Ctrl + Alt + Delete orice problema

Viata noastra s-a mutat de cativa ani in maruntaiele calculatorului. Sau computer, cum ii spunem mai emfatic. Fara mouse nu mai facem nici pipi. Prin anii ’80, le scriai parintilor o data pe luna, pe foaie dictando, cu stiloul chinezesc, draga mama, draga tata, aflati despre mine ca sunt sanatos, ceea ce in principiu va doresc si voua. Lipeai plicul, stateai la coada la posta, trimiteai par avion, primeai raspuns tot pe foaie dictando, dupa cinci saptamani. Vestile circulau greoi, aflai in iunie ca in aprilie a nascut cumnata-ta si-a facut si botezul intre timp, deci ai scapat de obligatii.
Internetul a bagat in coma toate uneltele de scris. Cati dintre voi mai stiti sa scrieti cu stiloul fara sa va umpleti de cerneala pe bluza si pe bot? Daca n-ar fi sa ne mai semnam cu pixul pe vreun formular din cand in cand (noroc ca Romania e tara birocratica), am uita sa scriem de mana, pur si simplu. Carcalim cu creionul de parca am scrie cu mana stanga. Mult mai usor ne vine sa mitraliem mesaje pe tastatura computerului. Mai ales ca asa ne putem scuza mai onorabil greselile. Nu se cheama ca nu mai stii romana – sau ca n-ai stiut niciodata ca lumea – ci ca ti-a sarit degetul in gol cand sa bati cratima. Daca scrii vre-o, voi fii sau albastrii, dai vina pe cine ti-a instalat tastatura, nu pe tovarasa invatatoare, care nu te-a plesnit la timp.
Nu mai avem capacitatea fizica sa deschidem o carte, cand dam sa o rasfoim facem gesturi dubioase, parca am avea dulceata pe buricul degetelor. Pentru ca Google si alte motoare de cautare isi bat acum capul cu ceea ce pe vremuri ne bateam noi. Nu stii cand s-a nascut Aurel Vlaicu, cand a domnit Vasile Lupu, cine a scris De veghe in lanul de secara, cine-a inventat bicicleta, cand a murit Gheorghiu-Dej si cu cati de “l” se scrie “broccoli”? Bagi cuvantul cheie pe Google si cauta el, buchiseste, selecteaza, iti da mura-n gura ta cascata concludent.
S-au inventat softuri pentru aproape orice ai de facut pe lumea asta. Desigur, visul de aur al omenirii e ca softul sa se trezeasca la 6, sa mearga la serviciu, sa castige 3000 de euro pe luna, sa toace zarzavaturi, sa repare chiuvete, sa mearga in vizita la soacra-ta, sa scoata cainele si gunoiul din casa la ore fixe. Stiu ca acum ne umflam de ras, dar nu sunt sigura ca, in cativa ani, nu ne vom atrofia muschii si creierul, supravietuind ca niste parameci burtosi, pe langa maria-sa computerul.

E prea devreme pentru “prea tarziu”?

Cand aveam vreo 10-12 ani, toti astia de 30 de ani mi se pareau hodorogi si ma miram, cat se poate de sincer, ca mai sunt in stare sa mearga biped fara bastoane. Pe masura ce m-am rumenit, evident ca dioptriile existentiale mi s-au dezaburit. Tin minte ca mama mea, cand a implinit vreo 40 de ani, spunea ca ar da orice sa se intoarca in timp pe la 30 de ani, nu mai devreme. Eu nu pricepeam deloc complicatia asta. Adica, daca tot bateam campii si visam la masina timpului, atunci macar sa revii la 18 ani, s-o iei iar cu viata matura din patratica zero.

Am inteles mult mai tarziu. Azi, ii plagiez fantezia metafizica. Daca ar fi sa ma intorc in timp, nu cred ca as fora mai jos de 30 de ani. Poate la 29, ca sa sune mai comercial – ca atunci cand spui ca ai 59 de kile, ca sa nu spui ca ai 60. Doar ca e cazul sa terminam cu delirul, foiala prin varste si timpuri n-a fost brevetata. Pana una, alta, legumim anii ramasi la dispozitie – nimeni nu stie cati.

