Si la nunta mea, s-a-ngrasat o stea

Zilele trecute, o amica din Canada m-a invitat la nunta ei – eu fiind acum in Romania. Nu mai vorbisem de foarte mult timp cu logodnica de-a pururi, mireasa-abia acuma. Nu e prima data cand scriu inspaimantata de nuntile nord-americane, mai ales cand ma trezesc pe lista de invitati a unei tipe care nu ma mai are nici in lista din celular, cred. In fine, i-am zis ca nu, evident ca nu-mi permit sa trec oceanul in scop festiv, m-ar costa o mica avere. A spus “nu ma supar” exact pe tonul pe care ar fi spus “sunt foc si para”.

Nuntile nord-americane nu sunt pe gustul meu decat daca protagonistii sunt prieteni adevarati, destepti, haiosi, placuti, caz in care oricum nu fac nunti nord-americane, ci le europenizeaza cat pot.

De exemplu, la nuntile americane, domnisoarele de onoare trebuie sa fie doar oleaca mai frumoase ca dracu. Cu toate ca si acolo lumea (ca sa nu spun barbatii) se insoara din ce in ce mai tarziu si cu buzele din ce in ce mai muscate de indoieli, industria nuntilor plesneste de prosperitate. Cununiile au ajuns un fel de campionate de neutralizat ranchiuna, fiecare mireasa investeste intr-o razbunare de proportii, de fapt. Latura strict sentimentala e indopata-ntr-un ventricul si tinuta acolo, sub cheie. Important e in primul rand praful in ochii rivalelor impuscate-n visuri, cu sufletul dezosat, umilit, invins si facut sclav.

Aproape fiecare mireasa americanca plateste o polita: colegelor care radeau de ea ca era grasa-n liceu (in jumatatea de liceu, ca nu l-a terminat), fostului iubit care-a parasit-o pentru Linda-Big-Cups, prietenelor care s-au maritat inainte si au avut nunti de doi bucksi.

Liniile de credit sunt stoarse pana la cotor, socrii la fel, toata lumea sparge purceii de lut si scoate de-acolo cash-ul care le va chitui iluziile, pana cand moartea sau avocatii ii vor desparti. Nunta trebuie sa arate bestial, labartata pe pajisti, pe terase de hoteluri crescute-n coasta marii, cu luna plina (daca nu-i de la astre, atunci macar de la hologramele din aparatul domnului Johnny, platit cu 125 de dolari pe ora), cu trene, buchetoaie, cocuri erecte si, neaparat, cu un stol extins de domnisoare de onoare.

La inceput, capcana adrenalinei face victime. Cele carora li se propune sa fie domnisoare de onoare topaie isterico-hlizit, ca si cum l-ar fi vazut pe Elvis iesind din wc-ul public. Dar zilele si nadejdile trec. Treptat, apar viciile ascunse. Mireasa decide ce rochii trebuie sa poarte duduile. Cu cat mireasa e mai pocita de karma, cu atat domnisoarele din juru-i vor arata mai stupid. Daca mireasa e grasa (lucru intrat deja in rutina satinata a Americii), domnisoarele de onoare vor fi echipate in rochii-gogosar, cu maneci bufante, fara talie, pline de pliuri pe solduri si verze de dantele pe fund. Daca mireasa n-are toracele opulent, domnisoarele nu pupa decolteu. Prin traditie, aceste fatuci festive trebuie sa arate ca niste toape in comparatie cu mireasa. Pana si coafeza stie asta si, stimulata de un bacsis sexy, efectueaza duzini de rulouri demodate in freza domnisoarelor. Multe clacheaza si, printre bazaitul si mucusorii furiei lor, isi jura fonfait ca, atunci cand vor fi ele mirese la randul lor, vor face ravagii. Asa se perpetueaza deci, pe cale orala, obiceiul stravechi al miresei razbunatoare.

Pentru aceasta ipocrita parada, se cauta fete cuminti, in sensul aberant al termenului. Cateodata, ele nici n-o cunosc prea bine pe mireasa. Numai ca alea care o cunosc bine au sanii cam mari. Iar mirele are un defect congenital, ii fuge muschiul ochiului catre orice proeminenta moale. S-au incercat corectii cu lentile bifocale, dar chirurgii geniali de la clinica din Moscova n-au reusit nimic.
De obicei, nu se gasesc opt virgine in anturaj, ca sa alcatuiasca un alai cast, asa ca in trupa intra orice femeie care nu (mai) e maritata.

