Cel mai sexy fund de ochi

Pentru ca simt ca nu v-a ajuns cat am scris despre funduri cu alta ocazie, azi am sa va povestesc despre fundul de ochi, printre altele. Am fost la un eveniment organizat de Centrofarm si de Spitalul Oftalmologic European Eye, iar dupa conferinta de presa, prajituri si antren, am primit cadou un consult. Un fund de ochi, ni s-a spus, mai pe intelesul nostru.

Singurele teste oftalmologice din viata mea fusesera alea in care ma puneau sa citesc litere pe panoul de carton. In Canada, inainte sa-mi iau carnetul de conducere, mi-au testat vederea, nu m-au crezut pe cuvant. M-au pus sa ma uit in ceva ce semana cu un microscop de jucarie si mi-au zis: please, read! Am citit cu intonatie, iar ei micsorau scrisul din ce in ce. Pe masura ce bateam campii si nimic din ce citeam nu mai avea legatura cu ce era scris acolo, s-au oprit. Mi-au dat unda verde pentru carnet, altceva nu i-a interesat. Cum nu dau in gropi la propriu, am mers intotdeauna pe ideea ca n-am nimic la ochi. Dar azi, daca tot era un test inclus in program, gratis ca pasarea cerului, am zis ca ar fi distractiv sa vad ce-mi gaseste.

Pe aceasta cale, va asigur ca oftalmologii ii vor gasi dioptrii aiurea si vulturului cel tanar, deci nu va faceti iluzii. Nu ca as fi vreo acvila supersonica la cei aproape 44 de anisori ai mei, dar atata vreme cat ochesc numarul autobuzului de la 300 de metri, umilind cate-o statie intreaga de chiori, credeam ca vad senzational. Ei, bine, ascultati aici…

Am intrat in cabinet. Doctorita – tanara, frumoasa si amabila – m-a intampinat cu traditionalul “luati loc”. Am luat loc pe un scaunel intr-un colt, fiindca mama m-a invatat sa fiu modesta si sa nu ma urc niciodata in varful gramezii. Doctorita a zambit cu intelegere. Ghiceam ca e a catralioana oara cand spune ce mi-a spus si mie: nu acolo, va rog, poftiti aici, pe scaunul de la aparat. Normal, la aparat, cum de nu mi-a trecut prin cap?

Am sarit ca arsa, scuzandu-ma pentru neghiobie, si m-am trantit pe scaunul de examinare. In stanga mea, era un OZN pe care urma sa mi-l bage in ochi, credeam eu. Dar m-a luat incet. Mi-a dat o lopatica de plastic, mi-a zis sa-mi acopar cu ea ochisorul stang (la clinicile private, toate organele sunt invocate sub forma de diminutiv) si sa citesc ce scrie pe tabelul sleit pe peretele din fata. Erau cam 3-4 metri pana acolo, cale lunga, aveam sa constat. Cu doi ochi deschisi, vedeam ca telescopul Hubble, dar cu unul acoperit, am prins a ma legana nervos pe scaun. Am inceput sa recit: a, p, cred ca y, t, cred ca x, d, h, cred ca m. La primul rand de sus, ce-am crezut eu a crezut si doctorita, la fel si la randul doi. La al treilea, parerea mea nu coincidea decat pe alocuri cu a ei: cred ca g, cred ca b, pe-a treia n-o vad, poate e k, cred ca s, cred ca z. Cu celalalt ochi, aveam si mai putine certitudini, totul era o ghiceala fastuoasa. Se pare totusi ca am ghicit destule, nu suficient sa ies pe zero, insa.

