fbpx
„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Autopsia premeditarii

de

 

Pe 14 iulie dimineata, a trebuit sa citesc de sase ori titlul scris cu alb pe rosu, la televizor, “Madalina Manole s-a sinucis!”. Mi se pareau cuvinte care nu se legau intre ele, mi se parea un nonsens total, m-am suspectat ca fac vreun atac cerebral, ca mintile mi se conecteaza gresit.

Am cunoscut-o personal pe Madalina Manole. Pe vremea cand era maritata cu Serban Georgescu, ne-am intalnit de cateva ori si in particular, am mers la terasele de la mare – ei doi si eu cu barbatul care-mi era iubit atunci. Am stat ore intregi de vorba in patru si, va marturisesc aproape stinghera, la vremea aceea noi ne intrebam, discret, cum rezista un cuplu care parea atat de bizar, in esenta, atat de eterogen. Ea era fina, frumoasa, ingrijita, imbracata vesnic superb, bronzata, vesela (da, vesela!) si linistitor de pamanteana. Serban era antonimul ei perfect. Nu parea niciodata ingrijorat de aspectul lui cam neglijent din toate punctele de vedere, era strident de dezinvolt, nu-si facea probleme, vorbea tare si radea tare. Era simpatic si inteligent, dar era din cu totul alta specie decat Madalina. Ei, da, si se pare ca Serban a fost cel care a parasit-o, pentru o tanara care ulterior i-a devenit nevasta si i-a daruit si un pui frumos.

Pe urma, Madalina a alunecat vertiginos catre altceva, total altceva, frisonant altceva. Si dintr-o data, totul a sarit din matca, totul a deraiat, chiar si ceea ce parea fericire.

La asta voiam sa ajung, la acest “parea”. De cand a murit Madalina, toata lumea vrea sa stie de ce femeia care parea ca are tot ceea ce altele ar plati cu ani din viata a inghitit 400 de mililitri de pesticid.

Ma enerveaza cumplit cabotinismul indoliat al prietenilor de profesie. Un exemplu: de cate ori moare cineva faimos, Silvia Dumitrescu e in direct la toate posturile si citata in toate ziarele, in calitate de “prietena” a celui ce-a parasit lumea. Bineinteles, o data proptita-n jiltul emisiunii, a inceput sa mormaie ca de fapt erau prietene, dar nu asa nedespartite, erau apropiate, adica nu asa apropiate, ea nu stie, dar ea crede ca… si crede ca… In conditiile in care abia daca stiu Procuratura si Medicina Legala ce se intampla, “poate ca”-urile Silviei sunt de nesuportat.

Un alt personaj care apare obsedant (prin telefon) e Bianca Brad, pentru care am toata intelegerea si compasiunea, avand in vedere tristetea ei (de cand si-a pierdut copilul in luna a noua, inca nenascut), dar dintr-o data, sinuciderea Madalinei s-a transformat in evocarea amaruie si inlacrimata a dramei care, aflam acum, era la un pas de a o trimite pe Bianca Brad cu gatul in streang.

Cei care au vrut vreodata sa se sinucida intervin si spun ca (evident) au vrut si ei sa se sinucida (ce sa zica altceva?) si, deci, stiu cum e. Oameni buni, nu stiti cum e. De la “am vrut sa” pana la o jumate de litru de otrava turnata ferm pe gat, e un pas care voua vi se pare mic, dar uite ca a reusit sa ajunga din lumea noastra in sicriu.

Un stol de psihologi (care, fiindca in Romania nu exista educatia psihoterapiei, cam mor de foame la birou) opineaza doct: “Madalina suferea de o depresie”. Extraordinar, credeam ca s-a sinucis de plictiseala. Sau a baut Furadan ca sa vada cum e. Psihologii mai vin si cu depresia postpartum dupa ei, le pica bine ca lucrurile se potrivesc asa, ca exista explicatia asta, macar. “Nu a putut face fata problemelor vietii!” a oftat savant un psiholog la TV, ca si cum nu era evident, ca si cum noi am fi banuit ca era o femeie puternica si optimista, dar, fiindca a visat urat, s-a dat jos din pat si-a dat peste cap licoarea toxica.

Nimeni nu stie nimic sigur, toata lumea despica si toaca pareri, autopsiaza meticulos toata viata artistei, doar-doar reiese din ceva ce s-a rupt in sufletul ei si n-a mai fost posibil sa fie cusut la loc.

Zvonurile m-au ametit si m-au ostenit, m-au intristat. Ca nu i se vinde albumul, ca radiourile nu-i difuzau piesele, ca lua pastile de slabit si astea au mancat-o de vie si i-au cauzat depresia, ca depresia era de fapt postnatala, ca avea o iubire neimpartasita (Corina Chiriac a spus ca Madalina se intalnea in secret cu un coleg, tot muzician, dar ca el n-o iubea si asta a distrus-o), ca sotul ei nici nu mai doarme acasa de mult si ca nici in noaptea sinuciderii nu era acasa (desi procurorii au stabilit clar ca era acasa, dormea dus in patutul conjugal), ca Madalina avea o tumoare pe creier (fapt infirmat cu zece guri de IML), ca suferea de anorexie si ca-si pierdea mintile de foame. Sute de variante au circulat pe toate posturile, iar in desisul acestor discutii interminabile, impanate cu melodiile Madalinei (uneori, aiurea alese de realizatorii de emisiuni), au fost o istovire continua pentru privitorul care incerca sa inteleaga si el ceva.

Toata lumea vrea sa priceapa, dar nu vom pricepe niciodata. Omul care se sinucide are in compozitia lui substante care noua ne sunt straine total. A avut si noi deznadejdi si ne-a fost indiferent daca mai traim, in cate-o zi – in sensul ca mi s-a intamplat si mie sa spun ca, daca de exemplu ma loveste tramvaiul intr-o zi tampita de-a mea, n-as fi asa disperata ca plec din lume – dar de aici pana sa pretindem ca stim ce inseamna sa vrei cu adevarat sa mori, e un prag inalt. O bariera de care nu vom trece.

Se sinucid oameni in fiecare zi. Madalina e iubita si celebra si, in mod firesc, i s-a acordat importanta cuvenita. Dincolo de asta, duce cu ea o taina pe care n-o vom putea decodifica niciodata.

Acum, aud pe un post un cantec de-al ei: “Ma durea sa te stiu cu altcineva/ Iti era mai comod sa fii cu ea/ Cand eram doar amandoi/ Imi jurai c-a doua zi/ Ii vei spune si ei totul despre noi/ Tu n-ai avut curaj/ Nici chiar de dragul meu (…) Ce-o fi fost in mintea mea/ Am ales cu inima/ Dar greseala asta n-o voi repeta”.

Intr-adevar, n-o va mai repeta niciodata.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Draga Simona, eu cred ca nu vom afla niciodata adevarul. Si mi se pare firesc sa fie asa, pentru ca e o taina care oricum nu ne apartine si pe care, cel mai probabil, n-o vom intelege in veci. Dar unii nu vor sa se linisteasca. Nici acum, nici altadata. Si asta e si vina societatii care permite sa se aseze praful peste adevaratele valori, peste principii de calitate, peste oameni care vor sa ia atitudine si sa se faca remarcati prin ceva bun.

    Mie mi-a placut de Alice, la emisiunea de la B1TV si in interviul acordat celor de la realitatea pentru ca a marturisit onest ca ii pare rau ca Madalinei nu i s-a acordat mai multa atentie cat era in viata. Restul, in general, au inceput sa se sparga in figuri pretinzandu-se mari prieteni si apropiati. La ce folos? Acum… totul e in zadar, caci faptul e deja consumat. Si nimic n-o va mai aduce pe ea inapoi vreodata. Doar cantecele-o vor mai pastra in amintirea noastra, a celor care o pretuiesc cu adevarat.

    Alexandra B. 15 iulie 2010 23:34 Răspunde
  • simone, ma tot uit la tag-urile postarii tale, si, fara voie, cuvintele mi se inchid intr-un cerc:

    „cuplu, curaj, madalina manole, otrava, psiholog, sinucidere, taina, trista, vesela.”

    tania 16 iulie 2010 0:22 Răspunde
  • ..nici nu avem de ce decodifica ceva dintr-o viata care ne era absolut indiferenta pana ieri; d’astia care mimeaza peste tot cate ceva, cate-o participatiune la o trauma, cate un gand indurerat si o lacrima trecuratoare-n barba nu prea mai am chef, nu-i mai remarc.
    Pe mine m-a socat ca a vrut sa le faca tuturor alora care-i pregateau tortul un cadou de neuitat..

    Una 16 iulie 2010 0:39 Răspunde
  • Eu nu inteleg de ce sa apari in direct sau mai stiu eu cum si sa dai cu parerea in legatura cu motivele acestui gest, cu presupuse probleme personale, din cariera sau de cuplu. Mi s-ar parea dificil, ca reporter, sa fac un astfel de material si nu i-as intelege rostul. Ba, mai mult, m-as teme ca nimeni nu ar vorbi cu mine despre ceva atat de delicat. Cu atat mai putin prietenii disparutului. In situatii din astea nu se fac deloc comentarii.
    Dar cred ca am gresit tara sau timpul.

    Anda 16 iulie 2010 1:25 Răspunde
  • Peste tot in lume exista presa colorata si reporteri cu bocanci special facuti ca sa calce in picioare sufletul oricui. Nu e ceva tipic romanesc. Anna Nicole Smith si Michael Jackson sunt primele cazuri de care imi amintesc. Dincolo de presa bagareata, ma revolta ignoranta cu care este tratat subiectul, simplismul absurd cu care dau verdicte oameni care habar n-au ce se intampla cu viata lor, dar le pasa, dintr-o data, de a altora. Ma scandalizeaza de-a dreptul modul in care sunt privite afectiunile mentale, la fel ca si alte boli care nu fac bube afara, dar sapa goluri inauntru.
    Ma bucur sa gasesc un punct de verede echilibrat si pertinent, intre atatea alte zeci scandalos de acuzatoare ori gretos de compatimitoare la adresa unei persoane cu care autorii insemnarilor respective n-au avut nici o legatura.

    Beatrice 16 iulie 2010 2:11 Răspunde
  • salut Simona,scriu pentru prima data chiar daca citesc posturile tale de ceva timp..
    am admirat-o mult pe madalina si am cantat-o de nenumarate ori cand eram mica si la fel ca pe multi altii vestea asta m-a bulversat.
    M-a socat faptul ca a fost o chestie premeditata(vroiam sa cred ca a fost un moment de ratacire) si imi repetam la nesfasit ca o femeie care are totul nu poate sa faca asa ceva.. sau poate ca da. Ma scarbeste circul de la toate televiziunile insa modul in care si-a luat viata ma face sa cred ca ea si-a dorit atentia care i se acorda acum.. nimeni nu poate stii ce a fost in sufletul ei..

    andra 16 iulie 2010 8:40 Răspunde
  • Vestea a fost si pentru mine socanta. Am urmarit stirile, dar modul scotocitor si insistent, stereotip si strident al reporterilor, precum si ipocrizia „altora”, m-a facut sa inchid televizorul.
    Dincolo de prezent, de decizia personala si cutremuratoare, nimic nu se schimba. Am trait muzica interpretata de Madalina Manole, am primit mesajele ei, fiecare in felul sau, dupa sensibilitate si nevoile vietii lui. Acest lucru ramane si continua sa faca parte din noi.
    Cu decenta si recunostinta, ma rog pentru ea si aprind o candela. Stropul meu de lumina sper sa ii fie de folos, pentru ca eu CRED in Dumnezeu, in iubirea si iertarea pe care ni le ofera. Ori de cate ori am crezut ca nu mai sta piatra pe piatra in sufletul meu, a fost langa mine si am convingerea ca acum este si langa ea, oriunde se tine slujba si oricat de simpla.