Azi, am primit un e-mail in care eram anuntata ca un (alt) coleg de-al nostru din liceu a murit, “dupa o lunga si grea suferinta”. Nu stiu daca m-a durut mai mult disparitia sau tortura ultimilor ani din viata lui, dar in ultima vreme am auzit nepermis de multe tragedii similare. Acum doua saptamani, am aflat ca o fosta colega din scoala generala, premianta clasei, ulterior ajunsa medic, s-a sinucis la 35 de ani, dupa o deceptie din dragoste, dublata de o fragilitate psihica aproape cronica. Un coleg din clasele primare s-a sinucis anul trecut, s-a aruncat din balcon. Clasic, decis. La Petrecerea Buzoienilor, de care v-am vorbit, am pastrat un moment de reculegere pentru un coleg care se sinucisese, din cauza unei boli chinuitoare si a altor detalii nefaste din viata lui. Cativa colegi de facultate au murit, unul chiar de infarct – fatalitate despre care eu credeam ca survine numai la cate-un tataie cardiac.

Va rog sa ma iertati ca va stric ziua cu pomelnicul, nu voiam sa asez pe blog o coliva si nici sa cantam “Vesnica pomenire” laolalta, altceva voiam sa spun. Nu-mi dau seama cat de tanara sau batrana mai sunt, zilnic ma ciondanesc cu relativitatea si improsc argumente pro, argumente contra. Am zile cand rasfoiesc reviste lucioase americane, unde vedetele de la Hollywood care au o data jumate varsta mea arata ca fiicele mele. Si atunci, ma simt tanara, mi se pare ca mai am o vesnicie de trait si iubit. Apoi aud de colegii mei, sinucigasii, bolnavii, disparutii, si ma simt cu un picior in groapa, ma interesez unde se fac testamente in tara asta si apoi renunt, fiindca imi aduc aminte ca n-am nimic pretios de lasat prin testament. De cate ori mai fac cate-un botox, ma ambalez si ma simt tanara. De cate ori efectul botoxului paleste si nu gasesc nici coafeza libera, ma dezambalez si ma simt batrana. De cate ori ma indragostesc, ma simt tanara si frumoasa, ma simt nemuritoare. Doar ca nu m-am mai indragostit cam de multicel si, in consecinta, tot in botox mi-e nadejdea.

Si acum, spuneti-mi voi: am eu o zi cu fundu-n sus ori treceti cu totii prin crizele astea? Traversez o banala “midlife crisis”, e un cliseu obositor, sau cu totii ne traim vietile in functie de ce-am visat cu o noapte inainte sau cat de rau ne-am pungit obrazul in perna, in somnul precedent? Avem varsta din cardul de identitate sau varsta dragostei noastre, a inconstientei noastre creative?

In copilarie, basmul meu preferat era “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Care, potrivit profesorilor mei de literatura de mai tarziu, de la facultate, nici macar nu e basm, e o nuvela sinistra, de-un tragism inuman, de-o masochista resemnare. Atunci, eu nu-l vedeam ca pe o poveste trista, ci ca pe o rafuiala cu inconstienta. Azi, cred ca va imaginati cum il vad.

Nebuni

Am revazut, de curand, cateva secvente din serialul Mad Men, pe care l-am urmarit sugrumata de revelatii, de-a lungul timpului. Vi-l recomand ca pe proba unu a instantei care acuza vesnic prapastia dintre generatii. O intriga din business-ul si amorul anilor ’60, din America, ne plaseaza pe noi, cei de azi, in sfere alienate. Lumea advertising-ului, hibrid de geniu si viciu, e scena unor uluitoare zbateri umane.

Stau si ma uit ca proasta la serialul cocosat de Premii Emmy (nu intamplator, fiindca e hipnotic de bun si respecta meticulos patimile epocii). Va previn ca urmeaza un sir de constatari sub egida “pe vremea aia”. Pe atunci, deci, femeile aveau mai multe linii ondulate decat drepte. Sanii stateau catarati fara implanturi, era suficient sa ai sutien fiabil. Discriminarea era inca o duiosie sociala, 99% din sefi erau barbati, 99% din secretare erau femei. 80% din secretare se culcau cu 90% din sefi. In Manhattan, toti liftierii erau tineri de culoare si se aplica strict si reciproca: niciun tanar de culoare nu depasea statutul de liftier.

Cum veneau la serviciu, sefii isi turnau cate-un whiskey, la scena deschisa, dupa modelul lui JR (ca Sue Ellen bea pe ascuns, am stabilit). Toata lumea fuma si valatucii erau semn de noblete. Nu tusea nimeni si nu se mira nimeni, probabil erau deja imuni, iar astmul nu se inventase. Gravidele superbe beau lichior la micul dejun, vin la pranz si sampanie seara. Aceleasi gravide fumau razbit – nu aparuse nicotina light. Din cate stiu, statisticile privind sanatatea nou-nascutului nu erau mult diferite de cele de azi, cand prohibitii salvatoare sunt menite sa ne lungeasca viata, chipurile.