Am aflat azi, dupa patru decenii jumate de viata, ca am astigmatism miopic simplu din nastere, deci nu bat la distanta perfect, mai pe romaneste. Sigur, asimetriile au farmecul lor, eu am minus 1 la un ochi si minus 1.25 la altul. Mi-a dat apoi un cartonas in brate si m-a pus sa citesc scrisul marunt, pe care l-am turuit fara cusur. Dar doctorita a insistat si mi-a pus niste lentile la ochi, intrebandu-ma: acum e mai bine? Pai evident ca era mai bine, fiindca oricui ii dai o lupa iti va spune ca vede mai bine cu ea decat fara ea. Dar eu vedeam perfect si fara lentile. Nu m-a crezut suta la suta, probabil ma banuia ca invatasem cartonasul pe dinafara cat stateam sa astept consultul, asa ca, pentru orice eventualitate, mi-a prescris ochelari cu 0.25, de citit. Dar mi-a dat voie sa nu-i port, cat inca vad sa citesc. N-am inteles mare lucru din aceasta filosofie clinica, dar domnita doctor era asa draguta, ca n-aveam inima s-o necajesc. A, ba nu, am atacat-o cu o intrebare, am prevenit-o ca e prosteasca: dar daca nu port ochelarii de distanta, are ceva? A zis ca n-are nimic, atata vreme cat nu dau cu capu-n stalp, fiindca oricum astigmatismul meu e din nastere si nu creste, nu scade, nu face nimic, sta. Pai si-atunci… ? – am vrut sa intreb deodata, insa am renuntat.

Pe urma, a inceput distractia. Pentru tensiunea intraoculara, a trebuit sa stau cu barbia pe un suport si cu fruntea lipita de aparat, sa ma uit fix in niste vizoare de unde mi-a pufnit niste aer in ochi. Stii cum e sa-ti sufle cineva-n ochi si sa-ti vina sa-i tragi un pumn in nas? Asa e. M-am cam speriat, dar am tacut, nu era catusi de putin dureros, n-avea sens sa ma vaicaresc.

A urmat fundul de ochi (cu tensiunea intraoculara stau bine, mi-a zis). Am intrebat-o daca-mi pune atropina si cata vreme am sa umblu oarba. Mi-a zis ca mai intai se uita cu un aparat cu un beculet, si daca i se pare ceva suspect, imi pune si atropina, daca nu, nu. Nu i s-a parut nimic bulbucat, deci am scapat de picaturile care dilata pupila. M-am interesat, daca-ti pune atropina, nu vezi sa citesti vreo trei ore, nici in ziar, nici pe computer, nici nimic. Te uiti cu ochii tulburi si cu pupilele cat mura, ca un drogat.

Aveam un fund frumos de ochi, asa mi-a zis, am fost incantata, cu atat mai mult cu cat era de fata si-o echipa de la Kanal D. Mi-au cerut voie sa filmeze circul cu examinarea ochisorilor mei. La sfarsit, mi-au luat si un interviu in care aproape ca ma certau fiindca n-am venit mai repede la control. Doctorita le-a explicat dupa aia ca, si daca veneam mai devreme, tot aia era, ca la mine e din nastere si nu e ceva grav. Dar stiu si eu, ca doar lucrez in presa: nevoia de senzational e imperioasa, trebuia sa aduca un material suculent in redactie, ma tot provocau sa-mi pun cenusa-n cap ca vin prea rar la control. Cred ca daca le-as fi spus ca sunt oarba de-un ochi si semi-chioara de altul, ar fi fost multumiti, dar din pacate pentru audienta lor, diagnosticul meu era de-o banalitate ingrozitoare.

Mi-am luat reteta de ochelari (pe care n-am sa-i port mult si bine, fiindca nu sunt obligatorii, cica) si-am plecat iar la cafeneaua spitalului, unde erau inca 30 de ziaristi, dintre care numai patru au vrut control oftalmologic, ceilalti 26 se jurau ca au in fundul ochiului membrana reflectorizanta, ca pisicile, si vad si ce n-ar trebui sa vada. Cu ideea asta vietuisem si eu, pana cu zece minute in urma, dar nu mi-am mai racit gura de pomana, era clar ca nu pot sa-i scot din cocile, fantele si patiseriile pe care le insfacasera.

Pe scurt, ca sa nu va mai retin, ascultati un sfat: chiar daca vedeti ca soimul ziua si ca bufnita noaptea, mai dati din cand in cand pe la cate-un cabinet oftalmologic, o sa ramaneti cu ochiul gogonat si cu gura cascata de cele ce-o sa aflati.

Ce-ati facut cu festivalurile noastre?!

Poate nu stiati (si aproape sigur nu stiati), intre 25 si 28 august s-a savarsit Festivalul Mamaia 2011. Nici nu-mi vine sa cred ca, daca nu-mi spunea Andrei Partos de evenimentul asta (el a fost in juriu, asa a avut un culoar rezonabil de informatie), habar n-aveam. Ca sa intelegeti dimensiunile acestei indignari, va spun ca, in urma cu zece ani, asteptam toata vara festivalul, presa scria anticipat sute de lucruri utile, televiziunile se bateau pe licenta de transmisie, anuntam picanterii si detalii cu o luna inainte. Era o sursa de subiecte jurnalistice incitante.