In filme, suita de fete roz arata ca un concurs de Miss. Dar viata bate filmul de-l snopeste. Cele mai reusite nunti, din punctul de vedere al miresei made in USA si Canada, sunt alea unde fiecare domnisoara de onoare are cu zece kile mai mult decat cea din spatele ei. Defilarea lor arata ca seturile alea kitschoase de elefanti descrescatori, care cica trebuie sa aiba trompa-n sus, ca altfel aduc ghinion.

Cu trompa-n sus sau in jos, domnisoarele de onoare nu aduc ghinion decat daca, printr-un accident genetic ireparabil, sunt frumoase. Atunci, se poate intampla ca madam monster-in-law sa declare stare de necesitate, iar bautura sa fie servita numai contra cost – o varianta ospatareasca foarte frecventa in America, inclusiv la nunti. Pentru ca altfel – binecuvantati de tequila – generica si golanii lui incep sa aplice tot ce-au vazut pe DVD-urile porno, unde celula de baza a societatii isi formeaza citoplasma pe sub rochiile domnisoarelor care cer inapoi onoarea lor si clondirul cu mastica.

Deci va dati seama ca nu pot accepta invitatia la nunta amicei din Canada. A, uitasem sa va spun: voia sa fiu una dintre domnisoarele ei de onoare.

Mall you need is love

In unele weekend-uri, cand beneficiul de a fi o femeie libera imi trimite factura (constand in solitudine cu discount, achitabila pana la o data meschin de apropiata), n-am de lucru si-mi petrec zilele in cadenta generala. Sambata si duminica, lumetul se incoloneaza spre mall. Deci ma duc si eu, sa nu-mi scape ceva. Locuiesc langa cel mai mare mall din Bucuresti, chestiune care la inceput mi s-a parut un privilegiu, dar azi mi se pare o bafta de pierzanie. Cand trec in sus si-n jos spre redactie, sunt frivol ademenita de idei gaunoase, fac o halta la mall si mai sparg niste bani, mai mult sau mai putin prosteste.

In tara asta inconstienta, incontinenta si trista, accesul la mall este un atribut al claselor suspuse. Am batut mall-urile si cat am stat in Canada, dar profilul sociologic al vanturatorului de magazine de-acolo era falnicul canadian de rand, laolalta cu miliardarul de rand, claie peste gramada. Erau locurile unde orice pieton tragea de cafeaua portabila, de tabieturile lui duminicale, de sacosele cu “sales” si de cardurile hartanite. La fast-food mancau, cot la cot si pai in pai, posesorii de rable si posesorii de Porsche, proprietarii cateilor si autorii copiilor, managerii si paznicii. Ei, dupa ce m-a mancat spinarea si m-am intors in Romania, am inceput sa degust iarasi pitorescul snobismului stupid.

Eu nu sunt o femeie bogata, nici pe departele departelui, dar cum-necum, castig destul cat sa ma lase astia sa intru-n mall si sa ies de-acolo balanganind cate-o punga cu ceva in ea. Ma uit insa in jur, cand treier magazinele, ca nu-s prea multi doctoranzi care pipaie blugi Levi’s ori camasi Tommy Hilfiger. O sa ma intrebati de unde stiu. Pe de o parte, am eu o intuitie care tine de extrasenzorial (asta din nastere, ca pana si moasa a presimtit ceva, cand m-a atarnat cu capu-n jos si m-a plesnit sa bazai), iar pe de alta parte, cred ca stiu fiindca ii aud vorbind cu “ce puii mei” si “ce pana mea”, cele doua motive folclorice care atesta oralitatea si rafinamentul poporului nostru.

Si cum spuneam, am fost sambata la mall. Cand am intrat eu, dupa pranz (dorm mult dimineata, ca un pui de hibernanti), ieseau deja niste pupeze cam ciufute, pline de pachetoaie, dar insuficient de satisfacute de tolomacii insotitori si finantatori. Aceasta e clasa slaba a clasei fortoase, artileria grea se afla inca inauntru. Cand patrund in mall, eu o iau sistematic, asa am fost educata, sa nu racai in gramada. Incep cu stanga-parter si termin cu dreapta-etaj. Magazinele colcaiau de termite ca mine, adulmecand noutatile si ofertele apetisante.

