Draga jurnalule,

Azi m-am trezit la pranz, mosmondita, fiindca toata noaptea statusem cu ochii cascati si ma gandisem la ziua de ieri, cand m-am gandit intens la ultimele luni, ma rog. Pusesem ceasul sa sune la 12, altfel dormeam si-n clipa de fata, ceea ce, probabil, mi-ar fi ingreunat oarecum redactarea acestor randuri. Daca m-am trezit eu, am trezit si laptopul, care statea pe Sleep, il furase somnul cat visam eu cateva herghelii verzi.

Am gasit, cu privirile carpite, un mesaj de la prietena mea din Toronto, Ramona, care a nascut un baiat. Am sarit in fund, cu ochii de data asta nisipos gogonati, si am hartanit imediat cele cateva randuri. Eu am plans si am ras citind despre cezariana-i fara complicatii si despre pruncul fara bazaieli exagerate. Nu mi-a spus o vorba despre ceea ce simte insa, mai ales ca e primul ei copil. De-aia fac psihologii averi, dupa ce ne trantim spinarea pe canapeaua lor si insiram toate prostiile, acompaniati de vesnica lor intrebare: “Si ce-ai simtit atunci?”. Daca oamenii ar invata odata sa mormaie mai tare ce simt in fata unui fenomen anume, o breasla intreaga de ascultatori platiti cu ora s-ar reorienta profesional.

Mai departe, draga jurnalule: inainte de a ma prelinge din pat, am vorbit la telefon cu vreo patru persoane, improscand vestea despre Ramona, desi unii n-o cunosteau si hhhmmmaiau doar din politete. Cat horcaia cafeaua in filtru, m-am intors la laptop sa vad pozele cu bebelusul. M-a deranjat din emotionata mea starmoceala interfonul. Ajunsa in fata dispozitivului, am realizat ca, de cand stau aici, n-am folosit niciodata interfonul si, deci, nu stiu ce buton sa turtesc. Dar s-o luam cu receptorul, ca pana aici e clar. “Alo”, zic, si de la celalalt capat, oracaie o voce de sex incert: “De la Romgaz, doamna! Ne deschideti si noua?”. Daaaa, lasa ca stiu deja bancul cu Romgazul, nu ma duceti voi pe mine, auzi tu, Romgaz duminica! Am inchis, din doua motive: sunt ceva mai desteapta decat iedul cel mare al caprei si, in plus, nu stiam pe ce sa apas ca sa se deschida usa, va spusei.

Mi-am lipait papucii stupid de pufosi pana in bucatarie, ca se copsese cafeaua. N-am apucat sa-mi umplu stacana mea cu buline, ca trrrr, suna la usa. Ma duc, ma chiorasc pe vizor, vad doi insi in oarece salopete. Zic “Cine e?”, ca si cum exista vreo dovada ca raspunde cineva sincer la aceasta intrebare. “De la Romgaz!”, o tin ei pe-a lor. Da curajul peste mine si deschid. Vizitatorii arborau mutra tipica a omului pus sa lucreze de sarbatorile legale. Cica in urma inspectiei precedente (care fusese, ce-i drept, acum o luna), s-a constatat ca instalatia mea de gaze naturale prezinta niste abateri de la normele stabilite legal, in conformitate cu prevederea, alineatul, paragraful. Bine, asta dupa ce m-au dojenit cu niste dezacorduri, ca de ce nu le-am dat drumul in bloc. Le-am spus ca nu folosesc aragazul decat ca sa fierb cate-un ou, n-am sarit in aer si nici nu fasaie nimic suspect. Dar ei au leganat din capetele dezamagite si mi-au inlocuit un surubel ce urma, potrivit prognozei lor, sa produca o bubuitura si-o explozie cu care mi-as fi garantat prezenta la televizor, la ore de maxima audienta. Le-am multumit din toata inima mea ca mi-au salvat viata, dupa care au plecat si le-am fluturat mana in zare. Peste o ora, m-a sunat administratora sa ma intrebe cum ma simt cu noul surub (parca era vreo plomba la masea), i-am zis ca ma simt senzational, si ea mi-a spus ca trei sferturi din bloc si-au schimbat suruburile si tevile azi. Deci nu eram eu acel pericol spectaculos, ci doar un parlit de caz tipic, un prototip de profilaxie domestica.

Draga jurnalule, e prima si ultima oara cand iti scriu, deoarece am constatat ca nu pot fi intr-atat de sincera cu tine, incat sa merite deranjul. Si, atunci cand as putea fi sincera, scriu despre filtrul de cafea si despre Romgaz. Am lenevit si m-am gandit toata ziua la bebelusul Ramonei, la viitorul meu si la fragilitatea destinului uman incolacit pe teava de gaze. Mai spre seara, am revenit la chestiunea sentimentelor innabusite. Oamenii nu spun ce simt, iti insira fapte, iar tu trebuie sa deduci hipoimplicarile lor in evolutie.