Sigur, aceleasi festivaluri erau si ocazii aparte si feerice, cand eu si Alice mai luam cate-o bataie de la vedetele isterizate de faptul ca aveam prostul obicei sa scriem toate adevarurile in ziar. Dar dincolo de farmecul penal al unor competitii cu staif – si fara sapte ani de-acasa, pentru unii – era superb. Pentru mine si pentru Alice, Mamaile si Cerbii erau sarbatori, erau privilegiul de a consemna realitati culminante, la capatul unor veri in care luptam cu impostura, cu playback-ul, cu prostul gust.

Anul acesta, orice televiziune era libera sa transmita Festivalul Mamaia GRATIS, daca voia. Si n-a voit. Cu alte cuvinte, Festivalul Mamaia s-a transmis doar online (prost, cu multe plangeri tehnice si poticneli in website) si de catre TVR Neptun, parca. Iar conform relatarilor de la fata locului, teatrul de vara era aproape gol, era penibil.

Nu-mi vine sa cred! Cu cativa ani in urma, Festivalul Mamaia era sursa celor mai aprinse subiecte, macar ne intreceam in a scrie cine cu cine s-a culcat pentru marele premiu (o, tempora, o, mores!), cine a luat spagi, cine si-a aranjat rudele (si, mai ales, amantele) sa cante in finala, cine s-a dat in stamba la repetitii, cine se va ciondani cu cine in talk-show-urile “dopo festival”.

Romania de azi arde evenimentele mondeno-muzicale care conteaza, isi bate joc de ele. Si se ocupa, in schimb, de chilotii pitipoancelor semidocte, cuplate cu cocalarii cei dintai ai patriei. Sunt trista, nervoasa, suparata, iar asta nu e ceea ce-mi planificasem pentru acest sfarsit de saptamana. Nunta lui Borcea conteaza (muuuult) mai mult ca Trofeul Festivalului Mamaia. Cine-a spus ca Apocalipsa vine cu foc si durere? Eu cred ca vine cu prostie si nesimtire.

Nu vorbesc in numele meu, sa fie clar, desi as avea dreptul, fiindca e blogul meu. Nu, eu vorbesc acum in numele celor inca multi (din fericire), carora le e dor de festivalurile noastre. Nu sunt ipocrita, pe nimeni nu intereseaza doar muzica, ca doar Festivalul Mamaia nu insemna numai ambitusuri impresionante si creatii sofisticate, ci si mondenitati palpitante, interesante – e drept, nu vulgare, cum s-au invatat unii, in ziua de azi.

Festivalul Mamaia e un eveniment care are in carca zeci de ani de statistici si momente memorabile. Si-atunci va intreb, speriata: cum a ajuns nunta unui toparlan sa aiba o audienta de-o mie de ori mai mare ca un mega-show? Va repet, cu riscul de-a parea fixista: cum sa dai drepturi de transmisie gratis TUTUROR televiziunilor si NICIO TELEVIZIUNE sa nu preia Festivalul Mamaia?!

Asta in conditiile in care:

Festivalul a inclus un concert in memoriam CORNEL FUGARU (invitati: Vlad Fugaru, Mirela Fugaru, Gabriel Cotabita, Monica Anghel, NICO, Lucia Dumitrescu, Adrian Enache, Marcel Pavel, Aurelian Temisan)…

… apoi un megarecital IRIS…

… apoi un megarecital CARGO.

Si pentru prima data, a avut si sectiune rock, sa nu mai spuna nimeni ca e un eveniment ruginit: Sectiunea Rock Teo Peter!…

Foarte trist.

Uite! Si alte mizerabile uimiri

Daca va spun ca sunt sictirita de tabloidizarea tarii in care n-am avut de lucru si m-am intors, veti spune ca e un cliseu. Toti cei care veniti pe blogul meu sunteti, presupun ca prin definitie, ingroziti de chilotareala publica, full-colour. Dar deja spiritul bulevardier a ajuns dincolo de tarlaua obsteasca, tinde sa ne patrunda in case, in frigidere, in creierele vulnerabile.

