb pe fund. Cand m-am intors, purtau rochii mov, barbati gri si nasa cu sange albastru. Nuntile s-au dat de trei ori peste capul tuturor si s-au prefacut in ceva in care eu nu mai stiu sa ma port.

Din ciudatenie si egoism (varianta ei), din cauza faptului ca eram plecata din tara (varianta mea), am lipsit festiv de la nunta unei amice oarecare, din Bucuresti. Sincera sa fiu, cand am primit invitatia, am crezut ca mi-a trimis-o din greseala, fiindca nu mai vorbiseram de vreo sase ani. Dupa ce n-am comunicat, deci, atata amar de vreme, ea si familionul ei s-au suparat si (culmea) nu mai vorbesc cu mine – desi, repet, n-am auzit un alo din gatlejul lor de pe vremea cand aveam colecist bun.

Probabil ca au presimtit ei ceva, si anume ca oricum nu m-as fi napustit la nunta, chiar si daca nu m-ar fi purtat valizele pe meleaguri mai frumoase. Intrucat capul meu nu reusea sa proceseze motivatia demersului. Nici nu stiam cu cine se marita, ca ultima oara cand vorbiseram, ea aderase penelopic la o relatie cu un tip atat de insurat, incat nevasta-sa statea linistita, desi i se adusese la cunostinta pe unde vagabondau cromozomii XY ai familiei.

Dupa nunta pe care ea a petrecut-o la un local kitschos din centru si eu am petrecut-o in vestul Europei, am primit relatari sugrumate de la fata locului, de la altii. Am crezut mai intai ca am un inceput de apoplexie, ca nu reuseam sa pun piesele cap la cap. Astia vorbeau de lucruri care pe vremea mea nu existau. Mireasa avusese un buchet uscat, de (paradoxal) imortele, cica arata ca o statuie de cavou. In fine, asta n-ar fi fost nimic, dar mirele avea costum de culoarea lemnului turbat, taman ca buchetul ei.

Oaspetii erau amplasati la mese prestabilite, era cu cartonase, zici ca aveai loc la cinema. Normal, la scurt timp dupa atare mise-en-scene, au inceput mutrele, fiindca ala nu voia langa ala, in schimb voia langa alalalt, deci prima cincime de nunta s-a derulat sub genericul apararii siciliene. Musafirii fusesera dresati in prealabil, adica in invitatie se dadea indicatia sa poarte fiecare ceva mov, ca asa era conceptul.

Cu ocazia asta, am vazut ca au importat si ai nostri nuntile cu tema. Nunta asta avea tema (ati ghicit) “Mov”. Asta pentru cine intreaba cand e lumea ocupata. Pentru cine intreaba pe cineva care avea timp sa explice, tema era asa: crepuscul de toamna, la final de curcubeu. Poftim? I-am zis sa-mi mai spuna o data, dar pe silabe.

Aveau fete de mese mov, lumanarici mov, nasa era mov si mutra mirelui cam tot mov, probabil mostenire genetica de la ma-sa, deoarece soacra era foarte nervoasa din cauza mezaliantei (fiu-su era stomatolog si nora-sa era asistenta lui, deci mami nu pricepea cum, din toata clinica aia plina de doctorite nemaritate, el o alesese tocmai p-asta care ii dadea amalgam dentar la mana, pentru obturatii).

Meniul era inmovulit de lumina mov, deci sarmalutele in frunze pareau uitate afara peste noapte. Tortul avea crema mov, deci le-a ramas jumate neatins. Nu de alta, dar dupa cinci sortimente de mancaruri mov, desertul mov pica abisal la ficat. Repertoriul era plin de Meneaito, Pinguini si Lambade, abia atunci am realizat pe langa ce-am trecut. Valsul mirilor a fost Dunarea albastra remixata, singurul derapaj de culoare din gama mov.

Dupa ce s-a strecurat darul si s-a depasit pragul psihologic de 0.8 la mie alcool, mireasa dansa singura dupa La Isla Bonita, iar mirele inca o mai cauta pe unde o furasera astia cu mult mai devreme. Cand au dus-o intr-o debara pe-acolo, ginerica nu s-a prins, a mai baut vreo patru sprituri cu niste veri, apoi n-a vrut sa plateasca trei butelci de coniac pentru nevasta-sa, rascumparare, si s-a apucat iar de baut. Ea s-a plictisit si-a iesit din ascunzatoare, dar el, amneziat de Feteasca, a purces s-o caute in contratimp.

Pe la finalul nuntii, deja mesenii susoteau elocvent, analizand oportunitatea de a ramane (sau nu) pacientii unui dentist care bea o lada de vin la o cina. Ma rog, cica a fost nunta groazei, cu mai multa muzica latino proasta decat in ring-tone-urile de periferie. La spartul parangheliei, aia a aruncat buchetul si n-a sarit nimeni sa-l prinda si-a nimerit pe o masa, ca toate burlacele din distributia nuntii se pupau deja cu cate-un matrafoxat, prin colturi.

Nu pot sa fiu asa domnita si bombonica si sa sustin, zmeuriu, ca-mi pare sfasietor de rau de fapta mea. V-am spus, in primul rand, nu pricep invitatiile la nunti din partea unora care nici nu mi-ar mai cunoaste vocea la telefon. Dincolo de asta, anumite nunti ma arunca in bulboana depresiei. Nu de invidie, cum ar sari unii sa presupuna, ci de groaza ca ma invita careva sa dansez Pinguinul.