Concertul Bon Jovi, in imagini concludente

Acestea sunt cateva imagini care graiesc mai coerent si mai onest despre seara noastra la concertul lui Bon Jovi. Dubla emotie: in afara de privilegiul si palpitatia de a fi alaturi de Jon Bon Jovi, un artist pe care l-am ascultat inca din vremuri cand nu cutezam sa ma gandesc la asemenea intalnire de gradul trei, am mai trait ceva superb. M-am reintalnit cu colegi si prieteni din liceu, scoala generala si scoala primara: Dana Gheorghe, Cornelia Ghita, Adrian Baciu, Bogdan Sandolache, Ionut Dragancea, Carmen Purice, Iulian Popa si alti amici regasiti dupa (aproape) veacuri. Si cand ma gandesc ca era cat p-aci sa nu merg la concert, fiindca am crezut ca n-am cu cine… In dimineata zilei cu pricina, am sunat-o pe Dana si mi-a spus ca urma sa-si ia bilet in aceeasi zi. Si ca ei, un grup frumos din Buzaul meu natal, vin la concert, unde urma sa ne regasim cu localnicii prieteni. M-am decis spontan si, cu ocazia asta, am constatat ca hotararile impulsive au farmecul lor. Mi-e dor deja de viitorul concert bun.

Cand? Unde? Cine? Cum? De ce?

Invatand eu jurnalismul din goana tirajelor, am priceput devreme ca, indiferent daca scriu o stire chioara sau un material labartat pe doua pagini de ziar, continutul trebuie sa faca lumina in cinci chestiuni obligatorii: cand, unde, cine, cum si de ce. Daca lipsea una dintre aceste piese, seful de departament (in caz ca era mai destept ca noi, la momentul dat) facea o teatrala criza de nervi, semna amenzi (poprite din drepturile noastre de autor) si silabisea retoric ultimatumuri.

Niciodata n-am uitat sa raspund la cele cinci intrebari, in textele mele. Ba mai mult, obsedata de cap si de coada, am inceput sa extind metoda si in viata mea civila. Orice-mi bubuia prin cap, orice iubire inceputa si neterminata, orice nebunie, orice risc si orice suferinta raspundeau, obligatoriu, la intrebarile esentiale. Stiam cand m-am indragostit, unde am gresit, cine se face vinovat de (ne)fericirile mele (de obicei, eu), cum a fost posibil (iarasi) asa ceva si de ce excelez in teorie si esuez in practica, aproape de fiecare data.

Cand? La asta raspund eu: de Sarbatori. La restul va astept pe voi sa-mi raspundeti: unde, cine, cum si de ce e plecat de Sarbatori? Unde mergeti voi de aceste Craciunuri, Revelioane, sfinti de sezon sau weekend-uri 2010-2011, inghesuite printre ocaziile laice si religioase? Ce planuri aveti pe langa brazii, iubitii si prietenii din acest an?

Eu inca nu stiu ce sa va spun, e posibil orice, poate stau singura, poate ma voi distra incendiar. Ma voi surprinde pe mine insami. Habar n-am. Dar daca n-am sa pun nicio poza pe blog, dupa Revelion, va implor sa nu ma intrebati de ce.

Petrecerea buzoienilor a lovit din nou

V-am promis poze de la PETRECEREA BUZOIENILOR REFUGIATI IN BUCURESTI (si in alte cateva orase, as spune, fiindca au venit si prieteni din Brasov, din Buzaul insusi etc). Nu ma inghesui sa comentez, nu ma iau la intrecere cu imaginile, fiindca e inutil. Daca as fi comentator sportiv, as zice “orice cuvant e de prisos” – cum spun ei dupa ce patinatoarea rusa isi incheie reprezentatia cu un triplu tulup.