Nu-mi acuz colegii de presa pentru asta, traim vremuri cumplite, in care un jurnalist supravietuieste cu pretul abdicarii de la niste principii – mai multe sau mai putine, dupa caz, dupa trust. Sigur, imi voi atrage multe exclamatii oripilate, unii vor spune ca nu te obliga nimeni sa scrii non-stop despre fesele unei fufe, daca nu vrei. Ba da, te obliga uneori facturile, sefii, criza profesionala, somajul, panica.

Mie mi-e ciuda ca exista multi oameni care cumpara asemenea produse media. Eu, de exemplu, nu-i urasc atat pe traficantii de droguri, cat pe clientii lor. Fiecare avem totusi niste optiuni in viata si alegem prost. Daca aleg prost in dragoste, imi fac seppuku, e vina mea. Dar daca aleg prost de pe taraba de ziare, inseamna ca e vina altuia?

Ca sa nu mai bat apa-n piua, va citez cateva titluri recente din tabloidele romanesti: “Uite unde mi-a facut Moculeasca sex oral”, “J. Lo s-a dezbracat in Vanity Fair”, “Bianca s-a impacat cu Cristea pentru sex”, “Si-a umflat buzele pentru Pepe”, “Lui Laurette ii plac femeile? Uite cum o calareste pe Andreea Tonciu!”, “Liviu Varciu se tine de glume. Uite cum imprastie gunoi pe plaja 2 Mai”, “Moni, uite cum se fac prezervativele folosite de chinezi”, “Uite cat de bronzata este Antonia”, “Iata cele mai sexy funduri de pe plaja”, “Bianca a jucat tenis cu sfarcurile la vedere”. Si as putea sa insir pana maine, va rog sa ma credeti, dar deja mi se intoarce stomacul cu captuseala pe-afara.

Voi ma cunoasteti bine, stiti ca nu sunt mironosita, scriu lejer despre sublimul si ridicolul iubirilor, despre relatii, sex, nabadai, convulsii, socuri. Nu ma ofilesc atunci cand scriu si pronunt cuvinte la auzul carora bunica-mea ar lesina – sau ar muri. Cu toate astea, granita dintre emancipare si grotesc este total invizibila pentru unii. Si, repet, acum nu ma refer la ziaristi, ci la consumatorii presei in care orice stire despuiata incepe cu “uite”, ca intr-un neam de voyeristi si obsedati de funduri goale.

In Canada, nu exista presa tabloida, de exemplu. Pentru cine avea chef de-o toparlanie de lux, existau revistele americane, unde celulita lui Britney Spears era, totusi, culmea obrazniciei. Nici macar acolo miza unui tiraj nu era o buca. Dar aici, in fiecare zi, fara exceptie, titlurile care fac prapad sunt “uite ce fundulet obraznic are cutareasa”, “uite ce sani frumosi are cutaroaica”, “vedeti ce-i place cutaricii in pat”, “ce grasa esti, cutaritzo”, “uite cata celulita are cutarela”.

Dar, pe de alta parte, colcaie stirile fara nicio noima, niste incropeli care, totusi, plac la nebunie unui public hipnotizat de ineptii: “Andreea Banica: Mi-as dori sa ajung la Baile Felix, nu am mai fost acolo de cand eram mica”. Va rog sa ma credeti, in America n-ar fi aparut asemenea stire chioara nici daca protagonistul era Michael Jackson, Dumnezeu sa-l ierte! Pe cine intereseaza ca o cantareata isi doreste sa mai vada si ea o data Baile Felix?!

Am alergie la “uite” asta, pe care l-a ouat un ziar, la un moment dat, si de-atunci s-a impuiat prin toate publicatiile de gen, iar cumparatorii de tabloide cauta stirile care incep cu aceasta particula puerila. E plina presa de “uite” si “vezi”, de parca am fi cat p-aci sa calcam intr-o balega, la tot pasul, si cineva ne trage de maneca: uita-te pe unde mergi, boule!

Vad zilnic aceleasi nume pe care le amestec si le turtesc in cap, Varciu, Tonciu, Sensual, Bomba sexy, Bianca, Zavoranca, Moculeasca, Laurette, Crudu, care mai de care mai cracanate pe cate doua pagini, cu fundul si chirurgia plastica la vedere. Ok, treaba lor, dar inca nu m-am dumirit de ce cumpara oamenii asa ceva, ca doar acum nu mai e penurie de material inspirational, e plin Internetul de capodopere porno gratis.

