Hai sa ne gandim sambata seara

Sambata in care imi faceam de cap in Antalya (vezi si crezi foto cu cocktail Mojito), cu vreo doua luni in urma, a fost una dintre putinele care si-au meritat statutul. Apartin categoriei care traieste fulminant de luni pana vineri si zace prosteste de sambata pana luni. Altii lesina muncind in timpul saptamanii, iar in weekend chiuie ca apasii pe cai, se distreaza nebuneste, isi iau nevestele sau amantele si pleaca pe coclauri turistice (respectiv in statiuni conspirative), se imbata solemn, dar au timp inclusiv pentru tratamentul cu castraveciori, astfel incat pana luni nici mahmuri nu mai sunt. Asta e adevaratul model suedez, am vazut la Stockholm zeci de mii de truditori pe care nu-i auzeai pana cand se crapa de vineri si rupeau usile barurilor, in goana dupa elegantul adapat nordic.

Cu exceptia unor escapade memorabile, imi toc weekend-urile cu maruntisuri care, daca n-ar fi de ras, ar fi de plans. Obligatoriu, daca raman in raza Bucurestilor, nimeresc la mall, desi cand ies pe usa am cu totul alte intentii. Creativitatea ma lasa balta pe drum si, ostenita sa inventez programe nonconformiste, ma abat superficial de la ruta. In fiecare joi, cam asa, coc un program pompos de weekend, dezvolt conversatii la telefon cu prietene cu care, teoretic, urmeaza sa ies sambata in Centrul Vechi sau in alt loc boieresc. Dar aproape nimic din falnica intentie nu supravietuieste pana la soroc.

Sambata ma trezesc la pranz, fiindca vineri ma culc enervant de tarziu. Pana pe la 2.00 dupa-amiaza, beau cafea si numar puchiteii de var de pe tavan, in acordul unor ganduri pe jumatate dramatice, pe jumatate caraghioase. Cand imi ajunge zatul cafelei pe cerul gurii (beau cafea turceasca), e semn ca am epuizat pretextele de leneveala. Ma imbrac si-o iau la sanatoasa prin grandiosul centru comercial, unde asist la organizarea gintei cumparacioase specifica mall-ului, asa cum va mai povesteam si altadata.

Nu, acum vorbesc serios, voi ce faceti sambata si duminica, in general? Cateodata, am un program de sar fulgii in urma mea, nu stiu unde sa ma impart mai intai, dar acestea sunt slavite exceptii, in rest am agenda exasperanta: fac ordine in casa (dezintegrez musuroiul de haine pe care il cladesc in timpul saptamanii, pe una dintre aripile canapelei de colt), pornesc masina de spalat (ca sa se auda si de la mine din casa zumzet de om viu), ma duc la cumparaturi (unde iau cos mic, fiindca urasc sa imping cos mare) si-l indop cu marafeturi, vin acasa, schimb transa de rufe de la spalat, fac doua milioane de clici pe toti Internetii deschisi (Facebooksi, Yahoouri, bloguri, vplay-uri, youtube-uri), dupa care plonjez in pat si astept sa se faca luni, sa incep si eu sa traiesc intens.

Povesti cu happy-(week)end

Cand eram studenta si mergeam cu trenul in nestire, ma uitam la sarmele cocosate de rufe, din curtile oamenilor, pe la Bucuresti, Chitila, Buftea, Darza, Peris, Scrovistea, Crivina, Prahova, Brazi, Ploiesti, Valea Calugareasca, Cricov, Inotesti, Mizil, Buzau. Dupa hainele pe care le labartau pe franghii, la uscat, intelegeam ce fel de viata au.  Nu numai saraca sau bogata, ci si desteapta sau proasta. Intelegeam, din dispunerea si procentajele si culorile hainelor, cati copii mici si mari aveau, cine era tartorul clanului, cine facea scandal mai mult si cine smotruia mai putin.

Intr-o vreme, ma uitam si la balcoanele oamenilor, inventariam rapid uneltele nefericirii conjugale, lipsa de gratie a hainelor intinse – blazat si dramatic – sa se usuce, scarile duble, perdelele trase peste (sau de pe) geamuri, vopseaua sarita, vopseaua impecabila, fericirea obraznica, suferinta cuminte.

Si, mai nou, fiindca nu ghicesc ocult, ci ghicesc in viata din vitrina omului, cunosc standardul de exuberanta dupa weekend-uri. Nu-ti trebuie cesti de cafea intoarse cu fundu-n sus si nici carti de ghicit, nici palme cu linii si noroace adanci. Poti sti ce fel de viata cara dupa el un om, daca asisti (din umbra sau pe fata) la viata lui de weekend.

Nu stiu daca toti cei care sunt departe de Internet azi se afla in locuri molcom invidiabile de catre ceilalti sau, pur si simplu, nu intra pe forumuri si bloguri tocmai pentru a nu crea senzatia dezolanta de timp steril, cu neputinta de umplut si rontait in alt mod. Eu, persoana de fata, ma exclud elegant, tocesc premisa ca, daca e blogul meu, se cheama ca azi am program administrativ, deci ma prefac suav ca stau aici intre doua picaturi de pauze, intre doua oceane de fericire enervant de revarsata.