    Mirela 16 iulie 2010 9:59 Răspunde
  • Simona draga mea draga,

    Foarte scurt intervin poate in contrabalans cu postul tau care, de data asta, mi s-a parut lung! Nu trebuie sa te superi nici pe Silvia Dumitrescu, nici pe Bianca Brad , dupa cum nu cred ca opinind despre ce s-a intamplat si cum s-a intamplat vom reusi vreodata sa ne dam (noua insine, cei afectati de acest sfirsit) un raspuns cat de cat decent, cat de cat acceptabil.
    Indiferent de cum ai cunoscut-o tu pe Madalina, sau eu pe Madalina, sau oricine pe Madalina, niciuna/unul dintre noi nu o cunoaste pe persoana care a comis suicidul! Acum 7 ani matusa mea, sotia unchiului meu, s-a sinucis aruncindu-se de la geamul apartamentului in care locuia! M-am uitat la emisiunea lui Mircea Badea, care mi-este evident, era la rindul lui in soc (chiar daca pare greu de crezut!) el spunea ceva de „un plan diabolic” de „diabolismul” actiunilor defunctei! Matusa mea, in ziua in care s-a sinucis, a facut curat in casa, a gatit niste feluri de mincare extrem de gustoase, s-a plimbat cu unchiul meu in parc (amaritul, Dumnezeu sa-l odihneasca, a murit si el la 3 ani dupa, de durere si de inima rea!) si-au amintit de tinereti (avea 46 de ani la vremea aceea), au venit acasa, matusa mea a copt o placinta, a ris cu varul meu care era la el in camera si a zis ca se duce sa se intinda putin ca e obosita! Normal, as zice eu! Unchiul meu se uita la tv in sufragerie, varul meu pierdea timpul la el in camera iar ea s-a aruncat pe geam, fara avertisment, fara bilet de adio, fara nicio explicatie, nici cea mai mica! I-au anuntat vecinii! Ce e diferit intre ce a facut matusa mea si ce a facut Madalina, care s-a dus la repetitii, care a facut cumparaturi pentru ziua ei, etc., etc.?!? Niciuna, daca ma intrebi pe mine! Psihiatra care a tratat-o pe Tania (de fapt, mai mult pe mine!) mi-a spus asa: sinucigasii sunt oameni bolnavi! Stiti ce le lipseste? Instinctul de supravietuire! Cand un om se afla on the verge to die instinctul de supravietuire este acela care il determina sa lupte, sa incerce, sa nu abandoneze! Cel mai mult ai de luptat cu instinctul de supravietuire cand vrei sa iei o viata (inclusiv aceea proprie!). Ei bine, cei care reusesc sa faca asta nu (mai) au instinctul acesta! Matusa mea, Dumnezeu sa o ierte si acum dupa 7 ani se zice ca a iertat-o, nu l-a mai avut! Madalina, Dumnezeu s-o ierte si sa o odihneasca, nu l-a mai avut! Restul sunt speculatii, obositoare, umilitoare, dureroase! Madalina era un om bolnav! Nu avea nimic, era sanatoasa tun, iubita, frumoasa, mama de copil mic! Dar ii lipsea instinctul de supravietuire! Iar asta, ca si cancerul, este o boala iata, mortala! Cam atit…

    Anca G 16 iulie 2010 11:09 Răspunde
  • PS – Depresia post partum exista! Si e foarte puternica, infiorator de puternica! Si in 85% din cazuri (da, asta e procentul!) nevindecabila! De asemenea, apropos de ce spuneai tu, depresia cauzata de plecarea omului drag definitiv (Serban murise, right?!? Atit timp cat era al alteia tot il mai putea vedea, tot il mai putea auzi, inconstientul lucreaza uneori – de cele mai multe – impotriva noastra! Dar moartea e pentru totdeauna!) este de asemenea, o problema psihica reala pe care unii dintre noi pur si simplu nu stiu sa o depaseasca! Daca stai sa privesti obiectiv, ca oricare dintre noi, Madalina avea motivele ei! Motive pe care le avem toti, dar cei mai multi dintre noi – din fericire – reusesc sa le depaseasca! Goluri pe care – cei mai multi dintre noi – reusesc sa le umple! Ea n-a mai reusit! Pacat de copil, pacat de oamenii care au iubit-o dar Madalina era un om bolnav. Si nu trebuiesc cautate ratiuni pentru care a facut acest gest! Madalina pe care o stiam noi toti n-ar fi facut asta! Dar Madalina cea bolnava ne era necunoscuta la toti si a castigat.

    Anca G 16 iulie 2010 11:15 Răspunde
  • Draga „esti cine cred eu ca esti?”, adica acum, cu memoria la mine (verificata, pentru siguranta, prin recitirea numelui tau de pe blog), draga Simona,
    Am doi copii si cred ca, in cazul amandurora, am suferit de depresie post partum. Nu una diagnosticata, nu una acuta, una perfida si pe care am dus-o pe picioare, fara sa spun nimanui, plangandu-ma de orice (oboseala, stress, grasime cam prea multa si total aiurea asezata) in afara de depresie. Cine vrea sa recunoasca azi ca are depresie ? Ce consoarta te crede cand zici asta, ce consoarta nu-ti raspunde „esti obosita, n-ai nimic, o sa iti treaca” ? Deci, dupa mine, desi nimeni nu stie ce a fost in sufletul Madalinei, ideea ca fondul pe care a crescut dorinta ei de a nu mai fi includea si depresia post partum nu e o idee nebuneasca sau care doar da bine la TV. Poate n-are nici o legatura cu depresia post partum, dar am scris cele de mai sus ca sa stii ca ea (depresia) exista si trebuie luata in serios. Daca prietenele tale care au copii dau semne ca ceva nu e in regula, sa nu elimini aceasta posibilitate si, poate, sa le spui ca e bine sa vada un doctor (nu trecand cu masina lui pe strada, nici la TV, ci la cabinetul lui). Cu tot dragul, o admiratoare constanta, cu o memorie variabila, care crede ca al tau condei e cel mai bine ascutit din toate cele care au atins vreodata hartia presei romanesti

    Ana 16 iulie 2010 11:59 Răspunde
  • Asa lung, cum li s-a parut unora punctul tau de vedere, eu il impartasesc suta la suta. Majoritatea celor care si-au dat cu presupusul au ratat ocazia de a tacea cu decenta si, mai ales, cu sinceritate. Fiindca de fapt nimeni nu poate cunoaste un sinucigas.
    Chiar si in cazurile in care acestia lasa in urma explicatii amanuntite, esenta gestului ramane la fel de necunoscuta ca si misterul vietii.

    dave 16 iulie 2010 12:18 Răspunde
  • Dumnezeu sa o ierte!
    Din pacate povestea vietii ei, oricare ar fi fost, pare a fi povestea unui esec. Niciodata nu vom sti ce drame se ascund in sufletele fiecaruia dintre noi, ce suferinte maligne. Cui n-a avut parte sa isi simta sufletul tandari, coplesit de deznadejdea care ii anihileaza orice dorinta de-a mai vietui, cum sa ii explici pe inteles cat ti-ai dori sa cazi inr-un somn din care sa nu te mai trezesti? Fiecare isi stie sufletul si nu e fericire in niciunul.

    ioana balescu 16 iulie 2010 12:29 Răspunde
  • prin ce ai scris si cum ai scris, acest articol ar trebui sa le dea peste bot comentatorilor de pe la tv.

    dennis 16 iulie 2010 14:56 Răspunde
  • SImona, ce frumos a spus Ana ceva mai sus „al tau condei e cel mai bine ascutit din toate cele care au atins vreodata hartia presei romanesti”.

    Pe mine m-a lasat muta vestea de miercuri. De atunci am in cap numai ” Fata draga nu fii trista…” melodia care se auzea foarte des pe posturile de radio cand mai eram in tara.

    Am ramas fara cuvinte cum poate ar fii trebuit sa ramana multa lume in aceea zi din respect pentru „persoana” Madalina Manole pe care noi, nici unii din noi, nu avem dreptul sa o judecam pentru gestul ei pentru ca asa ales ea.

    Ce multe alte subiecte de emisiuni ar fii avut reporterii de la toate televiziunile in ziua aceea dar dupa cum spune una din legile jurnalisticii.. ” Good news is NO news”.

    Sa speram ca ca aceasta fata frumoasa si-a gasit linistea!

    CristinaC 16 iulie 2010 16:12 Răspunde
  • Scurt si necuprinzator caci minutele ma înghesuie din colt in colt :

    Legenda M. Manole sau autozidirea comentata în direct la televizor de betonisti specializati în nimic 🙁

    Poponetzul Minoagei, fara îndoiala promitator placeristic la utilizare, nu-mi inspira decat o epigrama la ora asta (de care va scutesc avand in vedere gravitatea subiectului precedent).

    Condurul Domnitei se înmoaie în asfalt pe arsitza, U. Sa racorim calea !

    Bila alba, Nico, pt licenta reusita în gustari muzicale multicolore ! 🙂

    WE cool, pacifist, fara gravitatie !

    Thomas Man 16 iulie 2010 16:17 Răspunde
  • Copilul Biancai Brad nu a apucat sa se nasca, sa stii. A murit intrauterin. Pentru informarea ta, poate vrei sa mai scrii despre asta, cine stie….

    Eu de aici 16 iulie 2010 16:39 Răspunde
  • … cate dreptate ai.. nu-mi vine sa cred ca cineva da doi bani pe parerea Silviei Dumitrescu rasa in cap si umflata la fata ca o femeie care a baut non-stop in ultimele 10 luni!
    …nu stiu cati au remarcat ce ai spus tu – cu aparitia acestor „doamne” care isi dau cu parerea.. nu sunt reale… nu sunt prietene… este evident…
    Of Madalina…

    Cristina 16 iulie 2010 16:40 Răspunde
  • Hei! Voi toti, ce o cititi pe Simona! Mai cititi o data, dar nu pe diagonala. Fiti atenti la cuvinte! E cel mai sincer, cel mai decent, cel mai realist comentariu. Bravo!!!
    Ce m-as face, oare, fara tine, Simona?!!

    Carmen 16 iulie 2010 16:46 Răspunde
  • Mersi, „Eu de aici”, eram plecata din tara atunci si cred ca am ramas cu o idee inexacta, preluata de la distanta. Scuze.

    Simona Catrina 16 iulie 2010 16:51 Răspunde
  • Multumiri tuturor celor care au venit sau au revenit, Cristina, Carmen, Dennis, Ioana Balescu, Dave, Ana, AncaG, Mirela, Andra, Beatrice, Anda, Alexandra B. Va sunt recunoscatoare fiindca sunteti atat de receptivi, de sensibili, de profunzi…

    Simona Catrina 16 iulie 2010 16:54 Răspunde
  • Iar dragii mei zilnici zburdalnici Tania, Una, Thomas, CristinaC, Una, voi stiti ca eu gravitez pe orbita, acum sunt cam ocupata cu niste materiale in redactie, poate revin mai tarziu, voiam doar sa va urez o vineri pufoasa – viiineeeri… suna perfect. 🙂

    Simona Catrina 16 iulie 2010 16:55 Răspunde
  • Simona, se fac foc unele pe caldura asta 🙂 De ce Una de doua ori, ca doar e Una ? Ce-i regimu’ asta preferential ? Adica umblam cu prerogative unice ? 🙂
    Zburdalnic, da, la unele ore, zilnic mai putin în concediu’ asta fara vacanta 🙂

    Thomas Man 16 iulie 2010 17:45 Răspunde
  • Al pare amator de niste piruete in valatuci de vata.De zahar : )
    Opinez ca e vorba de o mica si scuzabila eroare in ale enumerarii, da’ pricinosii nu-s putini: ))
    Daca Te. nu a plecat deja prin calatoriile lui preferate ar putea da o sugestie auditorului posibil atent..

    Una 16 iulie 2010 18:02 Răspunde
  • eu nu am o vineri pufoasa, dar sambata sigur mi se asterne in puf, iar duminica mai vine cu niste fulgarini pufoshi, era sa spun spumoshi. 🙂 (ma gandesc la valurile clocotite ale marii, de asta…) 🙂

    tania 16 iulie 2010 18:33 Răspunde
  • Bine ai venit acasa, Simona! Am aflat recent de revenirea ta si nu stiu daca este definitiva. Cum te-ai readaptat?