M-am abtinut sa va ofer cele mai crunte titluri din tabloide, respect colecistul si romantismul vostru, ma abtin de la alte detalii. Poate ca sunt eu morocanoasa si neimpacata, fiindca e vara si caldura altereaza mai repede resturile de etica, firimiturile de bun simt, cojile de respect.

Bulina Rosie. Primii mei colegi din presa

S-au implinit 19 ani de cand a aparut Evenimentul zilei (cel condus si creat de Ion Cristoiu), iar noi, cei care ne-am regasit recent pe Facebook si prin alte filiere, n-am mai avut rabdare sa implinim 20 de ani. Sambata, 4 iunie, ne-am adunat la restaurantul Moments, in Bucuresti, pe o terasa care ne-a fost loc de evocari, zambet, joaca de-a sedinta de sumar, planuri, revelatii. Gratie colegei Simona Ionescu si altor jurnalisti care s-au implicat in organizare, am iscat o seara memorabila.

Evident, ostilitatile au fost conduse de maestrul Cristoiu, alaturi de care au stat (iarasi) oameni intrati in legenda, in anii in care Bulina Rosie era un ziar fabulos, cu un tiraj care a atins la un moment dat milionul de exemplare (lucru ajuns astazi de neconceput, din pacate): Sorin Rosca Stanescu, Mirel Curea, Gabriel Rusu, Dan Andronic, Simona Ionescu, Silviu Ionescu, Adrian Halpert, Adriana Halpert, Iliuta Naghi, Marina Dohi, Adina Mutar, Emil Berdeli, Adina Anghelescu, Alex Revenco, Pusa Halpert, Toni Todosiciuc, Alecu Racoviceanu, Maria Luiza Ostaficiuc (Niculicea), Razvan Ionescu, Maria Timuc,  Gabi Dogaru, Liliana Levinta, Arina Avram, Mihaela Popescu (Taulet), Miron Manega, Mircea N. Stoian, Stefan Ionita, Amedeo Vasilescu, Cristi Godinac, Madalin Pribu, Horatiu Tudor, Dan Craciun, Horia Barna, Jacqueline Enache, Bogdana Paun (Balmus), Silvana Patrascanu, Andi Lupu, Rodica Cretu, Florin Manole, Amorena Minculescu, surorile Moroianu, Mihnea Petru-Parvu, CC Otiliu, Constantin Vlad, Valentin Gheorghe Ionescu, Lucian Matachescu, Camelia Ilie, Ioana Tiganescu, Laurentiu Ionescu, Cristian Mucichescu, Magdalena Manea (ea ne-a fost alaturi doar prin webcam, de la Toronto) si multi, multi altii (peste 100), pe care ii rog sa ma ierte ca nu-i amintesc aici, din zapaceala sau din graba – dar la fel de dragi, cu totii.

Mari absenti, dupa umila mea parere, mai mult sau mai putin motivati: Gica Voicu, Bogdan Ionescu, Radu Tudor, Marcela Feraru, Sorin Balan, Daniel Tomescu etc.

Las imaginile sa-mi corecteze si sa-mi completeze entuziasmul.

Deutschland über alles

Pana sa ajung vreodata in Germania, am crezut ca suprematia fostului imperiu e doar un reflex comercial, asemeni celui american. De obicei, tind sa fiu capoasa cu sabloanele, nu ma supun, caut vesnic sa descopar singura colturi de lume si sa aman destinatiile obligatorii (gen Paris, Venetia, Barcelona, Roma) in favoarea unora care, la prima degustare, nu graiesc mare lucru.

Cand am plecat la Bonn, saptamana trecuta, ma asteptam sa gasesc acolo un burg cimentos, rigid, administrativ si plin de cravate cu dungi si picouri. Faima de fosta capitala federala l-a facut sa fie perceput, subiectiv, drept un centru de plictis imbelsugat. Cand colo, a fost splendid, lucru pe care l-am dedus din faptul ca ma dadeam de ceasul mortii, fiindca n-aveam cu cine imparti splendoarea (in afara de cateva colege din presa – dar stiti voi la ce ma refer).

Am sa scriu, in revista Tango de septembrie, un material mai colorat despre Bonn si imprejurimile lui tandre, pana atunci imi asez aici ilustra mutra de delegatie, atat cat am adunat (eu faceam poze si, logic, am fost mai putin pozata).