Era un amantlac general, de colo pana colo, si asta nu pentru ca asa zice domnul scenarist, ci pentru ca oamenii chiar se gaseau, se placeau si se iubeau si pe vremea cand telefonul cu fir era singurul canal de perpetuare a conspiratiei erotice. Toti barbatii purtau costume si cravate, toate femeile purtau rochii, tocuri si cocuri. Cu toate astea, nimeni nu parea tavalit, cand iesea dintr-o smotoceala, din birou. Astazi, cu toata blugarimea si toata relaxarea hainelor din materiale nesifonabile, e destul sa te sarute cineva, ca arati ca extras din tufa de ciulini.

M-am uitat siderata la serialul a carui actiune e plantata inainte de nasterea mea, pe vremea cand Jackie Kennedy era etalon de eleganta si cand una ca Lady Gaga ar fi fost internata la balamuc. Pe vremea aia, nici n-ar fi fost politically incorrect sa-i zica balamuc, spre deosebire de azi, cand nu e voie sa spui “nebun” decat in poezii, altfel avem persoane cu dizabilitati mentale.

Nu stiu daca suntem nebuni noi, cei de azi – inzorzonati de gadgeturi diabolice, imbracati mototolit si operati estetic, obsedati de E-uri si dioxine, de calorii si Omega 3, de slabit si de zgomot – sau erau nebuni ei, cei de-atunci – eleganti si simandicosi, trageau la masea la 9.00 dimineata, fumau si in sala de cinema, faceau sex neprotejat (decat de cheia rasucita in broasca), erau rasisti, homofobi si misogini – dar romantici, frumosi, eleganti.

Imi convine sa cred ca suntem nebuni cu totii, fiecare cu bunele si groaznicele lui maniere, cu virtutile si viciile de rigoare. Prapastia dintre generatii exista, dar are rol sublim, ecologic.

Cand? Unde? Cine? Cum? De ce?

Invatand eu jurnalismul din goana tirajelor, am priceput devreme ca, indiferent daca scriu o stire chioara sau un material labartat pe doua pagini de ziar, continutul trebuie sa faca lumina in cinci chestiuni obligatorii: cand, unde, cine, cum si de ce. Daca lipsea una dintre aceste piese, seful de departament (in caz ca era mai destept ca noi, la momentul dat) facea o teatrala criza de nervi, semna amenzi (poprite din drepturile noastre de autor) si silabisea retoric ultimatumuri.

Niciodata n-am uitat sa raspund la cele cinci intrebari, in textele mele. Ba mai mult, obsedata de cap si de coada, am inceput sa extind metoda si in viata mea civila. Orice-mi bubuia prin cap, orice iubire inceputa si neterminata, orice nebunie, orice risc si orice suferinta raspundeau, obligatoriu, la intrebarile esentiale. Stiam cand m-am indragostit, unde am gresit, cine se face vinovat de (ne)fericirile mele (de obicei, eu), cum a fost posibil (iarasi) asa ceva si de ce excelez in teorie si esuez in practica, aproape de fiecare data.

Cand? La asta raspund eu: de Sarbatori. La restul va astept pe voi sa-mi raspundeti: unde, cine, cum si de ce e plecat de Sarbatori? Unde mergeti voi de aceste Craciunuri, Revelioane, sfinti de sezon sau weekend-uri 2010-2011, inghesuite printre ocaziile laice si religioase? Ce planuri aveti pe langa brazii, iubitii si prietenii din acest an?

Eu inca nu stiu ce sa va spun, e posibil orice, poate stau singura, poate ma voi distra incendiar. Ma voi surprinde pe mine insami. Habar n-am. Dar daca n-am sa pun nicio poza pe blog, dupa Revelion, va implor sa nu ma intrebati de ce.

Mic bilant al cat p-aci repatrierii mele

Am plonjat in Romania acum sase luni cu bilet one-way si, ca sa-mi fac curaj sa ma dau jos din avion la Otopeni, am inceput sa precizez, fara sa ma intrebe nimeni, ca stau aici pe o perioada nedeterminata, adica nu de tot. Asta fiindca e foarte greu de determinat cat se poate intinde un sistem nervos fara sa-i sara arcurile.