    Cand scriu aceste randuri televiziunile transmit slujba de inmormantare a Madalinei. O zi foarte trista, apasatoare…Am cunoscut-o pe Madalina cu ocazia unui spectacol acum aproximativ 14 ani. Era imbracata in costum national deoarece interpreta melodii de muzica populara, era impecabila, mai slaba decat mi se parea la televizor si foarte emotionata in culise cu cateva minute inainte de intrarea in scena. Atat de emotioanata incat nu putea vorbi (ma apropiasem de ea cu intentia de a-i lua un interviu si cand i-am simtit emotiile am amanat momentul). Imi aduc bine aminte ca nici nu a zambit atunci.
    Ca multi altii, am descoperit-o pe Madalina de la aparitia primelor discuri de vinil (mai precis al doilea „Ei, si ce?”) si ii fredonam melodiile mai tot timpul. Era o prezenta incantatoare. I-am urmarit evolutia de-a lungul anilor.
    Sunt de acord cu cei care spun ca Madalina s-a schimbat in urma divortului. Chiar daca ea a fost cea care si-a dorit despartirea de Serban Georgescu eu cred ca ulterior a regretat decizia si tot ce a urmat – casatoria lui, aparitia fetitei lui, moartea lui- au lasat rani adanci in sufletul artistei. Madalina a fost o perfectionista. Muzica, spectacolul, publicul au reprezentat viata ei. Ea declara recent ca incerca sa se „recompuna sufleteste” si a facut-o prin casatoria cu Mircea Petru si implinirea visului de a deveni mama. Dar dupa ce aceste doua obiective au fost bifate si-a descoperit din nou „suflet(ul) gol”. Urma sa lanseze albumul. Eu cred ca nu a fost pe deplin multumita de piesele noi. Simtea ca nu va mai scoate pe piata muzicala un slagar care sa le egaleze pe precedentele.
    Am urmarit-o pe Madalina la tv in ultimele luni. Spunea ca e epuizata, obosita dar fericita, implinita. Nu asta spunea si privirea ei. Ochii erau intr-adevar oglinda sufletului ei si privirea ei era alta decat cea de acum cativa ani. In fata televizorului fiind am sintit asta. Cand am vazut-o la Happy Hour am remarcat ca era imbracata in negru. Si iar am avut o presimtire ciudata. Transmitea ceva negativ. Voia sa para vesela dar nu mai avea acea stralucire. In ziua cand trebuia lansat albumul am aflat ca avea probleme de sanatate. De ce jurnalistii nu au incercat atunci sa afle ce s-a intamplat de fapt?
    Imi pare rau ca s-a vorbit atat de mult zilele acestea despre ea si s-au facut multe speculatii. Chiar nu inteleg de ce Carmen Radulescu a acceptat sa apara cu acele aberatii. La fel Silvia Dumitrescu. Trebuia sa se difuzeze muzica ei mai mult.
    Sa asteptam in liniste rezultatele anchetei. Vreau sa-i ascult ultimul album. Si va invit si pe voi sa o faceti. O vom redescoperi pe Madalina Manole. Dumnezeu sa o odihneasca!

    Tina 16 iulie 2010 19:01 Răspunde
  • ……am intalnit-o de doua ori pe madalina manole. pana, intre shi dupa cele doua ocazii, i-am indragit intreaga muzica, mult prea trista, pe care mi-o preferam unoeri in surdina.
    nu am cunoscut-o insa niciodata, personal, pe Anca Magdalena. incerc acum, prin reascultarea albumelor ei.

    tania 16 iulie 2010 20:12 Răspunde
  • Sentimentul nascut in mine de aflarea sinuciderii „fetei cu parul de foc” a fost si este doar un „gol” pe care-l simt doar prin prisma amintirilor din propria copilarie, cand ascultam la infinit casetele ei.
    Ea a putut alege sa nu traiasca desi multi si-ar dori sa poata alege viata.
    Fiecare dintre noi a trecut la un moment dat printr-o situatie care parea fara solutionare, fiecare dintre noi poarta in suflet regrete, sferturi de amintiri rascolitoare si sentimente inabusitoare, dar asta nu ne opreste din a vrea sa traim. Asadar, e vorba in cele din urma doar de liberul arbitru? Chiar si in situatii de viata si de moarte? Sau e vorba si de alte aspecte probabil mostenite sau dobandite ?
    Ea a ales. Noi ce ar trebui sa alegem? Sa alegem ca a fost alegerea ei si viata ei?
    Multumesc Justine pentru felicitari! 🙂
    Thomas Man, astept si bila neagra! 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=5wmUefJcP-E

    nico 16 iulie 2010 20:44 Răspunde
  • Tina… frumoasa analiza, frumoasa cronica de memorii, mi-a placut, ai un stil linistitor… Bine ai venit!

    Simona Catrina 16 iulie 2010 21:21 Răspunde
  • Nico, ai dreptate… De fapt, cred ca lucrurile sunt cumplit de simple: unii oameni nu au instinct de supravietuire, cum spune Anca, citand psihiatrii, si asa este, ajungi la halucinanta lipsa iubire fata de tine, in primul rand…

    Simona Catrina 16 iulie 2010 21:23 Răspunde
  • Si, apropo de ce spunea Tina despre Carmen Radulescu, si pe mine m-au enervat groaznic prezenta si interventia ei in taclaua priveghiului televizat, cu atat mai mult cu cat contextul era deplasat.
    Putini stiu ca, inainte de a fi iubitul si sotul Madalinei, compozitorul Serban Georgescu a fost combinat destul timp cu Carmen Radulescu si toata lumea radio si muzicala stia asta. Chiar daca, in timp, cele doua „sogorite” au devenit amice (ma indoiesc ca prietene, totusi), Carmen Radulescu nu era cea mai potrivita persoana sa-si plimbe parerile peste tara, in asemenea moment trist. Plus ca zvonoteca pe care o lansa era mai degraba incercarea ei disperata de a iesi de sub praful uitarii. Jalnic si penibil.

    Simona Catrina 16 iulie 2010 21:28 Răspunde
  • Simona cata dreptate ai ! Urasc ce se intampla pe posturile tv ! Era frumos sa ofere crampeie din viata ei dar nu sa cheme o turma de neaveniti sa-si dea cu parerea , sa acuze , sa arunce ineptii .
    Depresia este o boala . O boala perfida ca toate bolile nervoase . De multe ori ea nu e diagnosticata decat in fazele foarte grave . Mai mult , bolnavii nu-si recunosc niciodata boala , si culmea culmilor !- in Romania bolnavii cu boli psihice nu sunt internati daca nu sunt de acord . Am trecut prin asta cu ceva timp in urma cand cumnata mea s-a imbolnavit de depresie . A fost chemata de zeci de ori salvarea , atunci cand facea crize grave si ameninta ca se sinucide , de fiecare data pleca fara s-o preia deoarece ea refuza sa semneze internarea .
    Nu trebuie acuzat sotul Madalinei . Tocmai ca probabil se simtea urmarita la orice pas dupa tentativa anterioara , a premeditat ca a doua oara sa nu mai dea gres . A ales ceva care s-o omoare rapid , sa nu mai poata fi salvata .
    Oamenii astia care isi dau cu parerea , ca nu a avut motive , habar nu au ce inseamna aceasta boala .
    Pacat ! Dumnezeu s-o odihneasca !

    Marina 16 iulie 2010 21:41 Răspunde
  • E prima data cand scriu si am vrut sa te felicit Simona,pentru singurul punct de vedere cu adevarat sanatos pe care l-am prins zilele astea despre acest subiect trist.E atat de trist cum toata lumea care a cunoscut-o sau nu pe Madalina Manole isi dau cu parerea despre fericirea ei,despre viata ei,despre iubirea si implinirea pe care o traia sau nu.Eu azi am incercat in mintea mea un exercitiu de imaginatie si mi-am dat seama ca eu nu as putea sa -mi dau cu parerea despre cat de fericite sau nefericite sunt persoanele pe care le cunosc decat poate in cazul surorii mele si a unei prietene foarte bune si poate nici aici pe deplin .Cum sa-ti dai cu parerea,sa emiti judecati de valoare despre oameni pe care nu i-ai mai vazut de luni de zile,de ani,cu care nu vorbeai nici macar la telefon,cu care nu impartaseai trairi ,emoti,cu care nu-ti faceai confidente,sunt penibili,ridicoli,dezgustatori acestia care apar la televizor ,aceasta Carmen Radulescu,care a intrecut orice masura!E trist,e foarte trist si doar ea a stiut ce-i in sufletul ei si atat!

    emily 16 iulie 2010 22:37 Răspunde
  • Marina, asa e, m-a scos din minti si acuza asta permanenta, indecenta de-a dreptul, ca „familia n-a pazit-o cum trebuie”. Nu ai cum sa pazesti un om sa nu se sinucida. Daca vrea sa moara, va muri, se va sinucide cu tine de fata. Sunt oameni ravasiti, depresivi, care nu mai percep viata ca noi, tot ceea ce noua ni se pare bun si logic lor li se pare steril, chinuitor, absurd. Si atunci, degeaba incercam sa ne inghesuim in mintea sinucigasului, sa scotocim si sa vedem noi ce naiba l-a impins la asa ceva. Exista limite ale durerii care nu sunt date oricui… Noua nu. Altora, suficient cat sa bea otrava.

    Simona Catrina 16 iulie 2010 22:38 Răspunde
  • Hai ca plictisim baietii cu dramele noastre, n’ est-ce pas, Ianache? 🙂 Baspa.
    Saaaaau… baietii au viata, e vineri seara, doar am stabilit ca in weekend se vede cine traieste si cine supravietuieste. 🙂

    Simona Catrina 16 iulie 2010 22:40 Răspunde
  • Va urez un weekend frumos si calduros si pufos si … cum mai vreti voi!

    CristinaC 16 iulie 2010 22:42 Răspunde
  • Emily, bine ai venit, iti multumesc, ma emotionezi… Astea sunt vremurile, Emily, astia sunt oamenii. Siguranta ca, post-mortem, nu are cine sa-i mai contrazica ii incurajeaza sa bata campii, sa spuna verzi si uscate, iti dai seama ca acum fictiunea e libera, oricine poate spune ca stia el ceva, auzise el ce se petrecea cu ea… Si ai sa tot auzi diverse speculatii si minciuni, nebunia abia incepe…

    Simona Catrina 16 iulie 2010 22:45 Răspunde
  • Draga mea Cristina, ai zis bine, noi asa vrem, pufos. 🙂

    Simona Catrina 16 iulie 2010 22:45 Răspunde
  • simone, spune toate lucrurile pufoase, pe care le detii acasa. toate, toate. 🙂
    (pe ursuletzi ii stim deja) 🙂 🙂

    tania 16 iulie 2010 23:32 Răspunde
  • Nu exista masinarie mai complicata decat creierul uman! Acceptarea apriori a teoriei ar trebui sa-i faca pe oameni empatici, condescendenti, milosi, mai pe romaneste, cu semenii lor! „Nu recunosc al semn al superioritatii decat bunatatea” (Beethoven).
    Am vazut comentarii la articole din cateva publicatii (nu neaparat tabloide) care mi-au zbarlit parul pe spate, ce contineau adresari directe catre defuncta MM, invective si imprecatii ( nu e cazul sa exemplific) generate de gestul ei, care m-au dus cu gandul la o afirmatie a lui Patapievici din „Politicele” : aceea conform careia suntem „un popor cu inima ca un cur”. Mai tragic e ca postau persoane care aveau scoala , dar care nu aveau suflet. Rand pe rand, hiene triste bananaind dupa lesuri, iude marinate in veninul propriu sau gelatine cu partag, expuneau toate frustrarile neamului intr-o mare de scarba si gretosenie specifice omului superior, suficient. Ici colo cate un vers ratacit sau niste condoleante, postate de oameni simpli. „Tacerea e de aur” nu are corespondent la romani, iar bunul simt pur si simplu nu exista. Imi pare rau ca am rezultatul dar n-am si antidotul pentru redemptiune. Un realizator de emisiune, a afirmat urmarind evenimentele ultimelor zile ca a „privit diavolul in ochi” zilele astea, nimic mai adevarat!

    adriana 16 iulie 2010 23:50 Răspunde
  • Tania, in afara de patru perne, ursuletii, o buburuza de puf, un dragon si o oaie, nu mai am pufos decat sufletul meu. Dar manufacturiez de zor, ma ocup intens sa-mi impufoshez viata, stai linistita! 🙂

    Simona Catrina 17 iulie 2010 0:05 Răspunde
  • Da, Adriana, si mie mi-a fost terapie comentariul omului de televiziune pe care il invoci, si mie mi s-a parut, dintr-o data, dupa multa vreme de lumina si naivitate, ca exista invazii angelice si cotropiri diabolice, deopotriva. Si ca lumea asta ne rabda atata vreme cat fierbe cu capacul pus. Cand se salta capacul, incep strigatele, incep adevarurile, incep renuntarile.

    Simona Catrina 17 iulie 2010 0:08 Răspunde
  • Citesc dintotdeauna Tango dar mi s-a parut un pic artificial sa ma apuc sa iti scriu, Simona. Acum e usor. Intr-adevar ma bucur sa citesc un punct de vedere normal despre toata nebunia mediatica de saptamana asta. Am vazut la TV oameni care nu-si doreau decat sa se auda, vorbind despre o tragedie cu care nu avusesera nimic de-a face. Nivelul discutiilor nu e diferit de cel din talk-show-urile penibile pe care nu le mai pot urmari. Aveau un subiect de discutie.
    Nu am fost niciodata fana Madalinei Manole, m-a indurerat insa peste masura moartea ei pentru ca a facut parte din fundalul unor ani de care imi amintesc cu drag. A fost o persoana cu mult bun simt, foarte diferita de multe din vedetele fabricate de tabloide. Imi pare rau ca era atat de nefericita de fapt. A fost o saptamana tare trista.

