De ziua iubitului meu

Azi, iubitul meu (exact, stiti voi, acela pe care il astept cam de 20 de ani, ca sa aproximez in avantajul meu) implineste 39 de ani. Bine, i-am si spus, ar fi putut sa implineasca si el macar 40, ca sa-mi amelioreze cumva siguranta de sine, dar ma rog, nimeni nu-i perfect. Doru Roman e un barbat minunat si, asa cum v-am promis, incep deja sa ma laud cu el, ca si cum l-as fi construit eu.

Nu stiu ce-am facut ca sa-l merit, probabil mai nimic, fiindca am vazut ca barbatii cei mai buni de pe fata pamantului ajung la femeile care nu se straduiesc prea mult sa evolueze spiritual. Ani la rand, decenii la rand, mi-am meritat nefericirea, pe principiul ca, daca un barbat te insala o data, e vina lui, dar daca te insala a doua oara, e vina ta. Cred ca Doru nu ma va insela niciodata. Si, mai important de-atat, stie sa iubeasca. Pana la proba contrarie, pe care promit s-o transez tot alaturi de voi. Desi ma indoiesc sincer ca va fi cazul.

La multi ani, Doru, dragostea mea!

S-au batut cu noi si-acum se bat intre ei

Pentru ca oricum n-a uitat nimeni circul asta – desi s-a intamplat acum 14 ani – reiau subiectul, in imprejurari noi. In ’98, inflamati de adevarurile incomode pe care le scriseseram despre ei toata vara, la mare, Talismanii ne-au prins (pe mine si pe Alice) la repetitiile pentru Festivalul Mamaia. Eram ziariste acreditate la eveniment. Au venit dupa noi la Teatrul de Vara si s-au purtat ca doi mitocani ordinari ce sunt. Tavi Colen excela in limbaj de joasa speta, ne injura si ne jignea ca un badaran de suburbie. Iar Alin Oprea ne-a scuipat. Da, cu saliva lui romantica, de angelic trubadur al iubirii, ne-a scuipat de nu ne-am vazut, a trebuit sa ma sterg pe fata, ca sa scap de balele lui scarboase.
Asa au inteles ei sa-si faca dreptate, in conditiile in care noi nu scriseseram nimic, absolut nimic neadevarat despre ei. Suntem jurnalisti si avem dreptul sa exprimam deschis o opinie si o constatare. Printre altele, scriseseram ca Talismanii erau foarte activi in susele ieftine de pe Litoral, ca uneori faceau playback, ca ne-am saturat de “Siiiiingur, atat de siiiingur”. N-am scris nimic din ce-ar fi putut semana a barfa ieftina, a inventie sau a insulta. Cu toate astea, obisnuiti ca presa mondena sa-i pupe-n fund, normal ca erau umflati de oroarea ca doua femei le-au facut cronici caricaturale sau i-au infundat in pamflet.
La ora aia, i-am dat si-n judecata pe Oprea si pe Colen, dar procuratura a decis neinceperea urmaririi penale, fiindca a fost greu (si nici nu ne-am pus mintea, de lehamite) sa dovedim cele afirmate, atata vreme cat ei, ca doi barbati curajosi ce sunt, au facut asta fara martori, sperand sa parem noi nebune.
Cu toate astea, au fost multi care ne-au crezut si chiar talismanoii au recunoscut, involuntar, ca o facusera lata.
Bun, ajungem in zilele noastre. De la o vreme, tabloidele sunt pline de besteleala dintre fostii Talismani, Alin Oprea si Tavi Colen. Azi, fostii Feti-Frumosi ai rock-ului lesinat romanesc se fac albie de porci. Colen spune ca trupa s-a rupt in 2006 fiindca el n-o mai suporta pe madam Larisa, nevasta lui Oprea (care-si baga nasul prea mult in treburile lor “artistice”). Oprea il face pe Colen profitor si il acuza ca, in loc sa doneze castigurile saracilor (cum a facut el, chipurile – mvaaaai!!), ala si-a luat sase case si-un teren la Eforie. Oprea ne crede prosti, “donatiile” inseamna concerte caritabile si mici contributii pe ici, pe colo, cat sa se scoata la impozite. Sa nu-mi spuneti mie ca el e Taica Terezu’, ca sa-si rupa de la gura si sa dea sarmanilor. Apropo de rupt de la gura, Colen il acuza pe Oprea ca umbla numai beat manga, ca-l cara asta in spate inainte si dupa concerte.
Cearta astora e oribila si implica lucruri cu mult mai grave si mai ridicole decat am scris noi vreodata despre ei. Daca noi am fi spus numai pe sfert din ce-si arunca ei azi unul altuia, eram aceste frustrate nebune si rele si urate care n-au ce face si se iau de artistii de geniu ai poporului. Dar asa, uite la ce s-a ajuns. Sa nu le crapi capul amandurora acum, cand ii auzi?
Inainte sa scriem despre ei ca si-au cam penibilizat repertoriul si aparitia scenica, scriseseram de multe ori si lucruri frumoase, i-am incurajat destul la inceput. Niciodata n-au venit sa zica si ei “mersi, fetelor” – sau “mersi, fa”, ca e mai pe limba lor, ma rog. Nu. Dar imediat ce i-am calcat pe coada, au bubuit ca niste butelii defecte.
Azi, trupa Talisman, acesti Modern Talking mai mici, se scuipa intre ei, deci saliva lui Oprea isi continua circuitul in natura. Ca dovada ca situatia statea mult mai rau decat am indraznit noi sa scriem in cronici. Si atunci, cu ce tupeu jegos ne-au asaltat pe noi? Intrebare retorica, porcismul n-are limite.
Fiecare pasare pe limba ei piere. Mai ales alea ragusite.