La ora cand iti scriu, blogul meu nu merge din Mozilla, ci doar din Explorer, a intrat un gandac verde pe geam si l-am ucis cu spray aromat, de camera (n-am vrut decat sa-l anesteziez si sa-l redau naturii, dar se pare ca era alergic la moleculele de piersica artificiala), mi-e frig,  la televizor se cearta astia pe cvorum si pe frauda parlamentara, beau suc cu gheata, acum realizez ca poate si de-asta mi-e frig, ma probez cu niste blugi mai batrani si intineresc in fata constatarilor.

Draga jurnalule, iarta-ma ca n-am fost capabila sa leg o relatie durabila cu tine, dar am recitit ce-am scris acum si am realizat ca una e sa treaca zilele aiurea prin firea lor acra, si alta e sa mai si scriu despre miraculoasa experienta a unei duminici la bloc. Ramai cu bine, eu ma intorc la gandurile mele stufoase, pe care – din fericire – nu le pot reciti de o mie de ori. Si cel putin am convingerea ca vor muri o data cu mine.

Contratimpul probabil

Cand am plecat in Canada, in 2003, tocmai scapasem din zgarda unei indragosteli. Iubisem un tip pana prin iarna lui 2002, cand am realizat ca prefera sa faca Revelionul cu meseria lui de chitarist-sef. Probabil chitara arata mai bine ca mine sau nu era asa cicalitoare. Ma rog, n-am zis nimic cu voce tare, am inchis telefonul si am mormait, in gand, mersi. In fond, ma perpelisem vreun an jumate, puteam sa iau o pauza de oftat, incepusem sa obosesc (in ciuda cumplitei mele energii de a rabda o situatie tampita la infinit).

Nici nu mi-am trantit bine valizele la Toronto, ca a inceput sa zbarnaie telefonul. Era el, pasamite o parasise pe chitara, temporar. Acum ii tunase, in schimb, sa ma intorc in Romania, la el, si “sa ne mai dam o sansa”. I-am amintit, cu voce sugrumata si de emotie, dar si de fusul orar (la mine era 3.00 noaptea, dar el asa intelesese, ca eram cu sapte ore inaintea lui, nu in urma, cum e logic), ca ne mai daduseram 445 de sanse pana atunci si, printr-o lugubra coincidenta, toate se crapasera la fiert.   

Toata viata mea sentimentala a fost tapisata cu contratimp de cea mai buna calitate. Cand ma saturam de toate sortimentele de concesii, asteptari si naivitati de care eram capabila (iar meniul era foarte amplu), ma tiptileam afara din relatia groazei si-mi vedeam de drum. Doar ca, la primul semafor, ma astepta dansul, disperat, cu ochii loviti de exoftalmica buimaceala, de suferinta suspecta, de crize sentimentale. Ca unde ma duc. Zic: pai credeam ca ai treaba si te retin. Ce?! N-am, draga, nicio treaba, eu te iubesc! Bine, ma, da’ de trei ani se aude musca in relatia asta, ai tacut ca o pastruga, nici nu te-ai dat in vorba ca as insemna ceva consistent pentru tine…

Aproape totul a venit mai tarziu si mai departe decat se puteau intinde corzile rabdarilor mele. Dupa ani si ani in care un fost adorat de-al meu nu si-a putut lasa nevasta (pe care n-o mai iubea nici in gluma) de dragul meu, eu am plecat in Canada si de-acolo mi-a ajuns la ureche ca a divortat, in sfarsit, dar pentru alta duduie, pesemne mai persuasiva decat subsemnata. Pe urma, s-a despartit de aia si a incercat o manevra periculoasa, spunandu-mi ca, de fapt, dezalcatuirea lui conjugala mi se datora, ca a divortat “de dragul povestii noastre”. L-am intrerupt din gratioasa-i acidulare si i-am spus ca eu si el fuseseram impreuna acum… aaa…  unspe ani, deci sa mi se explice cum dracu de a facut asemenea gest vitejesc abia acum, cand mai adunaseram fiecare cate trei-patru relatii pe panoplie. N-a stiut sa-mi spuna, si-a scufundat botul in cafea si-a gajait niste consoane nechituite, dar otova.

Nu mai am curaj sa-mi doresc vreo dragoste rupta din soare si cusuta cu raze de luna (ouch!). Am ajuns la venerabila varsta cand imi doresc o iubire care vine atunci cand o chem. Sa-i zic “Apporte!” si ea sa-mi aduca fericirea si sa mi-o aseze in brate, dand din coada. Nu mai am alte pretentii.

Cum am ramas fara roz

… Sau ma rog, sunt pe cale sa raman fara culoarea care-mi imbujora ideile.