    Corina L 17 iulie 2010 8:12 Răspunde
  • Simona pentru tine ma gandesc ca este si mai grea aceasta pierdere avand in vedere ca ai cunoscut-o personal si ati petrecut niste momente impreuna. Iar toata balacareala de la televizor cred ca te scarbeste mai mult ca pe altii.
    Condoleante!

    dennis 17 iulie 2010 8:46 Răspunde
  • sim, mi-a placut mult postul tau. desi ma gandesc ca analiza facuta te-a costat destul de mult, sufleteste vorbind. eu m-am ferit de televizor si de parerile si tristetile tuturor, chiar daca nu am fost niciodata fanul ei. dincolo de orice a fost un om. un om pe acest pamant.
    si nu, nu vreau sa am pareri despre acest subiect.
    dumnezeu sa o odihneasca!

    pisica 17 iulie 2010 9:18 Răspunde
  • Dennis, nu eram prietene, nu mai vorbiseram de ani de zile, alea erau amintirile primilor mei ani de presa. Ne cunosteam bine, insa am pierdut legatura in timp si eu am fost si plecata din tara. Deci nu vreau sa supraevaluez drama, pe mine ma afecteaza in aceeasi masura in care ii afecteaza pe toti oamenii rezonabili. Multumesc mult, oricum…

    Simona Catrina 17 iulie 2010 14:54 Răspunde
  • Corina, ma bucur ca te-ai decis sa scrii, ca nu ti se mai pare artificial… Tu vezi ca noi suntem destul de naturali si spontani, aici fiecare isi spune o parere, indiferent daca are sau nu legatura cu materialul din fruntea paginii. Si parerea ta imi confirma multe lucruri pe care le plimb de mult prin cap. Bine ai venit!

    Simona Catrina 17 iulie 2010 14:57 Răspunde
  • Pisica draga, asa e, ma costa destul sufleteste sa comentez (ca si cum n-ar fi deja destui comentatori…) subiectul unei absurditati tragice.
    Cred ca am doua puncte dureroase. Unu – ce se intampla cu cei care au ramas in urma ei si a caror viata e ruinata aproape definitiv? Doi – cum de putem convietui cu niste oameni fara sa avem habar de suferinta lor, de drama lor?
    Te rog sa ma crezi ca am un frison cand ma gandesc la toate astea.
    Mi-e drag cand revii.

    Simona Catrina 17 iulie 2010 15:00 Răspunde
  • Simona, sunt de acord cu punctul tau de vedere pe care l-am asteptat ca pe o confirmare a ceea ce credeam si eu. Lumea Madalinei s-a rupt odata cu despartirea de Serban Georgescu. Acolo era casa ei, sufletul ei; copilul ei trebuia sa se zbenguie in sufrageria cu pian, in timp ce parintii lucrau la o noua piesa. Melodiile de dupa despartire sunt ravasitoare. Cealalta sotie a compozitorului i-a confirmat ca ” Serban a murit iubind-o”. Asta nu mai era lumea ei. Simt o o infinita compasiune pentru parinti si copil si am inceput s-o iert si s-o inteleg pe Madalina.Ma gandesc ca, pe cata durere este aici, pe pamant , pe atat de multa fericire este undeva, acolo sus (trebuie sa existe un echilibru). Sfarsit de saptamana linistit….

    camellia 17 iulie 2010 15:52 Răspunde
  • “……despre sinucidere nu s-a discutat pînă acum decît ca despre un fenomen social. Dimpotrivă, e vorba aici, pentru început, despre raportul între sinucidere şi gîndirea individuală.
    Un gest ca acesta se pregăteşte în adîncurile tăcute ale inimii, precum o mare operă.

    O sinucidere are multe cauze si, în general, cele mai aparente nu sînt şi cele mai eficace, foarte puţini oameni se sinucid (ipoteza nu e totuşi exclusă) fiindcă aşa au hotărît. Criza este aproape întotdeauna declanşată de ceva incontrolabil.

    Jurnalele vorbesc adesea de „necazuri intime” sau de o „boală incurabilă”. Sînt explicaţii valabile. Dar ar trebui să ştim dacă, în acea zi chiar, un prieten nu i-a vorbit pe un ton indiferent acelui deznădăjduit. Vinovatul este, în acest caz, prietenul. Căci indiferenţa lui poate fi de-ajuns spre a precipita tot dezgustul şi toate resentimentele aflate pînă atunci in suspensie. Dar dacă e greu să fixăm momentul precis, demersul subtil în cursul căruia spiritul a pariat pentru moarte, putem totuşi să tragem, din chiar acel gest, toate consecinţele pe care el le presupune. A te omorî înseamnă, într-un sens, şi ca în melodramă, a mărturisi. A mărturisi că eşti depăşit de viaţă sau că nu o înţelegi. A te omorî înseamnă a mărturisi că „viaţa nu merită să fie trăită”. A trăi, fireşte, nu-i niciodată lucru uşor..

    A muri din propria-ţi voinţă presupune a fi recunoscut, fie şi numai instinctiv, caracterul derizoriu al acestei obişnuinţe, absenţa oricărei raţiuni profunde de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian şi inutilitatea suferinţei.

    De vreme ce toţi oamenii sănătoşi s-au gîndit la propria lor sinucidere, vom recunoaşte, fără alte explicaţii, că există o legătură directă între acest sentiment şi aspiraţia către neant. Sinuciderea este o soluţie împotriva absurdului.

    Dimpotrivă, se întîmplă adesea ca cei ce se sinucid să fi crezut într-un sens al vieţii. Asemenea contradicţii sînt constante. Se poate chiar spune că nu sînt nicăieri mai vii decît în această chestiune în care, dimpotrivă, logica pare atît de necesară.

    Se făcea elogiul sinuciderii în faţa unei mese îmbelşugate. Nu-i nimic de rîs în asta. Modul acesta de a nu lua tragicul în serios nu-i chiar atît de grav, dar el îl defineşte pînă la urmă pe om. In faţa acestor contradicţii şi obscurităţi trebuie, oare, să credem că nu există nici un raport între părerea pe care cineva o are despre viaţă şi gestul pe care-1 face spre a o părăsi? Să nu exagerăm cîtuşi de puţin în acest sens. In ataşamentul unui om faţă de viaţa sa, există ceva mult mai puternic decît toate mizeriile lumii.

    E uşor să fii logic. Dar e aproape imposibil să fii logic pînă la capăt. Oamenii care mor de propria lor mînă urmează astfel pînă la capăt drumul indicat de sentimentul lor. “

    ( Albert Camus)

    tania 17 iulie 2010 19:00 Răspunde
  • Draga Camellia, in concluzie, nu vom sti niciodata si ma bucur ca nu vom sti. De altfel, mecanismul abandonului e asa complicat, incat – eu, cel putin, care stau prost cu calculele vectoriale si de asamblare – prefer sa fabulez abstract. Eu stiu ce greu e sa te intelegi cu propriile idei, cateodata.

    Simona Catrina 17 iulie 2010 22:29 Răspunde
  • Tania, interesanta selectie, o articulare a tuturor lucrurilor mai putin palpabile, care ne fulgera prin inima.

    Simona Catrina 17 iulie 2010 22:30 Răspunde
  • simone, ce bine ai spus. daca articularea asta ar fi avut vreun strop de legatura cu inima, cred ca, atunci, viata ar fi fost privata de toate tainele ei.

    tania 17 iulie 2010 23:07 Răspunde
  • Simona, nu vreau sa supar pe nimeni, dar filosofia Madalinei mi se pare mult prea simpla (in comparatie cu a ta). Recunosc, n-am fost o mare admiratoare desi avem cam aceeasi varsta; si stii de ce? Mi s-a parut la un moment dat ca artista a ramas ”blocata” in adolescenta ( sper sa nu-mi sara toata lumea in cap ).

    camellia 17 iulie 2010 23:51 Răspunde
  • camellia, nu cred sa-ti sara cineva in cap, dar nu putem nici continua la infinit sa ne dam cu presupusul. cel putin nu public shi nu asha. imi dau seama ca pe aceasta pagina nu-i sta bine nici umorului negru nici celui alb (cand o deschid si ii vad fotografia, sincer, simone, imi vine sa o reinchid, dar ma opresc, pentru citire). camellia, hai sa pastram un minim de decenta. eu cred ca ar fi enough, pana ce lumea isi reia mersul firesc si lasa ca „viata” madalinei s-o deplanga in liniste. ma intrebam, bunaoara DE CE, apoi cum se face ca nici copilul nu i-a fost motiv de ramas vie. acum nu ma mai intreb nimic. pentru ca stiu ca raspunsurile reale nu-s de gasit nici azi, nici maine.
    simone, cu voia ta, eu voi tacea de acum incolo, pana dupa aceasta postare.

    tania 18 iulie 2010 1:04 Răspunde
  • Draga Tania, imi pare rau…
    Ma obligi sa scriu repede altceva… 🙂
    Dar nu-ti pot promite…

    Simona Catrina 18 iulie 2010 1:56 Răspunde
  • Pacat! Ar fi multe de spus….

    Ar trebui sa ne dea de gandit ca in Romania este rusine sa suferi de depresie…Stigmatul este foarte mare, esti nevoit sa disimulezi…Putini mai inteleg, mai au rabdare, compasiune. La serviciu te sfasie pur si simplu…Pana si unii medici se comporta grosolan si cinic…Asa ca …
    Alice Voinescu era oripilata de primitivismul de la noi in perioada interbelica . Ce-ar zice acum daca ar trai…Herta Muller a declarat ca daca ar fi obligata sa traiasca in Romania de azi , si-ar pierde mintile….

    gabi 18 iulie 2010 1:59 Răspunde
  • Tocmai m-am intors de pe blogul lui Alice, unde subiectul zilei a aprins spiritele. M-am cam ambalat, recunosc, insa nici nu pot sa asist tacuta la atatea revolte ale unora, izbucniri cam prea teatrale si, mai ales, tardive…

    Simona Catrina 18 iulie 2010 2:54 Răspunde
  • Gabi, asa e, situatia e amara, sunt multe de spus, dar evitam sa le spunem nu pentru ca ne-ar opri cineva, dar ne otravim cu buna stiinta si preferam sa le alungam din cap ca pe insectele zburatoare. Din pacate, aceia care observa toate astea nu pot face nimic, iar cei care pot face cate ceva nu observa. Fiindca nu le pasa…

    Simona Catrina 18 iulie 2010 2:56 Răspunde
  • Simona, imi pare rau ca nu a inteles toata lumea ce am vrut sa spun. N-am vrut nicio clipa sa fiu rautacioasa. Dar subscriu cu toata convingerea la ceea ce ai scris pe blog la Alice. Este un punct de vedere pertinent care vine nu numai sa apere un jurnalist ci si sa clarifice niste principii pe care unii nu le inteleg.

    camellia 18 iulie 2010 8:36 Răspunde
  • Simona, ai scris exact cum am gandit si eu cand am vazut tot ce a fost la tv zilele trecute. Revin si spun doar atat: pacat si Dumnezeu sa o ierte pe Madalina Manole. Viata merge inainte si uitarea se va asterne peste ea si peste amintirea ei. Sunt fiinte pentru care nimic nu va mai fi la fel, familia ei si mai ales copilasul ei. Sa le dea Dumnezeu taria necesara pentru a merge mai departe in viata lor.

    Moi 18 iulie 2010 8:52 Răspunde
  • @ camellia , principii? ??

    Blanca 18 iulie 2010 10:21 Răspunde
  • Simona, iti multumesc ca mi-ai raspuns. Tango este revista mea de suflet, dar e prima oara cand indraznesc sa ma adresez voua.
    Imi plac si cititoarele revistei.
    Mi-am permis sa -ti spun pe nume pentru ca va simt aproape si facem parte din aceeasi generatie.