A fost superb si insir cateva poze aici, pentru conformitate. Sunt alaturi de prietenii mei din anii de liceu, Alis Nenciu (casatorita Dinca), Dorina Stanciu, Adrian Balan, Eugen Caminschi si multi alti nebuni cu radacini buzoiene, care pe 4 decembrie seara au dansat si-au uitat de lupta pentru o existenta rezonabila, timp de zece ore, la restaurantul Casa Huber din Bucuresti (al carui patron – Cristi “Coco” Stoicescu – e tot buzoian). Invidiati-ne in tihna si iscati initiative similare, merita deranjul! Voi pune mai multe poze pe Facebook – incerc sa-i cuprind acolo pe cat mai multi buzoieni care mi-au mangaiat sufletul, la susmentionatul chef de pomina.

Cum ne-am petrecut vacanta cu fragmentul de grup

Sunt dependenta de redactie, printre altele, fiindca asta e singurul grup in care functionez. In rest, ma intalnesc doar cu personaje individual(ist)e. Tot aud in jur, la unii, “hai sa mergem cu gashca la mare”. In fata acestei structuri, ma simt inapta de intelegere, fiindca imi doresc, la randu-mi, un grup care sa se adune la prima strigare (nu neaparat a mea).

Am multi prieteni, dar nu am un grup unde sa-i pot adaposti pe toti. Caut de ani de zile sa pun la punct o “gashca”, dar – desi adun piesele – nu gasesc materia adeziva. Unii ii exclud pe ceilalti, fie pentru ca nu se suporta, fie pentru ca n-au ce sa-si spuna, doar se electrocuteaza cu privirea. Fiecare ar vrea sa-mi feliez programul si sa ma impart eficient intre ei, dar nu se pot aseza laolalta, sa stam naibii langa un foc de tabara.

Nu-mi dau seama de ce inainte (observati ca evit sa spun “in tinerete”) aveam gasti uriase, pe care nu le stricam orice-ar fi, desi n-aveam nici Internet, nici celulare, ca sa ne batem la cap toata ziua. Dintr-un telefon fix cu firul incretit, faceam legatura cu toata divizia de prieteni si planuiam o vacanta. Azi, umblam ca niste extraterestri, blindati de dispozitive digitale, ne putem urmari unul pe altul ca la Big Brother si ne spionam permanent pe Facebook si pe chat, dar cand e vorba sa asamblam un grup si s-o luam la sanatoasa catre un locsor cu iarba, cabane si ceva conifere, toata lumea stramba din nas.

Unii nu mai vor “cu grupul” fiindca au pretentii de la patru stele in sus, considera ca s-au zdrobit suficient in viata asta ca sa merite jacuzzi in camera. Altii nu mai vin in grup fiindca s-au casatorit cu cate-un personaj antipatic si ceilalti s-au lepadat de familia groazei. Altii, tot in urma unei cununii destepte, s-au izolat de restul, pe principiul ca sunt prea buni ca sa stea cu gloata. Sau ca sotul/sotia e dintr-o casta superioara, os domnesc ce nu se poate amesteca in calicimea de rand.

Mi-am pierdut multe prietene fiindca au parvenit, inca de cand eram studente. Am plans cu sughituri dupa cateva amice bune care s-au maritat cu baietii directorilor de spitale din Bucuresti si ne-au lasat balta pe noi, boemele, n-au mai mers cu noi la cofetaria Dunarea, se duceau cu logodnicii lor bogati la cofetaria Continental.

Voi mai aveti grupuri, gasti, retele de prieteni care nu se reunesc numai pe Facebook sau messenger, ci si pe vreo plaja, la vreo cabana, in vreo excursie?… Cateodata, ma suspectez ca am eu ceva care faramiteaza grupurile, desi ma uit in jur ca gastile cele mai dolofane au cel mult patru capete.

A mai trecut o vacanta pe care mi-am petrecut-o, de drag (vorbesc serios) la serviciu, fiindca aici e singurul meu grup care functioneaza. Singura suspiciune frisonanta e ca s-ar putea sa nu avem noi niciun merit pentru asta, ci fisa postului, care ne obliga sa muncim impreuna.