Ce-am fost si ce-am ajuns

Azi, m-am reintalnit cu o draga prietena din copilarie. Prin nametii mofluzi ai unei ierni retardate, am gasit de cuviinta sa-mi vizitez nazdravana mea fosta colega de scoala. In asemenea imprejurari, indiferent cat te-ai opinti sa vorbesti despre chestiuni arzatoare la ordinea zilei, ajungi sa trancanesti numai despre trecut. Mi-a facut o placere pentru care ma simt pe undeva vinovata, abia astept sa recidivam, ma bucur imens ca ne-am regasit.

Dincolo de asta, meditez acum asupra unor lucruri. Din vorba-n vorba si din lacrima-n zambet, am aflat ca:

- Una dintre premiantele clasei, din scoala generala, a ajuns o blazata, a divortat de doua ori si-a incercat de trei ori sa se sinucida.

- Una dintre frumoasele clasei s-a ingrasat o tona jumate si acum nu iese din casa, de teama sa n-o recunoasca cineva si sa-si faca cruce.

- Unul dintre istetii aproape misogini ai promotiei s-a insurat cu o cretina superficiala care-l tine sub, nu-i asa, papuc.

- Unul dintre campionii la atletism din generatia noastra are acum 140 de kile si se gandeste serios sa-si faca o operatie de micsorare a stomacului, insa i-e frica de anestezie.

- Una dintre profesoarele noastre din gimnaziu, care era de-o eleganta inrobitoare, a ajuns sleampata, urata si semi-nebuna.

- Unul dintre profesorii nostri de stiinte exacte s-a apucat de baut dupa ce-a iesit la pensie si acum are ciroza in ultimul stadiu.

- Una dintre cele mai urate colege din generala e maritata cu un baiat bun, pe care l-a cunoscut in clasa a opta si de care nu s-a mai despartit niciodata. El e la fel de urat, dar e altruist ca un medicament. Au impreuna trei copii frumosi foc, culmea.

- Una dintre cele mai talentate colege la literatura a ajuns analist de credite, la o banca.

- Unul dintre cei mai buni elevi la matematica – un geniu, as fi zis eu – e consilier pe la o primarie de provincie.

- Doua gemene, care au fost colege cu noi si care  nu se desparteau nici cand mergeau la toaleta, nu s-au mai vazut de noua ani: una sta in Canada, cealalta in Noua Zeelanda.

- Cea mai frumoasa si curtata fata din promotie, pe care o invidiam toate pana la lesin, a avut un destin sentimental groaznic, n-a luat-o nimeni de nevasta, a suferit ca o condamnata si acum traieste cu antidepresive si mult (dramatic de mult) alcool.

In cele doua ore cat am vorbit cu scumpa mea prietena, am aflat lucruri multe, uluitoare, fabuloase, socante, ciudate, frumoase, lucruri pe care altfel nu stiu cum le-as fi recuperat din trecutul meu.

Dincolo de voluptatea update-ului, un gand nesuferit nu mi-a dat pace toata ziua: oare, daca ar fi sa discute si despre mine niste foste colege, ce-ar alege sa spuna? Ce mai face Simona Catrina? E scriitoare si jurnalista? N-a luat-o nimeni de nevasta nici acum? A publicat trei carti? N-a catadicsit sa faca niciun copil? Are doua cetatenii? N-are masina? Nu s-a schimbat prea mult din liceu? Daca o vedeai acum doi ani, n-o mai recunosteai? E o tipa haioasa? A avut si niste iubiti insurati? E la fel de desteapta cum o stim? Iubitul ei din Canada a lasat-o pentru alta? Acum, de curand, si-a gasit iubirea vietii si s-a logodit?