    Sunt sigura ca voi ati putea schimba ceva in bine, ati avea multa influenta.
    Noi, celelalte ,am raspunde ,bineinteles, la apel , daca ar fi nevoie .

    gabi 18 iulie 2010 12:28 Răspunde
  • Moi, draga mea, spui un lucru drept si universal valabil, uitarea va aplana orice polemici actuale. Oricat ar suna de ingrat, de normal sa fie asa, altfel am innebuni cu totii. Iti multumesc pentru finetea opiniei tale…

    Simona Catrina 18 iulie 2010 14:24 Răspunde
  • Camellia, nu-ti face niciun fel de griji, stiu ca nu esti rautacioasa, dimpotriva… Si eu admit ca poate m-am infoiat cam mult, dar cateodata simt ca ma coplesesc vorbele nespuse si trebuie sa le redau libertatea…

    Simona Catrina 18 iulie 2010 14:26 Răspunde
  • Blanca, da, principii- prin care unii inteleg ”convingere intima, punct de vedere propriu” (conform DEX).

    camellia 18 iulie 2010 15:21 Răspunde
  • Simona, multumesc pentru intelegere. N-as fi vrut in ruptul capului sa deranjez gazda. Nu intru in casa nimanui cu gand rau…

    camellia 18 iulie 2010 15:29 Răspunde
  • Buna, draga Simona.
    Imi permit sa iti spun pe nume, pentru ca aici, pe blog, suntem ca intr-o familie.
    Da-mi voie sa ma prezint putin, avand in vedere ca postez aici pentru prima data.
    Am 34 de ani, sunt din Timisoara si sunt una din fericitele persoane care o cunosc personal pe Alice Nastase, in biserica tatalui meu s-a cununat si a botezat-o pe Izuta. Le cunosc personal pe Moi, Emily, Lotusul, Simone.
    Am inceput sa intru si pe blogul tau si sa te citesc si nu mai e nevoie sa te laud sau sa te felicit, pentru ca astfel de cuvinte sunt de prisos. E normal, fiecare gandim diferit, nu poti sa ii impaci pe toti, important e sa ai langa tine oameni de calitate, care sa te aprecieze si sa le placa ceea ce le oferi si sa simta cat de cat la fel.
    Mi-a placut enorm ce ai scris legat de Madalina si tragedia care s-a intamplat. De cand am vazut ca s-a stins si am citit si am ascultat ce se spune si se scrie despre ea, nu imi rasuna in cap decat atat – „Nu judeca, ca sa nu fii judecat”. Putem muri cu adevarul in mana si nu am castigat nimic. Adevarul il stie doar Madalina si Dumnezeu. Sincer, nu avem nici un drept sa judecam si sa comentam. Artistii sunt persoane extrem de fragile si sensibile si isi gandesc viata cu sufletul si uneori, un cuvant ii poate ucide. Iti spune cineva care scrie poezii de la 8 ani, care are carti de poezie publicate si premii locale si nationale obtinute. Si mai ales, care a trait in umbra unui artist, pentru ca tatal meu scrie de mic ca si mine si publica. Dar mai iti scrie si cineva care a avut sansa sa fie crescuta de un preot. Acum 2 ani am clacat, cu toate. Diagnosticele au fost multe si unele chiar sumbre – oboseala cronica, nevroza, depresie, suspecta de screloza in plagi la un momentat dat, hipotiroidie, etc etc. Am stat 2 ani retrasa, mi-am pierdut serviciul, nu am iesit efectiv din casa vreo 8 luni, am slabit intr-un an 17 kg. De la gat in jos eram o leguma, dar capul era intact. E drept, cu unele reflexe incetinite, dar memoria neatinsa si din fericire, inca functiona gandirea si judecata. Diagnosticul final e hipotiroidie si sindrom anxios, in urma acumularii de stres, oboseala, efort intelectual, aveam la un moment dat si sot plecat in armata si servici si facem in paralel 2 masterate. Cei apropiati nu m-au inteles o perioada destul de lunga si mi-au reprosat chiar ca nu am vointa sa depasesc problemele si vreau sa ii fac intentionat sa sufere. Aveam toate motivele sa renunt la viata. Chiar si copilul de 5 ani care era langa mine nu ma ajuta, pentru ca simteam ca ii sunt povara. Insa m-au salvat 2 chestii in tot haosul asta – credinta in Dumnezeu si dragostea de viata. Iubesc viata si multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat aceasta suferinta, pentru ca vad complet de diferit viata acum. Si chiar daca par un om normal, si sunt cat de cat, fac un tratament usor de echilibrare, si felul de a gandi si a actiona acuma este asa de diferit si imi aduce asa de multe satisfactii, incat nu am cuvinte sa multumesc celui de Sus ca inca traiesc, respir, si vad si aud si….. Si de as pierde tot ce am material si as ramane eu cu mine insami, tot cea mai bogata m-as considera si mai ales, cea mai norocoasa.
    Madalina ne lasa cantecele, talentul ei si asa ar fi corect sa ne-o amintim. Omul – Madalina Manole si problemele ei personale sunt numai ale ei si le stie doar Dumnezeu, nu avem dreptul sa judecam si sa aducem tot felul de ipoteze si presupuneri, care pana la urma se vor dovedi 90% din ele sau chiar mai mult neadevarate. Inca traim o mentalitate gresita, inca nu vedem esenta lucrurilor si cel mai grav, ne indepartam de valorile morale tot mai mult pe zi ce trece. Pacat, mare pacat, pentru ca, din fericire, suntem un popor binecuvantat cu inaintasi capabili, avem o tara superba, traditii minunate, istorie, cultura, tot ce vrei ca sa fii fericit aici. Poate ne vom redefini si noi ca popor, cum a incercat si Madalina sa se redefineasca sufleteste. Numai Dumnezeu stie ce planuri are cu noi.
    Iti doresc numai bine, sanatate si mult succes in activitate si tot ce faci sa iti aduca bucurii si impliniri si cel mai mult iti doresc sa ai parte de liniste sufleteasca.

    Horiana 18 iulie 2010 16:08 Răspunde
  • Camellia, care sunt acele principii, si ma refer la principiile jurnalismului? Le-ai citit? Ai citit codul deontologic al jurnalistului? cea care nu intelegi esti tu. Eu chiar simt tristete privin poza din capul postului. ( a celei „blocata in adolescenta” spre deosebire de tine ce te mandresti cu pragmatismul maturitatii). , ferice de tine si inima ta impietrita.!

    Blanca 18 iulie 2010 16:36 Răspunde
  • Blanca, n-ai inteles , imi pare rau. Dar ma bucur ca a inteles Simona.

    camellia 18 iulie 2010 17:20 Răspunde
  • Total de acord cu tine Simona. Cand cineva cunoscut moare, toti sar care mai de care cu gura sa-si dea cu parerea.

    Victoria West 18 iulie 2010 18:41 Răspunde
  • Dumnezeu s-o odihneasca in pace.

    Victoria West 18 iulie 2010 18:42 Răspunde
  • Victoria… multumesc frumos!…

    Simona Catrina 18 iulie 2010 20:12 Răspunde
  • Draga Horiana, mi-ai facut o surpriza extraordinara, Alice mi-a vorbit despre tine si stiam ca esti o persoana profunda si interesanta… Iar randurile tale de-acum o confirma superb. E tulburatoare povestea ta. Si un argument indraznet, capital, in lupta cu indoiala si slabiciunea umana. Intreaga ta supravietuire e o pledoarie, Horiana. Bine ai venit, ma bucur mult!

    Simona Catrina 18 iulie 2010 20:14 Răspunde
  • Draga Simona,
    Ma bucur enorm de intalnirea, chiar numai virtuala, cu tine. Iti multumesc din tot sufletul pentru primirea calda pe care mi-ai facut-o pe blogul tau. Ma bucur sa impartasesc din mine si altora si chiar daca sunt unele lucruri mai putin placute in viata mea, nu mi-e rusine sa le spun, atata timp cat pot scuti pe altii de suferinta cu exemplul meu. Sunt fericita si norocoasa sa cunosc persoane ca tine si Alice, sa fiu in preajma voastra si a altor oameni de calitate prin intermediul blogurilor voastre. Va apreciez mult pentru munca voastra, deloc usoara si va port mereu in gand si in suflet. Aceste lucruri sunt pentru mine cele mai frumoase cadourile de la viata, bogatia sufleteasca nu se poate compara cu nimic.
    Te imbratisez cu drag si tinem legatura, sanatate multa si putere de munca.

    Horiana 18 iulie 2010 23:04 Răspunde
  • va multumesc ca existati!
    si mai cred ca Madalina ar fi avut nevoie de prieteni ca voi.
    mie mi-e frig si mi-e frica…

    iana 19 iulie 2010 1:53 Răspunde
  • Horiana, esti un om desebit. Si Dumnezeu ti-a dat langa tine oameni de aceeasi valoare. Desi nu le cunosc personal, le apreciez si eu pe fetele despre care ai vorbit.

    camellia 19 iulie 2010 8:01 Răspunde
  • Eu o cunosc pe Horiana si este fara doar si poate un om cum putin mai sunt,cu o noblete in suflet ,e speciala,e altfel.Simona,draga,desi am inceput de curand sa scriu aici pe blogul tau,te citesc de mult,ti-am cumparat cartile,citesc tot ce scrii si te admir enorm !o zi frumoasa sa aveti toti cei de aici,plina de suflet!

    emily 19 iulie 2010 9:45 Răspunde
  • Camellia, te salut cu drag si bine te-am gasit. Iti multumesc pentru cuvinte, m-as bucura sa stiu ca mai sunt oameni norocosi ca si mine, si ma rog sa aiba grija Bunul Dumnezeu de toata lumea, sa fie bine si sa fim mai buni, mai toleranti si mai intelegatori. Traim vremuri grele din punct de vedere moral si asta ne darama sufleteste si de aici se intampla atatea necazuri si drame.
    Iubita Emily, ne e dor tare de tine, acum vreo 2 zile Anisia le povestea parintilor mei ca mai sunt 4 luni pana la ziua ei si o vom petrece impreuna cu Alba ca Zapada si a vazut-o si pe Alice la televizor la Realitatea si s-a bucurat mult de tot. I-am aratat blogul tau si ii place enorm unde esti zana. De abia astept sa ne mai vedem, sa mai povestim, am noutati, vesti bune pe plan familial si e bine si sunt fericita.
    Va imbratisez pe toti si aveti grija de voi! Ma bucur sa ma aflu printre voi aici si multumesc pentru primire.

    Horiana 19 iulie 2010 12:32 Răspunde
  • Multumesc pentru urarea de bun venit si cuvintele frumoase. Eu ma bucur ca v-am gasit. Si eu am stat in Canada aproape 6 ani. Prin urmare ne leaga ceva.

    Pe curand!

    Tina

    Tina 19 iulie 2010 12:41 Răspunde
  • Draga Simona,

    multumesc pentru urarea de bun venit si cuvintele frumoase. Eu ma bucur ca v-am gasit. Si eu am stat in Canada aproape 6 ani. Prin urmare ne leaga ceva.

    Pe curand!

    Tina

    Tina 19 iulie 2010 12:43 Răspunde
  • Iana, cata dreptate ai in privinta Madalinei….

    Si eu am aceleasi sentimente de „frig” si de singuratate .

    gabi 19 iulie 2010 14:19 Răspunde
  • M-am ingrozit de ce am vazut pe la tv sau prin presa scrisa… noi, publicul, i-am nascut pe monstrii astia. noi l-am creat pe DD in direct! si pe Madalin Voicu si pe toti „expertii” in sinucideri si in depresia post-partum. tot publicul i-a nascut si crescut pe toti „ziaristii”, „jurnalistii” de tabloide.
    sintem o societate bolnava rau. si sincer, nu vad de ce si-ar mai pierde Dumnezeu timpul cu noi.

    eu nu am fost o admiratoare inflacarata MM. am dansat si eu dupa „Fata Draga” si am admirat-o pentru cit de bine arata, pentru profesionalismul ei dar nimic mai mult. si a mai avut ceva, ce este asa de rar sau pe cale de disparitie: o dictie perfecta, asa cuvinte rotunde si excelent pronuntate nu stiu sa mai auzit la altcineva.
    moartea ei m-a pus fata in fata cu societatea, cu lumea … si asta ma ingrozeste.

    iana 19 iulie 2010 16:35 Răspunde
  • Simona, tu esti asa de buna! si ma bucur tare mult ca pot sa citesc aici.
    sa stii ca mi-am cumparat Anais Anais. e superb! 🙂

    iana 19 iulie 2010 16:37 Răspunde
  • Emily, stiu… iar tu imi confirmi minunat. Iti multumesc si tie, din tot sufletul pe care mi-l daruiesc fara nicio ezitare.

    Simona Catrina 19 iulie 2010 18:31 Răspunde
  • Iana, si eu ma bucur mult ca esti aici. Chiar azi port Anais-Anais. 🙂
    In rest, asa e, am fost, cateva zile, martorii unui dezmat grotesc de diletantism indecent, atotstiinta lor sterila m-a scandalizat, m-a sufocat.
    Incet, se astern uitarile. Abia tarziu vom realiza ce s-a intamplat, ce continua sa se intample.

