Incultura de pe tarlaua cultivata

N-o sa va vina sa credeti, dar la TVR inca exista emisiunea Viata Satului, care e facaluita de vreo zece redactori. Plus restul echipei, nu ma mai toc in amanunte. Duminica, m-am trezit suficient de tarziu ca sa spun ca am facut ochi abia la pranz si suficient de devreme ca sa mai prind o halca de reportaj agricol la TVR, cum va spuneam.

Ecranul era ocupat de un lord incostumat si incravatit, care discuta cu un microfon. Il ascultam si nu intelegeam nimic, deci existau doua variante: fie nu ma trezisem bine inca, fie domnul vorbea limba slovaca. Pana la urma, am gasit si a treia varianta, cea mai vivace: domnul glasuia in limba romana, dar batea campii – la propriu si la figurat, aflandu-se el chiar pe o tarla. Dumnealui ne-a explicat pe neintelesul nostru: “Peste 16% din zahar creste parte a unui tabel conform cu situatia”. Reporterul – sau, ma rog, persoana care tinea microfonul sub botul invitatului – nu s-a sinchisit sa-l intrerupa si sa-l roage frumos sa ne traduca in limba romana nestupida aforismul despre sfecla. Drept care n-am avut incotro, am ramas agatata de emisiune, fiindca trebuia sa-mi clarific niste adevaruri fundamentale.

“Noi aducem samanta direct din Germania, nu lucram cu firme din Romania”, se bate cu pumnu-n nodul cravatei acelasi intreprinzator. Parca era vorba sa incurajam agricultura neaosa, dar se pare ca, pana la urma, sponsorul are ultimul cuvant si primul rasad.

Expertul continua nestingherit: “Stim cu totii ca sfecla de zahar este un mare consumator de ingrasaminte chimice”. Stau si ma gandesc de unde am putea sa “stim cu totii”, cum crede domnia-sa. Poate dumnealui a absolvit vreun liceu de sfeclocultura sau a dezlegat foarte mult rebus, ma rog. In orice caz, eu, una, nu ma mandresc catusi de putin cu aceasta eruditie, imi plec fruntea, smerita, in fata adevaratelor valori perene.

Iata ce mai aflam de la distinsul intervievat de la Viata Satului: “Vreau sa amintesc asa o chestie de istorie, dar reala”. De unde reiese ca domnia-sa nu considera istoria ca fiind un domeniu ce-ar avea vreo minima legatura cu realitatea, de-aia si foloseste adversativul “dar”.

A slobozit asadar si “chestia de istorie”, mai degraba o curiozitate: “Coca-Cola – nu stiu daca mi-e permis sa-i spun numele, dar ma rog, n-are importanta – nu accepta decat zahar de sfecla, care are un continut mai scazut de cenusa!”. Bun, deci, cu alte cuvinte, am voie sa spun Coca-Cola? Nu ca mi-ar pasa! Uite ca spun: Coca-Cola-Coca-Cola-Coca-Cola, hohoho! Suntem la TVR, care ia cele mai putine amenzi de la CNA, lasa ca trebuie sa fie si ceva nereguli, macar asa, de ochii lumii. Mai departe: cola nu accepta zahar decat dintr-asta de sfecla, care va sa zica! E drept ca cica accepta cam mult, aud din alte surse ca un pahar are vreo opt lingurite de zaharel, dar cui nu-i convine n-are decat sa bea de-aia cu aspartam. Si, prin urmare, divulgaram la Viata Satului ca zaharul contine cenusa. Sper ca macar asta sa ne convinga sa-l halim mai cu mila!

Emisiunea e bucolica, doldora de mielusele si vacute, iti vine sa le iei acasa. Ni se prezinta, la final, si revista Ferma. Arata ca Neckermann-ul, in vremea lui de glorie. Intr-o epoca in care publicatiile tiparite o mierlesc pe capete, revista Ferma rezista la orice vitregie, ca Rasputin. Citesc si pe site-ul lor, ca uite-asa isi fac unii rost de utilizatori noi, siderand audienta: “Revista Ferma – publicatie lunara cu distributie nationala, prezenta de noua ani pe piata romaneasca, editata intr-un tiraj de 22.000 exemplare, 116 de pagini format A4, full color. Revista contine informatii din domeniul agro-zootehnic, tehnologii agricole, reportaje, interviuri, opinii si legislatie agricola”.

Alice, uite ce-mi trecu mie prin cap: hai sa scoatem si noi o revista glossy de agricultura, cu rubrici interesante, gen pictorial agro-trendy, cu dive din mediul rural, cu shopping agro-zootehnic si cate-un editorial emotionant, despre imbunatatirile funciare si inrautatirile financiare!

Clubul Tango, la Ploiesti

Dragelor, dragilor, neutrilor si Mariilor (mici), va asteptam joi, 8 septembrie, ora 19, in Clubul Laguna din Ploiesti, detaliile le gasiti in invitatia de mai jos. Ca de obicei, asteptam confirmari pe e-mail (simona@revistatango.ro), pe Facebook sau chiar aici, pe blog, mi-ar trebui numele voastre (prenumele macar) si ale persoanelor care va insotesc – asta ca sa ne facem o idee in prealabil si sa stim cum facem aranjamentele in spatiu. Inutil sa adaug, intrarea este libera, dar am prefera, cum am spus, sa va confirmati prezenta…

Impreuna cu Alice Nastase Buciuta si cu restul echipei Tango, vom discuta la un cocktail, liber si frumos, ca de cand ne stim. Pe curand!