Sincer, n-am nici cea mai vaga idee ce-ar spune o fosta colega mai intai despre mine. Am impresionat si am contrariat in egala masura, deci e greu de intuit asa ceva. Daca as fi in locul celor care ma analizeaza, as alege, din rautate – sau poate dintr-un amuzament prost inteles – numai picanteriile, meschinariile si ciudateniile. Dar poate ma insel, sunt datoare, totusi, cu prezumtia de clementa.

Ce credeti ca ar spune fostii colegi despre voi, daca s-ar apuca sa va barfeasca?…

PS: Eu sunt in fotografie pe primul rand, a doua din stanga.

M-am logodit vineri, 13

Vineri, 13, eu si iubitul meu ne-am hotarat sa anuntam sambata, 14, ca ne-am logodit. Am incercat degeaba sa evitam circumstantele fatidice, fiindca oricum ele au ajuns sa aiba legatura cu data groazei. Desi teoretic ne-am logodit instantaneu, de cand ne-am vazut prima oara, nici unul n-a avut cum sa rosteasca asta cu voce tare, fiecare cauta sa para clinic sanatos, mai ales la cap. Dar aveam amandoi ochii in forma de inele cu piatra neagra (pupilele, exact). Si vineri, 13, n-am mai rezistat sub asediul discretiei. Am zis: gata, sambata, 14, va sti toata lumea.

Ieri a fost vineri, 13. In ziua logodnei mele, cred ca si camera de garda lancezea. La UPU, lumea juca table si chirurgii faceau sudoku la ATI, fiindca nimeni nu se interna pentru operatii in asemenea zi. Noroc cu vreo doua peritonite si-o beizadea cu capul spart de ghinionul celor 200 de kilometri la ora, mai pe seara, care au atras chiote de bucurie in randurile personalului medical.

Vineri, 13, taximetristii si-au dublat numarul de cruci de la oglinda, m-am temut sincer pentru viata mea cand, la fiecare intersectie, soferul se inchina si dadea claia de icoane la o parte din parbriz, ca sa vada pe unde-o ia. Nu de alta, dar mi-era frica sa n-ajung la UPU, unde am stabilit ca lumea isi cam iesise din mana.

Vineri, 13, toate posturile tv difuzau filme horror de arhiva, inclusiv parodia “Sambata, 14″. Noroc ca mai dadeau, intre doua productii cu monstri, si cate-un divertisment relaxant cu protestantii de pe strada, care se cafteau cu jandarmii. Cred ca de-aia ne-am si logodit tocmai atunci, simteam ca vine sfarsitul lumii si voiam sa terminam odata cu traiul in desfrau.

Pe umarul vostru am plans cand am avut calamitati in viata sau mi-am savurat tristetile si tradarile cu care m-am pricopsit in anii trecuti. Si, fiindca n-am avut prea multe de ascuns nici atunci (desi, din respect pentru femeile care imi luau barbatii, nu le dadeam numele reale), nu va ascund nimic nici acum. Doru Roman (alintat “Doru” pe acest blog si in dashboard) este de-acum inainte logodnicul meu, iubitul meu si un barbat pe care ma mir ca nu l-a insfacat vreo femeie misto de pe-aici, inainte sa ma gaseasca el pe mine. E un om minunat, dar cum voi avea o viata de-acum inainte sa ma laud cu el, nu lungesc compunerea acum. Cei de pe Facebook stiu deja de azi-noapte despre aceasta schimbare de status, insa pe unii dintre voi va gasesc doar aici.

Anticipez o ingrijorare, de fapt am primit astfel de intrebari si pe Facebook, asa ca lamuresc chestiunea de pe acum: textele mele vor grai la fel si in continuare, nu ma va lovi in niciun caz vreun idealism baltind de truisme, de utopii sau de vreun delir amoros. Eu vad lumea la fel si voi scrie la fel, fiindca am adunat in viata asta istorii incredibile.

Sunt fericita asa cum n-am fost niciodata si va multumesc tuturor, mi-ati purtat noroc!

Le dam sau nu le dam?

Ieri, in autobuz, s-a urcat al opt miilea copil care cerseste. A cantat cumplit de fals un colind, jumatate din versuri erau gresite, stalcite. Racnea de-ti faramita urechea: “Si la biflalin am fooost” sau “Si acolo pe vanjos s-a nascut Domnu’ Hristos”. Deloc induiosator, daca e sa luam in calcul doar prestatia artistica. Pentru ca, nu-i asa, noi nu incurajam cersetoria si vrem sa fim cetateni verticali, n-am scobit in geanta dupa vreun leu si am lasat fetita afona sa treaca, milogindu-se mecanic de mine si de alti o suta de inghesuiti: “Daaaaati-mi si mie un banut sa-mi iau o paine, va roooog, sa va dea Dumnezeu sanatate!”. O clipa, desi chestiunea cu painea imi zguduia constiinta, am fost mandra ca m-am abtinut de la donatii.