    Simona Catrina 19 iulie 2010 18:33 Răspunde
  • Tina, si acum unde esti? Te-ai intors si tu in Romania?
    Eu azi am avut o alta ciocnire cu ghiseul neaos, am crezut ca ne batem. Am fost la politie sa-mi fac buletin temporar si mi-a vorbit una de zici ca-i omorasem pisica, desi n-am facut decat s-o intreb, cu glascior timid, ce acte imi trebuie. Mi le-a latrat si m-a repezit cand am intrebat ceva suplimentar si mi-a trantit geamul in nas, te rog sa ma crezi ca daca le-ar face canadienilor cineva asa ceva, ar rade, ar zice ca e o farsa, ca sunt la camera ascunsa. De fapt, tu stii prea bine asta, Tina, ai trait acolo si ai vazut cum se poarta oamenii aia, absolut impecabil, si cei de la stat, si din mediul privat, la fel……
    E incredibil, iar asta e doar un decupaj. Din pacate, nu iau in calcul momentan optiunea de a pleca la loc, chestiuni de suflet ma tin aici. Dar in viitor… nu stiu. Intr-o noapte, de curand, am visat ca eram la Toronto si m-am trezit plangand, la propriu, de dor.

    Simona Catrina 19 iulie 2010 18:38 Răspunde
  • Toata lumea e plecata ?
    Simona, ne-au lasat singure?

    CristinaC 19 iulie 2010 21:17 Răspunde
  • Simona, eu te vreau aici, acuma si in vecii vecilor!!!

    camellia 19 iulie 2010 21:25 Răspunde
  • Simona, te rog sa ma scuzi pentru impolitete, am postat si am plecat. Un post care mi-a luat si ultima picatura de vlaga…. Astept alt articol, pentru schimbarea starii :). Multumesc pentru amabilitatea de a-mi raspunde. Faci parte din marea familie a oamenilor buni, adica esti „de la noi din turma” daca-mi permiti o glumita de-a mea. Referitor la revenirea in tara asta (parafrazandu-l pe Dan Chisu, „uluitoare dar si plina de … respect”) chiar ai decis sa ramai definitiv? Nu pun in discutie decizia, ma intreb doar, sa fie dorul de aici – de Toronto – mai soft prin comparatie cu dorul de acolo – de Bucuresti? Fostul meu sot, stat 13 ani in USA, povestea cum l-a sufocat plansul intr-o zi in care, acolo fiind, a auzit dintr-o carciuma, muzica populara romaneasca. Si nefiind fanul genului a zis doar atat: „Voi nu stiti ce inseamna”…
    „Chestiuni de suflet ma tin aici” asum ca-i de bine 🙂 drept pentru care ma grabesc sa-ti urez sa gasesti (pe langa bla bla-ul de rigoare) si dragostea pe care o visezi, aia ” de o eternitate putin mai lunga” :).
    Si deoarece am adus tangent discutia despre conformism, pentru amuzamentul societatii: La moartea unui bun prieten, filozof si el, Cioran a trimis vaduvei acestuia o telegrama in care spunea „Sunt indignat ca un om ca el a putut muri”. Dupa ce a trimis telegrama si-a dat seama de ridicolul situatiei dar nu mai era nimic de facut. Si atunci a tras concluzia ca tot ce nu e conformism in materie de condoleante, cade in ridicol. Va pup (pe toata

    adriana 19 iulie 2010 21:39 Răspunde
  • lumea, urma!

    adriana 19 iulie 2010 21:41 Răspunde
  • Cineva de pe un blog (in complet dezacord cu statu quo -ul) propunea de revazut un mare film „Arsenic and Old Lace”, excelenta pelicula a legendarului Frank Capra, cu Cary Grant, Boris Karloff si Peter Lorre. Umorul e de cea mai buna calitate, recomand cu caldura filmul tuturor acelora care nu cred ca, crima poate fi subiectul unei excelente comedii, fie ea si neagra.

    adriana 19 iulie 2010 22:11 Răspunde
  • Cristina, nu suntem singure, sunt convinsa! :))

    Simona Catrina 19 iulie 2010 22:17 Răspunde
  • Camellia, scumpa mea, ai sa te saturi de mine, deocamdata n-am de gand sa plec nicaieri! :)))

    Simona Catrina 19 iulie 2010 22:18 Răspunde
  • Filmul e exceptional, deci merita doua excelente :))…
    O seara merveilloasa in continuare!

    adriana 19 iulie 2010 22:18 Răspunde
  • Adriana draga, ai venit cu niste decupaje de poveste, de memorie, de fictiune si de realitate care ma proiecteaza in toate zidurile (reci sau calde, depinde cum a batut soarele) din gandurile mele. Frumos, te-am citit, ti-am dat dreptate…

    Simona Catrina 19 iulie 2010 22:19 Răspunde
  • Draga Simona, iti citesc de ceva vreme blogul, dar nu am mai comentat pana acum. Mi se pare unul dintre cele mai bune articole scrise pe aceasta tema trista. E revoltator cat de usor putem judeca oamenii crezand ca suntem demni de asa ceva… Numai bine!

    Simone 19 iulie 2010 22:30 Răspunde
  • Simone, bine ai venit, ma bucur ca ai iesit la lumina, mi-e drag de tot ce spui si iti multumesc mult!

    Simona Catrina 19 iulie 2010 22:32 Răspunde
  • SImona… tie iti va fii dor mereu caci asa esti tu… plina de dragoste si dor. Eu cred ca tuturor ne este dor meru de ceva, cineva, undeva… candva

    adriana ..Si cand o sa ne fie cel ma bine tot ne va fii dor, si de ramas definitiv ramanem doar in sufletul unora caci lumea a devenit extrem de mobila in zilele noastre… traim la Toronto, muncim in Chicago vorbim la telefon cu Tokyo si pe skype cu Bucurestiul… plecam in vacante prin lume. Fix ramane doar sufletul nostru plin de toate dorurile..

    CristinaC 19 iulie 2010 22:34 Răspunde
  • Inteleg foarte bine ce simti. „Chestiuni de suflet” ma tin si pe mine pe pamant mioritic. Mai ales ca ma infioara imaginea (pe care adeseori o proiectez mintal) in care eu, sotul si copilul ne luam ramas bun de la mama, tata, bunica, bunicul…Nu mai vreau sa simt golul acela pe care il simteam de fiecara data cand urma sa ne luam ramas bun atunci cand plecam noi din tara sau bunica pleca din Canada spre Romania.
    Insa, ne gandim de multe ori sa plecam si sa traim in tara care ne-a adoptat si ai carei cetateni am devenit acum 3 ani.
    Pana la urma cred ca vom lua decizia pe care o vom considera buna pentru copil.
    Noi am revenit in Romania in 2008. Dar nu putem spune ca ne-am readaptat. Ne lipseste Canada mai putin decat acum doi ani sau un an insa Romania ne oboseste din ce in ce mai mult.
    Sa stii ca cei care nu au trait experienta canadiana nu ne inteleg pe deplin. Pentru ca multi nu pot face comparatii. Citind randurile tale am retrait intamplari asemanatoare prin care trec de doi ani. Cred ca la un moment dat vom spune STOP dar nu pentru ca ne-ar sta in putere sa schimbam ceva (din pacate) ci pentru ca ne-am face bagajele si am decola.
    Dar te-ai gandit ca noi macar avem o alternativa, o a doua tara, in timp ce multi romani sunt „legati de glie”? Si aici nu ma refer la cei tineri care pot oricand alege calea emigrarii ci la persoanele de varsta a treia. Ii inteleg foarte bine pe cei care aleg sa „isi croiasca alta soarta” in Canada, America, Spania, Italia, Australia, Noua Zeelanda…Si ii incurajez sa o faca pentru a nu regreta mai tarziu ca nu au incercat. Dar sa nu isi faca iluzii. Sa nu se minta pe ei. Mai devreme la stirile Pro TV se spunea ca numarul celor ce pleaca din tara a crescut cu cinci procente comparativ cu anul trecut. Am prevazut asta inca din 2008. Nu stiu de ce. Chiar am scris un material pe aceasta tema pe care l-am trimis Florianei Jucan. Fara raspuns.
    Cred ca e un subiect care intereseaza pe multi. V-ati gandit sa emigrati?
    Multumesc Simona pentru ca imi oferi posibilitatea sa ma exprim. Ne mai leaga ceva – presa. Eu insa am lucrat in radio si televiziune.
    Sedere placuta in tara noastra draga.
    Take care!
    Cu drag,
    Tina

    Tina 19 iulie 2010 22:52 Răspunde
  • Tina, parca ai fi spus povestea mea (mai putin familia ta directa, copiii…), in rest, sufletul ti-e haituit de aceleasi spectre frumoase, inconstante, care te proiecteaza in doua lumi, in paralel. Recunosc fiecare senzatie si fiecare vorba din ceea ce spui. Va fi cum va trebui sa fie, in ultimele luni am trecut prin schimbari radicale, la care nu m-as fi gandit cu niciun chip… De aceea, am incetat sa-mi fac planuri. Nu am habar unde am sa fiu peste doi ani, peste zece ani… Imi pare bine ca ai venit langa noi…

    Simona Catrina 19 iulie 2010 23:39 Răspunde
  • Cristina, sunt plina de dor, da. Si vreau sa fiu si plina de dragoste, cum spui tu. Si am sa fiu.

    Simona Catrina 19 iulie 2010 23:40 Răspunde
  • Buna, Tina…

    Eu sunt Gabi, sunt din generatia ’70, absolventa de Litere.

    Am citit cu mare atentie tot ce ati scris….Si eu, toata lumea s-a gandit si se gandeste sa emigreze.

    Am cele mai bune prietene in Quebec si au vtut sa ma „corupa” si pe mine….Mi-as fi dorit…

    dar la mine problema sunt parintii(nu mai am frati)
    Eu ii am doar pe ei si ei ma au doar pe mine.

    Parerea mea: tara se duce de rapa si din cauza asta: au plecat romanii cu studii adevarate si cu bun simt. Ne invadeaza , ne-au

    invadat deja nesimtirea, ticalosia. Eu ma sufoc , e vorba de un declin, e clar.Lumea a inceput sa spuna :Ce frumos era cand era urat! (vorba actorului Puiu Calinescu).

    Nu numai un roman care a trait in Canada e oripilat de grosolania, de cinismul de aici…
    Nici noi nu ne adaptam la asa ceva. Eu am plecat din provincie in Bucuresti de rau si am dat peste rele inimaginabile….

    pe anumite bloguri gasesti efectiv o oaza de liniste, oameni deosebiti.

    Eu am lasat un post aici zilele trecute din disperare, ma sufocam de ceea ce vedeam la tv(legat de MM)…
    Nici nu m-am prezentat Simonei Catrina( pe care o citesc nici nu mai stiu de cati ani), imi cer scuze, eram bulversata…

    Cele care aveti copii probabil veti pleca pentru ei….
    Dar noi, ceilalti ce o sa facem? Ramanem cu „ciumetii”?(vorba lui CTP)

    Sper sa nu va sperie cuvintele dure, in realitate sunt o persoana foarte nevinovata….

    Ca sa fiu cat de cat coerenta( e si noapte), mi-au plecat prietenii , colegii, rudele…

    Caut oameni cu care sa am ceva in comun….

    Sper ca n-am deranjat pe nimeni(cu „negativismele”)

    Va doresc numai bine tuturor!

    gabi 20 iulie 2010 2:03 Răspunde
  • Madalina pentru mine ramane acea fata cu vocea minunata si cu melodiile care mi-au incantat adolescenta,o frumusete ,un model pentru noi care o copiam atunci in cele mai mici detalii 🙂
    Melodiile ei erau triste dar abia acum ,dupa trecerea ei dincolo reflecta ceea ce simtea,acum o inteleg mai bine.Moartea ei e una bizara si refuz sa cred ca s-a sinucis cu buna stiinta,poate e adevarat dar refuz sa cred.

    Nadia 20 iulie 2010 8:00 Răspunde
  • Simona si Tina, eu va admir ca ati avut curajul sa va intoarceti acasa. Indiferent ce veti hotari mai incolo, momentele astea petrecute acasa vor ramane, vor fi traite, si va vor da putere indiferent de varianta aleasa mai tarziu.

    amalia 20 iulie 2010 8:20 Răspunde
  • Si eu am curajul sa revin pe-aici dupa niste zile nebune. Sper ca va regasesc intacti, chiar daca unii dintre voi par fugiti in vacante sau calatorii: )
    As striga acum multe nick-uri, dar o sa par ticalosita intre exceptii, asa ca sper sa reveniti curand prin gradina cu salate fermecate: ) Sau salati, ca si asta e un plural acceptabil, dar cine n-are chef sa se-ncontreze cu DEX-ul sa ridice mana neaparat cu semnul Victory; o sa retin aspectul si o sa-i pun si un aste_risc; (pe?) coada: )))
    Va imbratisez cu fericire-n sclipiri, ceea ce va doresc si Domniilor Voastre, sa stiti!