La inceput, a fost foarte duios. Toata lumea ma astepta cu grai de miere si dor de foc. Treceam dintr-o poala-ntr-alta, sub rafale de dezmierdari, ma simteam ca o oaie netunsa. Toti imi aminteau ca asta este tara mea si neamul meu cel romanesc si-aicea eu sa mor as vrea. Discutabil, dar ma rog, am basculat geamantanele si m-am apucat sa traiesc in Romania.

In prima luna, am mers sa lesin civilizat pe la niste ghisee, am fost la Enel, care imi incasase lumina in avans pe un an, ca nu venisem cu “citirea”, desi eu lasasem vorba pe tot palierul ca sunt rezident canadian si nu mananc kilowati. Am facut patru drumuri la Enel ca sa-i conving sa recalculeze. Se uitau la mine ca la falsificatorul de contoare. Nu mi-au dat banii inapoi, dar macar acum consum in contul lor, ard becuri intr-un dezmat total.

N-am putut functiona fara buletin, aveam rotile corpului blocate, desi astia spun ca pasaportul si buletinul au aceeasi valoare. Cu toate astea, in Romania, nimeni nu te angajeaza, n-ai doctor de familie, nu ti se deschide cont la anumite banci si am banuiala ca nu poti sa-ti instalezi nici Windows 7 daca nu ai buletin. Capiata de atatea ineptii ale sistemului, m-am dus sa-mi fac buletin. Am efectuat cinci drumuri la politie, dintre care patru s-au soldat cu un gemulete trantit in nasul meu curios si abia a cincea oara am rezolvat, in sensul ca au zis sa vin peste alte doua saptamani sa-mi iau buletinul.

Mai intai, imi poruncisera sa ma repatriez si sa merg la mama naibii sa declar si sa platesc si sa pup pamantul tarii, care ne rabda pe noi, astia fara capatai. Pe urma, am lamurit-o pe tanti de la ghiseu ca eu stau aici doar temporar. Ea s-a uitat la mine ca la poza lui Pacepa, ii mirosea a ingrata nestatornicie si-a tradare.

Drept care mi-au facut “carte de identitate temporara”, valabila un an, imi pare rau ca mi-e prea lene acum s-o scanez si sa v-o arat. Voi aveti carduri din astea colorate, lucioase… Eheeei, eu am o hartie mototolita, vernil-cacanie, cu poza mea lipita pe ea, cum avea tataie permisul CFR (nu mai spun ce poza stramba si gri-soarece mi-au facut, zici ca sunt la avizierul criminalisticii, la Urmarire Generala). Ei, si cu peticutul asta merg peste tot si toata lumea se uita bulbucat la el, mai intai nu-l atinge nimeni, parca are antrax, pe urma se uita pe toate partile, zici ca le-am dat un ambalaj  gol de prezervativ, nu un act de identitate.

Dupa tot circul birocratic si alaiul de spagi traditionale, alti factori ataca sistemul meu imunitar: din televizor, sar numai racnete, efectele secundare ale micsorarii salariilor, ale taierii pensiilor, ale jignirii doctorilor si-ale saracirii profesorilor, ale taxelor impuiate fara control, cu nesimtire clasica. Eu vin din Canada, unde TVA-ul era 12%, deci va dati seama ce senzatie exotica am avut cu TVA-ul de 24%. Pe urma, cad peste noi stirile cu mormane de fiare si masini, cu echipaje de descarcerari (daca o stire n-are descarcerari, Smurd, martori ingroziti sau pe doctorul Ciuhodaru de la Urgente Iasi, alea nu sunt stiri).

As mai putea lua cu copy/paste tot ce-am mai scris inainte pe tema asta, a ramas valabil.

Un singur lucru ma ingrijoreaza cu adevarat, asta ca sa anticipez intrebarea voastra: asa mi-era si cand am plecat data trecuta din tara, acum sapte ani jumate. Aveam exact tensiunea asta, sentimentul asta, glicemia asta, tulburarea asta, greata asta, sfasierea asta, speranta asta. Vor fi destui care ma vor intreba de ce nu plec in cealalta tara a mea, daca am asemenea streche. N-am spus ca nu plec niciodata. Dar n-as vrea. Daca insir si lucrurile pe care le ador aici, am sa devin agasanta, fiindca in Romania binele plictiseste de moarte. Cand vrei sa anesteziezi pe cineva mai repede ca protoxidul de azot, vorbeste-i despre imbobocirile si realizarile vietii tale. Deci va scutesc de micile mele exaltari cotidiene si de marile mele exaltari cronice. Deocamdata.