Am invidiat mitocaneste o divizie intreaga de femei care isi carasera iubitii la shopping, in magazinul de haine. Ei le tineau posetele, ca niste schnauzeri dresati si bine hraniti cu boabe, iar ele se probau in draci. Barbatii erau exasperati, obositi, flamanzi, umflati, insetati, ca sa nu mai spun ca juca si Steaua pe undeva, naiba stie unde, ca de vineri seara n-au mai avut acces la internet, au avut program casnic. In fata acestei privelisti pe care nu o surprind prima oara, am un ghem in ficat. Si ma intreb mereu unde i-or gasi pe fraierii care le insotesc dand din coada la cumparaturi atat de femeiesti, improscand laude si ovatii de cate ori imbraca doamna cate-un parpalac (doar-doar s-o hotari sa-l cumpere p-ala, ca sa ia sfarsit si chinurile lor). Ele nu se hotarau, ce-s proaste? Asa, cand le auzi vorbind, ai zice ca n-au mare lucru in dovleacul coafat, insa in materie de tactica si leadership, au instincte impecabile. I-au pus p-astia cu botul pe labe de nu s-au vazut, sunt antrenati sa spuna nevestelor/iubitelor/concubinelor cat de minunat le vine geaca si ce trunchi frumos rasare din paltonas, iubi.

Eu probam pe cont propriu, trantindu-mi geanta pe jos, de cate ori insfacam cate-un pulover, fiindca n-aveam cu mine niciun mamifer dedicat mofturilor mele. Compatimita pesemne de toate madamele escortate de cel mai bun prieten al omului, m-am demoralizat si, la deruta, am inceput sa intru in magazinele scumpe, o diversiune menita sa ma scape de cuconetul caruia i se cauta excesiv in coarne.

Dupa ce mi-am cumparat cate ceva vestimentar pe fond nervos, mi-am incheiat ruta, ca de fiecare data, intrand la supermarket, pentru cosnita curenta si prozaica. Acolo, un alt ritual de familie avea sa-mi zguduie increderea in fascinatia celibatului: cuplurile umpleau cosuri cu de-ale gurii si de-ale rufelor, in cel mai casnic refren, spre deznadejdea aiuritelor de teapa mea. Bot in bot sau fund in fund (dupa caz si dupa vechimea matrimoniala), unii se sfatuiau dulcegaros si cocolinos asupra meniului si adjuvantilor chimici gospodaresti. Ca si la magazinele de haine insa, si aici barbatii aveau doar rol de figuranti sau cascadori, rareori cu cate-o replica scurta, din mila scenaristului. Ele stabileau ce se cumpara, ei impingeau cosul si aprobau, intru ridicarea si stabilizarea moralului de familie.

Nu stiu ce vreau, ies din casa si umblu ca sa aflu ce vreau, dar ma intorc si mai nauca. Pe de o parte, toate vrem sa ne caram celula de baza prin mall, pe la neamuri si prin supermarket, dar o data ajunsi in acest punct cu amanuntul, parca ni se prinde de creieri o crusta de rutina, de plictis sfaramicios, de iubire cu conservanti. Am trecut prin toate fazele: cand am inhalat extatic libertatea si singuratatea, cand am impins caruciorul de cumparaturi langa cate-un logodnic (el cu stanga, eu cu dreapta, amandoi ranjind ca prostii), cand am batut mall-urile cu prietenele mele la fel de realiste si zdravene ca si mine. Dar acum (cred ca) am ajuns in stadiul cand imi doresc sa merg la mall cu un iubit, sa ne despartim imediat dupa ce patrundem in zona cheltuielii, sa mearga el la auto-moto-urile si unditele lui, eu la rochiile mele, si sa ne dam intalnire cam in doua ceasuri, la cafenea. Adica sa fiu geloasa cat scotoceste in marafeturile lui de pescuit, sa fie gelos cat ma probez cu toti pantofii din raion, sa nu stim unul de altul macar 120 de minute, sa ne fie dor si sa ne pupam apoi, izbaviti, in barul mall-ului, pe nervii altora.