    Una 20 iulie 2010 10:56 Răspunde
  • Nu numai ca tacerea de aur din gradina cu salati (nha!) ma predispune la surasuri delicato-ironice, da’ pareti si ca v-ati intalnit cu ursu’ intre timp. Si v-a mancat limba, sau cu totu’.,
    : )))

    Una 20 iulie 2010 11:12 Răspunde
  • Da, Simona, vom naviga mereu intre doua lumi si mereu ne va fi DOR. Mi-e imi este dor de ocean, de parcurile imense, de drumetii si excursii, de oamenii frumosi pe care i-am cunoscut si alaturi de care am trait cativa ani ce par o vesnicie, de aerul pur, de sushi, de Winners, de sky-train, de Tim Hortons, de vecinii mei canadieni, de biroul meu si , vorba sotului meu, imi este dor si de postas…(cum venea el in pantaloni scurti in plina iarna).

    Pentru Gabi-si eu sunt singura la parinti si este principalul motiv pentru care am revenit si pentru care inca ma mai aflu aici. Dar parintii ne vor binele. Oriunde in lume l-am gasi noi. Si am dorit cu tot sufletul ca baietelul meu sa isi cunoasca familia extinsa – cu bunici, strabunici, veri, matusi, etc.

    Bine a punctat Amalia (careia ii multumesc pentru apreciere) referitor la clipele traite din nou acasa. Imi dau putere pentru viitor.

    Din pacate eu simt ca nu mai fac parte din peisaj. Nici vechii prieteni nu mai sunt aceiasi. Prietenii mei sunt in Canada. Am realizat asta de curand.

    Apropos de socurile prin care trecem de la revenirea in tara va relatez unul pe scurt: in timpul unei conferinte de lansare a unui proiect social de ecologizare, am fost intrebata daca intr-adevar eu, impreuna cu ceilalti colegi de echipa, facem voluntariat. Intrebarea venea din partea unui reprezentant al autoritatii locale. Acel domn nu era familiarizat cu termeni precum voluntar sau comunitate. Eu tot spuneam ca „facem pentru comunitate„, „incercam sa schimbam mentalitatea„, „cel mai mare proiect social„ iar in sala era o galagie infernala.

    Am nesansa (din anumite puncte de vedere) sa traiesc intr-un oras de provincie, mediu, nedezvoltat si cu foarte putine oportunitati. Profesional nu prea am cu ce ma lauda.

    Simona, nici eu nu imi mai fac planuri. Mai ales ca de multe ori viata mi-a oferit sanse pe care nu le-am ratat. Una dintre ele este aceasta de a putea scrie aici. Am terminat de citit una dintre cartile tale. Urmeaza o alta dupa care iti voi spune ce am simtit si ce am invatat in urma lecturii.

    Sanatate si noroc va doresc!

    Tina

    Tina 20 iulie 2010 12:24 Răspunde
  • Cu dorul te obisnuiesti, nu mai doare ca in primul an (cand te simti dezradacinat si crezi ca te vei usca plangand), nici ca in al doilea cand il duci cu tine peste tot si ti se citeste in ochi. Dupa cativa ani ramane ca un inceput de migrena care iti racaie tamplele – cu putin efort inveti sa-l ignori. Pana cand iti iese in cale o astfel de melodie:

    http://www.youtube.com/watch?v=Y1dY7OuCxW0

    Paca 20 iulie 2010 14:21 Răspunde
  • Oona draga, ma grabesc sa-ti zambesc, sa-ti fac cu mana (din gradina) si sa-ti povestesc ca ursul meu a fost unul cumsecade (era vegetarian).

    Paca 20 iulie 2010 14:22 Răspunde
  • Buna mea Paca,
    Ursii tuturor lumilor fericite posibile sunt vegetarieni. Ne-au mintit in clasa a VIa ca ar fi omnivori.
    Pot fi doar omniprezenti sau disparuti o vreme, caz in care ne-am intreba cum dreaq ne-am putea descurca fara hidrogen.Ca stim deja ca doar cu O2 nu putem rezista la nesfarsit, plus sansele sa-mbatranim posaci cresc inspaimantator..

    Una 20 iulie 2010 14:50 Răspunde
  • buna dimineata si de la mine.
    Una, Paca 🙂 si ursii vegetarieni.
    si tuturor noilor venite (desi eu cred ca voi ne cititi de ceva vreme) ramineti, nu plecati.
    Simona si Tina va admir. sinteti curajoase.

    iana 20 iulie 2010 15:19 Răspunde
  • Iano : )
    Parca ai fi dat un titlu de film.In fine, ai reaparut! S-a intamplat deja vacanta ta, sau am retinut io iar aiurea ce ne-ai spus la un moment dat? Nu m-as mira la cata zapaceala e-n sinele-mi..

    Una 20 iulie 2010 15:33 Răspunde
  • Iana, bine te-am regasit! Cum a fost vacanta? Dar apa oceanului? Ai uitat ceva sau ai luat pana la urma cu tine tot ce trebuia?

    Paca 20 iulie 2010 15:51 Răspunde
  • Multumiri Ianei.

    Sa va spun ceva hazliu referitor la intoarcerea in tara. Pana prin martie tot ma intreba lumea de ce ne-am intors. Inainte de a-mi fi adresata intrebarea o rosteam eu. Atat de des se intampla. De ceva vreme cei cu care ma intalnesc se mira ca suntem inca aici. Adica am supravietuit. Dar cand ai un al doilea pasaport in buzunar te simti mai confortabil.

    Din pacate, in Romania, astazi, nu mai traim, ci SUPRAVIETUIM.

    Eu va urmaresc de putin timp. Am scris Simonei acum cateva luni cand inca era in Canada. Dar nu fac revista presei fara a va citi si pe voi. Aproape zilnic.

    Pupici virtuali

    Tina 20 iulie 2010 16:53 Răspunde
  • Buna dimineata tuturor.
    Ieri intrasem in oarece panica si am crezut ca v-au innecat vacantele si cladurile!

    Paca tu vrei sa ma apuce plansul la birou ? Azi numai asta se va auzi pe aici… si sunt sigura ca le le place mai mult decat Lady Gaga de care nu mai scapam la radio!

    Tina… daca vrei trag o fuga la Winners in pauza pentru tine. Oare de ce nu exista si in Ro Winners si TJ Maxx?

    Amelia… daca nu incerci nu vei stii cum e.
    Eu personal va cred pe toate cele care imi impartasiti episoadele supravietuirii si imi ajunge… poate la pensie

    CristinaC 20 iulie 2010 17:15 Răspunde
  • LA Multi Ani tania!

    CristinaC 20 iulie 2010 17:26 Răspunde
  • La Multi Ani Tania… arata-te macar o secundica!.

    vacanta a fost fffff misto! m-am bronzat, ne-am ingropat in nisip, am facut castele, am intrat in apa, am alergat dupa pescarusi… „oceanul asta este buuunnn mami, ne da de toate si nisip, si valuri, si casa frumoasa si creioane colorate… ” tot ce ne iesea in cale era de la oceanul cel bun! 🙂 pacat ca a fost asa de scurta vacanta. repetam anul viitor.

    TM am uitat o groaza de lucruri acasa dar, m-am descurcat pina la urma si fara ele.

    iana 20 iulie 2010 18:06 Răspunde
  • Tania, zile inseninate de adancul fericirii, nasturei de soare inca prinsi in viata ta si sa-ti pastrezi optimismul si stralucirea, asta-ti urez ! 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=MHr9CJRhTPk 🙂

    nico 20 iulie 2010 19:18 Răspunde
  • ehei, multumiri. multumiri. multumiri voioase. 🙂 cristinaC, iana, nico. 🙂

    frumoase urari, cand mai pun un an la buchet de viata. 🙂

    nu pricep de ce nu pot deschide linkul…

    tania 20 iulie 2010 19:26 Răspunde
  • Annie Lennox – A thousand beautiful things 🙂

    nico 20 iulie 2010 19:29 Răspunde
  • multam, nico.

    imi place cum suna adancul fericirii. imi place rau. 🙂

    tania 20 iulie 2010 19:34 Răspunde
  • iana, m-am aratat, deshi voiam sa ma stau pitita printre randurile acestei pagini, pana la o noua expunere a simonei.

    urez si eu, cam tarzior ce-i drept, toate cele foarte bune celor care poarta numele sf. ilie!

    tania 20 iulie 2010 19:36 Răspunde
  • Simona,

    Incerci, onest si ferm, sa aduci bunul-simt in media noastra.

    Ea mi-a incantat copilul. Nici nu avea 2 ani ,cand baiatul meu fredona ,,fata daga, nu i tita, e atat..”, aventurat in primele lui mnifestari artistice.
    Ea imi alunga raul de masina. Cand calatoream mai mult de 3 ore, rezistam ascultand-o si cantand cu ea.
    Anul acesta, de 8 Martie, am pregatit cu elevii mei un moment dedicat mamelor. Am gasit negativul piesei ,,Stai langa mine, mama” si am repetat cu elevii pana au invatat piesa. Mamele au fost atat de emotionate!
    La fiecare intalnire intalnire cu prietenii nostri amatori de karaoke, Madalina este preferata!

    Madalina a fost curajoasa. Pentru ca a muncit de la 15 ani. pentru ca a trait frumos si total langa un barbat care a parasit-o mai apoi, pentru ca s-a bucurat pentru copilul lui si al celeilalte, pentru ca l-a bocit la mormant, pentru ca a luptat pentru fericirea ei.
    Cand lupti, lasi intotdeauna ceva pe front. Ea si-a pierdut iubirea de sine.
    Dar a iubit atat de mult!

    mi 20 iulie 2010 20:08 Răspunde
  • La multi ani, Tania! 🙂

    Justine 20 iulie 2010 20:50 Răspunde
  • Gabi, imi place cum pui problema si cred ca ai destul curaj sa incerci orice. Cand pleci din tara, e important sa fii TU convinsa ca asta trebuie sa faci. In rest, totul vine de la sine, draga mea…

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:21 Răspunde
  • Tania, la multi ani din toata canicula si din toata racoarea inimii mele, ma bucur ca esti aici, sa ai o seara memorabil de frumoasa! 🙂
    Sau nu e ziua ta si iar ma pacaliti? 🙂
    Te imbratisez si te astept intotdeauna aici.

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:24 Răspunde
  • Mi, draga mea, eu nu incerc sa educ nimic, nu pot, n-am cum, sunt multe ziduri intre glasul nostru si urechea publica, prostia e antifonata si-si face de cap, nu aude sfaturi.
    Scrii frumos si sensibil, ca de cand te stiu… ma bucur ca ai revenit…

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:25 Răspunde
  • Paca, interesant graficul dorului… Si adevarat.

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:26 Răspunde
  • Iana, ce pofta-mi faci de mare… 🙂

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:26 Răspunde
  • Draga Amalia, curaj sa ne intoarcem am avut… Dar cred ca adevaratul curaj e sa si ramai aici. Eu, una, mai stau… Am devenit deja curioasa. 🙂

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:28 Răspunde
  • Nadia draga, ceea ce tu refuzi atat de frumos sa crezi refuza multa lume sa creada. Doar ca noi refuzam un pic mai poetic, adica mergem pe mana procuraturii si-a IML si acceptam varianta oficiala. N-am dreptul sa presupun mai mult. Oricum, daca s-a ajuns la un asemenea gest, suferinta era majora… Mare pacat.

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:29 Răspunde
  • Una… stiam ca te intorci la noi, de-aia las mereu usa intredeschisa. 🙂

    Simona Catrina 20 iulie 2010 21:30 Răspunde
  • Simona,
    marea este asa de apropae de tine… da o fuga! tu mai ai si avantajul ca nu esti legata de birou ca mine care nu mai am nici o ora de vacanta. 🙂
    eu sint dependenta de mare, de ocean… you name it! trebuie sa ajung la o apa mare in fiecare an altfel o iau razna.

    iana 20 iulie 2010 21:41 Răspunde
  • Esti privilegiata si norocoasa ca ai cunoscut-o personal, in orice caz eu cred ca mai avea in fata multi ani frumosi in viata ei, atat pe plan personal cat si pe plan profesional. Ce rau imi pare ca o artista in cel mai pur sens al cuvantului si totodata si atat de frumoasa si delicata a parasit „scena”.