E inca iarna, fulgii de nea se astern pufos, pasarile calatoare habar n-am daca s-au intors (dar mi-amintesc ca era obligatoriu sa afli si sa scrii si asta in compunere), zilele sunt mai lungi, noptile sunt (din nefericire) mai scurte. Deci ce voiam sa spun: inca port geaca de iarna, care e umflata si roz. Cand am cumparat-o din Wal-Mart-ul canadian, eram singura roz din tara. Intre timp, am ajuns in Romania, unde organizatia anti-rozuri m-a abordat fara menajamente si m-a dojenit pitigaiat, fiindca aveam si geanta roz si, cand le era lumea mai draga, scoteam din desaga si laptopul meu roz. Daca ar fi stiut ca mai port destule accesorii roz si in dedesubturile vietii si tandretilor mele, probabil atitudinea lor ar fi fost si mai agresiv-dungata.

Pe scurt, niste tipe mi-au susotit ca aici numai pitipoancele poarta atata roz. Si ca un pix cu fulg imi mai lipsea. Ta-naaa! Am scos din geanta pixul roz cu fulg roz si beculet roz, numai de-a dracului, ca sa le scot din albia nervilor, fiindca p-ala il luasem de fapt din Toronto, pentru o nepoata, sa-i oftice p-aia la gradinita.

De-a lungul vremii, mi-au placut si mie niste lucruri pe fata pamantului, dar acum nu mai am bafta de ele. Cand eram juna si bela, visam de exemplu sa merg in Egipt, asta era arsita inimii mele. Dar pe urma, s-au deschis granitele si mi-a fost dat sa aud atatea relatari sugrumate despre Luxor, piramide si cocoase de camile, incat m-am surprins ca nu ma mai grabesc intr-acolo. Toate cunostintele mele si-au sprijinit fundul de laba Sphinx-ului si s-au filmat naprasnic,  toata lumea s-a pozat imbracata-n beduin, cu capul fedeles, ca Osama Bin-Laden. Am amanat Egiptul, ca aveam o senzatie ingrata de satietate.

Imi place la nebunie mancarea japoneza. In Canada, m-am naravit iremediabil la toate modelele de sushi, sashimi, tempura, teryiaki, maki, sticky rice. Dar am venit in Romania, unde liga anti-mofturi mi-a comunicat ca aici toate fandositele se duc in draci la restaurante japoneze, sa ciuguleasca somon crud si cilindrisori cu avocado, tofu si-o alga de-aia neagra de jur-imprejur. M-au avertizat ca aici, daca ma dau topita dupa fructele de mare, or sa spuna toti ca am venit cu capsa ifoselor pusa si ca vreau sa ma dau emancipata.

Trendurile stupide si maimutareala generala mi-au furat cate ceva. Acum, mi-e si jena sa recunosc ca ador pinguinii, ca-mi place “Un veac de singuratate”, ca un iubit de-al meu (fost iubit, ca l-am mancat, ca de obicei) imi trimitea flori frumoase si scumpe prin curier si ca plangeam ca-n filme cand citeam dedicatia, ca-mi plac masinile suedeze si germane, ca as fi vrut sa merg in Croatia, ca-mi plac cazile rotunde, cu trepte, ca merg la spa-uri si la fitness, ca astept marea dragoste - deci nu mai am curaj sa recunosc asa ceva, fiindca tot cu asta se ocupa si caracterele gonflabile ale protipendadei sclipicioase din Romania. Multe dintre bucuriile si topaielile mele vesele sunt inhibate, acum, de halul in care toate aceste placeri s-au raspandit in randul cocalarimii si parvenitelor.

Norocul meu e ca inca mai sunt lucruri pe care fufa neaosa le adora, iar eu nu prea pot sa le sufar: cluburile cu bubuiala, urechile indesate cu iPod-uri, barbatii bogati, vorba voit-cretin-peltica, apa plata cu lamaie, poseta carata-n balamaua cotului si abuzul de miorlaieli care contin particula ”ok”.

Impotriva mea

Am o jumatate de metru de zapada impotriva mea. Acasa (iertare…) la Toronto, am realizat cit sunt de suparata pe mine, in distinsa zi de 21 decembrie, anul curent. Doamne, cind am imbatrinit intr-atit, incit sa urasc ninsorile? Cu lopata intr-o mina si resentimentele-mi curente intr-alta, razbat prin nametii existentei mele viscolite.

Nu v-am mai scris de mult, nu v-am mai raspuns, dragii mei, sunt nerecunoscatoare si ciudata, dar voi stiti ca sunt aici, citesc tot ce-mi scrieti si astept sa va gasesc undeva la radacina gindului meu. Sa ma iertati, sa-mi fiti aproape, va cer asta cu impertinenta lenesului care se vrea iubit neconditionat. Ninge si vin vremuri grele in jurnalul meu personal.

Ma uit cum ninge si ma inspaiminta schimbarea asta zaluda din inima mea. Soarele e sarcastic, iese doar ca sa-mi arate cum ar putea fi zilele mele, daca n-ar fi fost asa cum sunt. Uite doua imagini cu strada mea si gradina mea, din Toronto. Si cu soarele meu rizgiiat, care se razbuna fiindca l-am inteles atit de tirziu.