Encore une fois. 2010

De cite ori se incheie cite-un an, incerc sa ma manifest cu totul altfel decit la Revelionul precedent, ca sa contracarez efectele startului gresit. Urasc sa-mi iau angajamente tremolante in noaptea dintre ani sau sa fagaduiesc scarlettian “cu orice pret, am sa schimb, am sa reusesc, am sa fiu fericita”, toate cuprinse apetisant intr-o coaja de juraminte.

De cite ori am plins de Revelion, am crezut cel putin ca am invatat o lectie din asta si am privit totul ca pe un circ plin de tragism compensatoriu. Insa la Revelionul urmator care ma prindea cu batista ghem sub viitura de lacrimi, realizam ca nu se invata nimic din plins – deci va implor, renuntati sa mai lacrimati solemn-vindicativ la miezul noptii, fiindca inima nu se invata minte doar dupa o drama si-o betie de Anul Nou.

As vrea sa va stiu fericiti ca exista un moment exaltat, feeric si artificios la miezul acestei nopti, pe urma om mai vedea noi. Va rog sa aveti o singura superstitie: sa purtati neaparat un strop de haz de necaz in geanta, am auzit ca aduce noroc.

Amintiti-va ce faceati si ce simteati anul trecut de Revelion, cum va contorsionati gindurile si sufletul in cautarea celor mai bune unghiuri de unde s-ar putea zari fericirea in zilele senine (sau cu un telescop bun). V-ati jurat, v-ati ambalat, v-ati facut visuri si-ati tremurat ca poate nu v-ati luat toate masurile de intimpinare a destinului ameliorat substantial. De fiecare data cind ceasul mare din piata publica geme teatral la miezul noptii, plaminii ne tremura patrunsi de spiritul, nu-i asa, gindirii pozitive ce-are sa ne paleasca din primul ceas al lui 1 ianuarie.

S-a mai dus un an pe care, la vremea lui, l-am jurat, l-am asteptat, l-am cocolosit cu promisiuni, l-am plins, l-am analizat, l-am zapacit cu atitea angajamente si rezolutii.

Cind l-am infruntit pe raposatul 2009, ce era la gura noastra? Am sa termin cu dragostea bolnava si-am sa incep o dragoste sanatoasa. Am sa slabesc de n-o sa ma mai recunoasca nici mama. N-am sa mai pling pentru niciun barbat, am sa las barbatii sa plinga pentru mine. Am sa string bani, n-am sa mai cheltuiesc niciodata pina la ultimul cent pe prostii. Am sa-mi gasesc dragostea pe care o caut de-o viata. Am sa-mi fac toate analizele la timp. Am sa ma casatoresc cu dragostea vietii mele. Am sa scriu cartea vietii mele.

Si nu ne-am tinut de juraminte. Am continuat sa plingem din dragoste si sa ne consolam cu cite 4000 de calorii pe zi. Am pastrat iubirile bolnave, fiindca erau mai ademenitoare decit orice iubire clinic sanatoasa. Am cheltuit tot cum stiam noi, iar rochiile de mireasa au ramas tot unde le e locul: prin vitrine si prin dulapurile femeilor care si-au respectat juramintele de la miezul noptii, de la Revelionul trecut.

Deci hai sa nu mai juram, sa nu mai fim disperati, sa nu ne mai lasam haituiti de suflarea intretaiata a unui destin care oricum isi va face de cap. Hai sa ne relaxam in aceasta noapte, sa descuiem inimi si priviri, sa fim liberi si sa asteptam, cu gratitudine, picaturile de bine si frumos care ne sunt pregatite. Sa invatam sa primim momentele dulci fara suspine sceptice. Sa invatam sa vedem, sa acceptam si sa descoperim oamenii din jur, revelatiile pot fi miraculoase, salvatoare. Sa nu mai fortam rezistenta si nervii juramintelor, mai bine sa avem incredere in ochii, bratele si inima noastra.

Va multumesc din tot sufletul meu pentru ca mi-ati fost alaturi si mi-ati descifrat si seninul, si furtunile. LA MULTI ANI!