Pe urma, s-a intamplat ceva. Tigancusa s-a intors la mine. Eu tineam in mana o cutie de suc, abia luasem doua guri din ea. “Tanti, imi dati si mie niste suc?”. Aici, m-a lovit in plin. I-am intins cutia cu toata inima si cu toata viteza. A luat-o cu maini tremurande si a baut lacoma, disperata, desi murdarisem cutia de ruj. S-a indepartat usor, in timp ce bea cu inghitituri siderate. Atunci, am realizat ca, desi copiii astia fac probabil mai multi bani decat noi (sau m-am uitat eu de prea multe ori la Filantropica, fiindca mi se pare un film genial), ei sunt niste amarati. Sunt niste fiinte de 6-7 ani care bat troleibuzele, intr-un frig cainos, cantand pana la raguseala, fiindca daca nu aduna in traista o anumita suma, incaseaza o cafteala sora cu moartea de la tac-su, seara. Copiii astia aduna suficienti lei pe zi ca sa-si ia nu numai suc, dar si un hamburger si poate si mai mult de-atat. Dar nu au curaj, ei trebuie sa-si faca planul, altfel suporta consecinte inumane.

Odata, un pusti din asta cersetor se ruga de mine sa-i dau bani sa-si ia mancare. L-am luat de manuta si l-am tras dupa mine spre mall-ul in care intram. Zic: e ziua ta norocoasa, iti iau eu de mancare ce vrei, hai cu mine si-ti alegi. L-am vazut traind o drama cumplita. Oscila, inghitind in sec, intre pofta de a se repezi in bunatatile pe care promiteam sa i le cumpar si groaza ca aceste bucate nu-l vor scuti de scatoalcele de-acasa. Scopul cu care batea orasul nu era sa manance, desi era sleit de foame si rebegit de frig. El avea nevoie de cash. A mers cativa pasi cu mine, s-a luptat cu el, apoi s-a smuls din mana mea si, vazand ca n-am de gand sa-i dau niciun chior, a fugit. Nu stiam daca sa-mi fie mila sau sa-l bodoganesc.

Si atunci, spuneti-mi voi, ce facem cu cersetorii? Stiu, majoritatea imi veti spune ca astia au o mafie, ca sunt organizati in retele, ca au capetenii si supervizori, ca fac averi… Asa o fi. Dincolo de asta, daca exista macar unu la suta de amarati onesti? Oare batrana care se tanguie seara de seara langa chioscul de covrigi si spune ca-i este foame e atat de bogata cum suspecteaza unii? Cateodata, ii cumpar eu covrigi si-i dau, ii ia pofticioasa si zice “bogdaproste”. Ce inseamna asta, ca ii era chiar foame, ca nu are nevoie de bani gheata, ca e o sarmana? Sau ca joaca un rol perfect? Cine stie asta, cine stabileste asta?

Intr-o zi, dintr-un canal au iesit cativa aurolaci si-au inceput sa caute in gunoaie, dupa ceva de mancare. N-ajungeam pana la ei, erau pe trotuarul celalalt, le-as fi dat niste bani, era clar ca aia n-aveau dupa ce bea apa. O sa-mi spuneti, desigur, ca e optiunea lor sa dea banii pe drog ieftin, in detrimentul hranei. Doar ca eu stiu ca asta e deja boala, ei sunt niste victime, niste dependenti, iar aceste afectiuni nu se vindeca prin vointa. Au nevoie de ajutor specializat, de psihologi, de mese calde si paturi comode… De unde asa ceva, in tara asta?

Ce facem cu cersetorii, deci? Cum decidem cine are cu adevarat nevoie de bani si cine e doar un excelent colector de cash? E normal si uman sa te supui avertismentelor statului, gen “nu incurajati cersetoria si nu dati bani cersetorilor!”? E mai bine sa le dai tuturor macar cate-un leu, sa-ti faci pomana cu ei, chiar daca unii au mai multi bani ca tine? Poate printre ei sunt si batuti de soarta sinceri?

Sunt foarte derutata, mai ales ca am stat sapte ani in Canada, unde nu exista absolut niciun copil cersetor si absolut niciun batran ratacit pe strazi, depinzand de mila publica. Singurii begger-i erau o mana de drogati metropolitani, homeless in primul rand din vina lor, care nu acceptau ajutorul guvernului, care aveau o indaratnicie autodistructiva. In rest, nimic. M-am intors in Romania mea, asistand dezolata la spectacolul interminabil al cerselii la orice nivel. Si nu stiu deloc ce sa fac. Cui sa dau, cui sa nu dau…