Ultimul, primul

Mi-ati fost alaturi atata vreme si stiu ca iubiti revista Tango. Va previn ca numarul de iulie e minunat, e o editie speciala, cu o coperta tulburatoare si un pictorial ravasitor, ne veti vedea pe noi toti, pe Alice, Paul, Ilona, Victor, Iza, Aurora, Tudor, Alina, Roxana, Ioana, Ionut, Denisa, Raluca, Vadim, Petrica, Rodica, Narcisa, Cristi, Corina, inclusiv pe subsemnata. Vom fi in fotografii, interviuri, fotoreportaje, materiale care dezvaluie misterele picante si bizare ale colaborarii noastre cu vedetele, dar avem si rubricile obisnuite, rubricile medicale, de frumusete, de shopping, de noutati… Deci gasiti in Tango tot ce stiti deja – dar si mult, mult pe deasupra… Asa ne-am incheiat etapa noastra boema de revista pe cont propriu, e ultima editie inainte de a trece oficial la Adevarul Holding. A fost frumos si va fi frumos, noi ramanem aceeasi echipa atenta la tot ce trece si prin sufletul nostru, si prin al vostru, si cred, sper, am gandul bun si drag ca va fi mai bine!

PS: Voi lipsi de langa voi doua-trei zile, va rog din suflet sa ma intelegeti, voi citi insa tot ce scrieti, sper sa va gasesc aici la fel de energici si romantici, la fel de frumosi, de aproape – calzi, ingeniosi, minunati. Pe curand!

Tind sa nu fiu in tendinte

Nu stiu, cred ca n-am fost niciodata la moda. Chiar si faptul ca spun “la moda” in loc de “in trend” (sau, mai fandosit, “in tendinte”) demonstreaza ca n-am prea multe atribute comune cu vreun curent actual, vestimentar sau cosmetic sau de care-o fi.

M-am straduit, nu zic nu. De-a lungul vietii mele, am avut faze si faze. Inainte de ’89, cand “la moda” insemna sa ai blugi americani si pantofi nemtesti, eu aveam blugi redegisti si pantofi Guban, deci am fost cat p-aci. Perioada mea de glorie a fost cand s-au purtat clipsurile de plastic, fiindca era un magazinas peste drum de Palatul Telefoanelor si nu mi-a scapat niciun model. Mi-au strivit urechile, dar eram papusa.

Si fiindca unii si-au dat viata pentru tara la revolutie, au inceput dupa aia sa se poarte cerceii de aur. Nu m-am dus in Turcia de rand cu toata lumea, ca sa nu creada cineva ca fac bisnita, prin urmare iarasi nu eram in trend. Se purtau pantofii de lac cu fundita si bluzele gen leopard, iar eu purtam bluze cu fundita si pantofi gen caprioara. Ma rog, ma foiam prin acelasi ecosistem.

Dupa aceea, situatia s-a complicat. Granitele au fost fortate de NATO, Armani, UE, Gucci, ONU, Vuitton, chestii de-astea. N-am mai facut fata la asemenea integrari, nici material, nici ca promptitudine in design.

Lucrez la o revista glossy si stiu ca ar trebui sa umblu mai cool-sofisticat, in acord cu Business Monday si Casual Friday. Sa port fard mai umbros pe pleoape si ruj (pardon, lipstick) de culoarea pielii, un singur inel pe deget (si ala numai daca e de logodna si cu pietricica), rochii peste pantaloni si sandale ca ale lui Marcus Aurelius (doar ca oleaca mai scumpe), parul ca o serparie, parfum cu aroma trista, ringtone cu zgomot de cioburi sau de cascada.

In general, dupa ce ma obisnuiesc foarte bine cu privelistea, dau sa ma integrez in curent, dar atunci deja e prea tarziu. Aud: “Asta nu se mai poarta de saptamana trecuta”, in care nu se afla vreo exagerare stilistica notabila. Cand aflu ce se poarta, deja nu se mai poarta. Nu reusesc sa ajung prima la usa trendului, si pana ajunge coada la mine, deja cei din fata poarta altceva. Nu pot fi nici trendsetter, fiindca astia sunt atent selectionati, dintre cei premianti, suculenti, gustosi, frumosi, fitosi.

Singura perioada din viata mea cand eram la moda a fost cea in care am stat in Canada. Fiindca acolo se poarta orice, oricand. Datorita unui multiculturalism record la nivel de mapamond, poti sa umbli imbracata ca Lady Gaga sau ca Nana Mouskouri, si sa fii la fel de interesanta. Am vazut oameni pe care eu ii credeam scapati de la vreun centru de dezintoxicare sau indivizi care pareau ca au iesit in pijama din casa, dupa ziar, si au ramas blocati pe-afara. Dar nimeni nu se holba la ei, erau frumosi, fiecare pe limba si toana lui. In Canada, oamenii cu parul albastru si oamenii cu unghii verzi au drepturi egale cu noi, oamenii cu sase nasturi si blugii cat de cat intregi.

Dar acum sunt acasa, in Romania, tara unde e obligatoriu sa fii la moda si e la moda sa fii obligat sa te imbraci cu ceva ce nu te avantajeaza, dar care demonstreaza ca esti mai dispus sa te supui trendului decat sa-ti etalezi nurii. Din fericire, aud ca se poarta “frugalistele”, asta dupa ce Moni si-a cumparat pantofi de 9 lire de la Londra. Chipurile, pe criza asta, si mofturile au devenit caritabile, e in tendinte sa te imbraci foarte ieftin, ca sa salvezi planeta. Dar, fatalitate: pentru ca asta am aflat abia azi, ieri apucasem sa-mi cumpar un mouse de doua sute de roni.