Cine se uita la noi din afara va deschide gura sa spuna ca n-avem vieti, ca in timp ce altii rascoc gratare la iarba prazulie, noi tacanim intr-o tastatura, ca intr-un ritual de scuturare a Lampii lui Aladin. Poate apare ceva. Dar Duhul Fermecat nu lucreaza duminica.

Azi am fost la un mall, in cel mai frivol si frumos pas posibil, asa cum imi permitea sontacaiala conjuncturala (ma doare un picior, am facut o boacana). Sclipiciul firmos m-a facut un om mai bun, mai intelegator si generos cu slabiciunile comerciale ale parvenitilor si majoretelor patriei. A fost bine, fantanile arteziene scuipau energie si parfum acvatic, oamenii care nu-si uitasera vietile acasa se sarutau pe scara rulanta (cum am vazut noi in filmuletul ucigas postat de Alina Grozea pe blogul ei), premiantele trageau de pachete umflate de cumparaturi trivial de cool si moderne.

E sambata seara si nici n-am curaj sa va intreb ce faceti acum.

Cineva ne poarta simbetele

Ucidem zile intregi, cu goana noastra descreierata dupa simbete, vacante si Revelioane. Alungam timp din propria viata, ca sa ajungem mai repede in weekend, sa vina vara, sa luam leafa, sa treaca tusea si cosul din barba, sa se astimpere copiii, sa invete catelul sa faca pipi afara. De zeci de ori pe zi, mintea noastra toarce un pacat autodistructiv: sa treaca si asta, sa vina mai repede clipa cind…

Cind murim, de fapt.

Povestea lui Dea Valma - despre plutirile mortii, cazuta peste noi intr-o zi de simbata – precum si ceea ce a scris Alice pe blogul ei, despre asteptarile ca niste colici, mi-aduc aminte cine suntem, ce apucaturi absurde avem. Abia asteptam sa treaca timpul, apoi, dupa ce anii se usuca si pica, ne intrebam sablonard unde naiba s-au dus. Miorlaim in permanenta ca timpul trece prea repede, apoi, in clipa urmatoare si-n alte o mie de clipe, ne rugam sa treaca timpul mai repede - ca sa inceteze ploaia, sa ni se intoarca iubitul, sa ni se coaca placinta.

Stiu, tragem zilnic de boccelele plictisului, ale jobului, ale parului electrizat, ale iubitului ratacitor, ale fripturii prea tari, ale poleiului, lacrimii, amigdalitei. Toate astea trebuie usuite, zburatacite, afurisite. Sa plece, sa dispara, sa inceteze. Dar o data cu ele, se scurge, in sifonul chiuvetei, timp din viata noastra. Orele noastre, anotimpurile noastre.

In fiecare luni, ma trezesc tinjind dupa simbata. Dintr-o data, doua treimi din viata mea e biciuita pe spate, ca sa alerge mai repede. Ca sa nu mai spun ca, de multe ori, ideea de simbata nu e nici pe departe echivalenta cu vreo veselie acuta. Simbetele in contul carora detestam restul saptaminii sunt un templu al sperantei fara piloni de sustinere.

Simbetele mele au fost intotdeauna un joc de ruleta, mi le-am poftit frumoase si romantice, dar citeodata au venit mofluze, plouate, solitare. Am avut multe zile de luni mai frumoase decit zilele de simbata. Cu toate astea, ingrata si superficiala in a-mi judeca sufletul, am continuat sa urasc zilele de luni, la un mod visceral, ilogic.

Simbetele nu-si merita dragostea noastra neconditionata; ne-au lasat de prea multe ori plinse, deceptionate, cu asteptarile facute ghem in stomac. Rochii pe care le-am pregatit toata saptamina au ramas atirnate dramatic pe cite-un spatar de scaun, singurul martor al iubirilor fragile. Simbetele dupa care tinjim intreaga saptamina, cu zvircoliri de anticipatii placute, sfirsesc uneori prin a ne ride-n nas.

Simbetele s-au tradus, de foarte multe ori, prin telefoane care nu suna, vesti intepenite pe drum, vorbe asteptate degeaba, caderi in abisul iluziilor noastre.

Prin petreceri pe care le-am asteptat sase zile si le-am ratat intr-a saptea. 

Prin saruturi pe care le-am asteptat de luni pina vineri, iar simbata au venit, dar pe obraz.

Prin “te iubesc”-ul pe care l-am asteptat un an si care a venit intr-o simbata, deghizat intr-un “tin destul de mult la tine”. Ulterior, m-am prefacut ca a fost, totusi, un “te iubesc”.    

Daca, la asfintit de viata, ai putea edita trairile tale ca pe un program digital de radio, in asa fel incit sa comprimi, intr-o inregistrare unica, numai ce-a meritat trait, ai avea un soc si te-ai sinucide inainte ca soarta sa aiba aceasta onoare. Ai constata ca, din 75 de ani, ai trait cu adevarat, intens si frumos, vreo trei. Pe restul, i-ai asteptat nerabdatoare sa treaca.

Scris azi, simbata, 2 mai.