    Gyerko Szabolcs- Laszlo 21 iulie 2010 0:13 Răspunde
  • Gyerko, bine ai venit… Da, lumea e plina de inechitati si stridente, de alternari socante, de drame… dar supravietuim si suntem datori sa ne amintim macar de cei care n-au avut atatea zile si atata noroc precum noi. Multumesc!

    Simona Catrina 21 iulie 2010 0:19 Răspunde
  • Simona,
    Las introducerile , da citesc de ceva vreme blogul tau si mi-a placut calitatea dialogurilor a subiectelor pe care le propui si restul, schimbul de idei, nu este un loc de birfe, e chiar o emulatie , un „cenaclu” putin altfel.
    Nu, nu, ti-am citit cartile , nu mi-au fost la indemina locuiesc la Vancouver, de citva ani . M-am simtit solidara si am recunoscut multe din trairile tale ca experienta canadiana acest pas ca un arc peste timp si „iesirea din Romanism” Imi place gentiletea cu care nobilezi intlnirile tale chiar asa „virtual”
    M-am intors de curind din Romania o scuta vacanta si am purtat cu mine citeva frunze de Artar pe care as fi vrut sa ti-le dau dar nu am avut destul curaj ,nu puteam sa apar asa de nici unde …aici pe blog e mai usor poti depasi inhibitile .
    Recunosc , subiectul cu Madalina Manole m-a atins dincolo de faptul ca face parte din trecutul unei perioade din vietile noastre prin muzica pe care ne-a daruit-o.
    Am fost atinsa de privitivismul cu care se confrunta inca societatea din Romania, totul se trateaza la primul nivel . Sufletul e ceva cu resorturi si reglaje fine!
    E greu sa gasim sensul , sa nobilam suferintele noastre .

    cornelia 21 iulie 2010 3:29 Răspunde
  • O dimineata frumoasa ,plina de bucurii sa aveti,fete dragi!Simona ,o zi plina cu tot ce-ti doresti tu,o zi cu dorinte implinite!

    emily 21 iulie 2010 7:15 Răspunde
  • Iana, vineri plec la mare (deabia astept) – prima data pe anul asta daca nu punem la socoteala plimbarea pe malul marii facuta prin februarie 😛 Dar si atunci a fost frumos, plajele pustii, chiar si cele inghetate, au un farmec aparte. Cred ca mi-ar placea Marea Nordului…

    Justine 21 iulie 2010 10:13 Răspunde
  • Multumesc, CristinaC. Ma amagesc cu ideea ca voi putea comanda online de la Nordstrom.

    Cornelia, cum e vremea la Vancouver? Ploua? De acolo am plecat acum 2 ani.

    Multumim Simonei ca ne da posibilitatea sa ne intalnim virtual.

    Sa aveti o zi reusita!

    Tina 21 iulie 2010 11:29 Răspunde
  • simone, justine, multumiri…. retroActive. 🙂
    voi sunteti memorabil de frumosi.

    http://www.youtube.com/watch?v=HKPBbZAaNqM

    tania 21 iulie 2010 11:54 Răspunde
  • …si uite cum Madalina Manole a devenit incet,dar sigur,o noua Elodie pentru Otv.Mi se pare trist,chiar deprimant ca acum se inventeaza tot felul de scenarii demne de cele mai siropoase telenovele,avand ca nucleu diverse motive pentru care Madalina a recurs la sinucidere.Ce sa mai zic de circul care a avut loc in jurul sicriului,clasic,ca si la Dolanescu,sarea lumea ca popcornul sa faca poze cu moarta,babe care se imbulzeau si scuipau si aminteau de Nascatoarea.Pacat ca a fost lipsa asta de respect fata de familia acesteia.Multi spun ca au apreciat-o enorm ,etc…pupincurismele de rigoare,dar cati din ei i au cumparat un album macar sau au fost la un spectacol?!Acum poate sa i ridice statuie in centru si sa declare „Fata draga” noul imn national si sa o canonizeze,ca e prea tarziu.Oricum pentru tine Simona chiar cred ca a fost ciudat sa afli ca s-a ajuns la asa ceva, avand in vedere ca tu chiar ai avut tangente cu ea.

    Toate cele bune,

    Cu drag,Andrei

    AndreiAndrei 21 iulie 2010 12:36 Răspunde
  • Tania 😛

    Azi sunt foarte fericita ca mi-am gasit dintr-un foc o gramada de chestii de care „nu” aveam neaparata nevoie: costum de baie, papucei de plaja, rogojina colorata, si… cel mai important „obect”-aparat foto subacvatic 😛 „Disposable”, desigur, dar e minunat ca l-am gasit ascuns pe raftul ala. Sunt in „vacation mood”, cu toate ca nici macar nu sunt in vacanta.

    Justine 21 iulie 2010 13:09 Răspunde
  • Andrei, sub aceste momente toride – la propriu – si frisonante in rest, ai dreptate.
    Azi a inceput alt circ morbid si dezgustator, s-au adunat unii gramada sa vada deshumarea Ceausestilor. Gusa-casca, oameni care traiesc din detalii grotesti, ce-or fi vrut sa vada?!
    Iar reporterii de la Antena3 stii ce intrebau? „Ati vazut oase? Dar ramasite din haina de blana a Elenei Ceausescu ati vazut? Dar i se vedea caciula, a mai ramas ceva din caciula? Dar paltonul lui mai era ciuruit de gloante?”. Nu mi-a venit sa cred, n-am auzit ceva mai monstruos si mai urat in viata mea, in mass-media. O-ri-bil!!

    Simona Catrina 21 iulie 2010 13:37 Răspunde
  • Cornelia, mi-au dat lacrimile. Am si eu o frunza de artar, o port dupa mine. Imi va fi dor de Canada toata viata mea. Din pacate, lucrurile nu se pot reduce la nesatul meu sufletesc. Va trebui sa-mi tin capul pe umeri si gandurile in matca lor.
    Mi-e dor si de siropul de artar – desi nu-l gustam prea des – dar voiam sa-l vad pe raft, in sticlutele alea mici ale lor, in nuanta lui stravezie, de chihlimbar…
    Draga mea, iti multumesc mult…

    Simona Catrina 21 iulie 2010 13:39 Răspunde
  • Emily, si tu sa ai o zi pufoshica, racoroasa, limpede! 🙂 Multumim.

    Simona Catrina 21 iulie 2010 13:40 Răspunde
  • …foarte frumos, nu inteleg cu ce-i ajuta acum dupa atatia ani sa-i dezgroape, ce cred ca or sa descopere raspunsurile la toate neajunsurile vietii romanesti?!Cat despre curiozitatile morbide…ma pune pe ganduri…Da,precis au vazut oase,doar ce era sa vada dupa atatia ani?Fete zambitoare?Si chiar daca au vazut oase…ce pot sa faca?! Sa ghiceasca viitorul in ele ca si vrajitorii africani?Se stie clar cum au murit sau se tem ca nu cumva sa fi fost inscenata moartea lor si ei acum sunt vi si nevatamati,stau la o cafea cu Elvis, Michael Jackson si altii.Cat despre hainele acestora?Nu inteleg ,nu e relevant…vor sa le expuna la Paris Fashion Week?Oricum in loc sa se ocupe si media sau oamenii asa in general de alte lucruri mai putin psihotice,prefera sa se cufunde in mentalitate si obiceiuri medievale…

    AndreiAndrei 21 iulie 2010 14:04 Răspunde
  • Da, Simona, ai dreptate cand spui despre Madalina ca va duce cu ea taina pe care nu o vom decodifica niciodata….dar uite asa am ajuns sa avem subiecte suculente pe toate posturile si in toate ziarele. Pana si emisiunile sau talk show-rile politico-economice isi impart spatiul de emisie , abordand atat cota unica sau marirea TVA, cat si disputa pe secretele vietii Madalinei sau lupta pe custodia copilului (bine ca el , bietul, e inca foarte mic sa simta toata nenorocirile din jurul lui). Toate se intampla acum sub semnul tragicului eveniment…nu stim daca e adevarat ce spune iubitul sot sau ce reclama parintii ei. DAR CE IMPORTANTA MAI ARE???
    P. S. Mare dreptate ai si apropo de nelipsitele personaje omniprezente in calitate de „prieten confident” …care isi fac aparitia la toate inmormantarile, nuntile, botezurile sau taierile de mot….gen Silvia Dumitrescu…are si ea acum o ocupatie, nu??

    felicitari pt scriitura ta

    lili 21 iulie 2010 14:25 Răspunde
  • Tina sa stii ca am fost ieri la Winner in pauza.. pacat ca am doar o ora pauza!

    Simona, sirop de artar? Vrei? Sticluta sub forma de frunza sau din aceala organic si original de la Menonitii din St. Jacobs?

    Justine… daca ai gasit acele lucruri e un semn… trebuie sa pleci in vacanta la mare…

    Va urez o zi buna de miercuri.. chiar daca la voi e cam ora 4Pm

    CristinaC 21 iulie 2010 15:58 Răspunde
  • Simona,

    Revin intotdeauna cu sfiala celui ce intarzie prea mult si prea des. Din motive obiective.
    Si intotdeauna ma faci sa simt ca pasesc pe cel mai sigur pamant! Si toate apele mele tulburi se limpezesc.
    Multumesc!

    Cat despre antifonul acesta fatal al prostiei, eu inca mai sper in puterea unor glasuri lucide!
    Eu stiu pe cineva care stie sa-si faca vocea auzita! 🙂 , aici sunt dovezi: cuvintele graitoare.

    mi 21 iulie 2010 18:52 Răspunde
  • Fetelor, m-ati facut sa deschid penultima sticla cu sirop de artar. Una in forma de frunza.

    Simona, eu am trecut de faza asta cu lacrimile. Le-a sters timpul.

    CristinaC, chiar te-ai tinut de cuvant?! Ma duc si eu la Pionierul. Serios vorbesc. E un magazin la noi in oras cu incaltaminte romaneasca. M-am hotarat sa cumpar mai mult produse romanesti. Atata pot face si eu pentru economia tarii noastre.

    Simona, ce iti lipseste cel mai mult de cand te-ai intors?

    Tina 21 iulie 2010 19:14 Răspunde
  • Tina…mi-am si cumparat un tricou si m-am gandit la voi carora le e dor de Winners!
    Pacatul e ca nu mai putem care de toate decand liniile aeriene au redus kg de bagaj la 23 si valizele cantaresc 5 goale! Noroc ca eu nu imi aduc toalete sofisticate cand vin in tara…jens si tricouri doar; stiu ca zice lumea ca sunt prost imbracata dar I can live with that!

    CristinaC 21 iulie 2010 19:20 Răspunde
  • Simona draga.. azi am avut de-a face cu birocratia americana… am fost la Social Security Administration sa ii inregistrez pe ai mei. dupa doua ore de asteptare ne-a venit rindul la ghiseu. Doamna Ofiter: „ii iau pe amindoi odata ca sint familie” Eu: „sa stii ca sint fericita fiindca oricum trebuie sa traduc pentru amindoi”. Dinsa ia aplicatiile, le mosmondeste, introduce datele in calcalutor (cu viteza melcului) intr-un rastimp zice: gata printez si ti le dau sa le verifici. „Au, stii spaniola, by any chance?” zic… nuu.. zice: vai, din greseala am completat pe varianta in spaniola dar lasa ca le trec in engleza. si dupa ce le trece ea in engleza imi da exemplarul maica-mii, care avea pe el numele mamei mele dar datele personale ale tatalui meu. 🙂 si o luam de la capat. Dinsa zimbind si explicindu-mi ca „vezi, de aceea ti-am zis sa le verifici, sa fim siguri ca sint corecte”. 🙂 am stat 4 ore in total…

    concluzia: se poate si pe aici, nu numai in Romania.

    Justine,
    vacanta placuta. ai slapi cu floare? eu chiar i-am purtat pe ai mei… eram tare mindra cu ei.

    iana 21 iulie 2010 19:29 Răspunde
  • CristinaC,

    off…off…ti-ai mai si cumparat ceva? Doar un tricou? Te intreceam!

    Tina 21 iulie 2010 19:44 Răspunde
  • Sunt atatea lucruri frumoase care ar putea fi promovate la tv decat mizeriile astea ,dar din pacate oamenii sunt mult prea superficiali iar media e plina de personaje care incurajeaza grotescul .Atat de rar am ajuns sa ma uit la tv incat as putea renunta la el oricand.Am norocul sa fiu inconjurata de frumos mai tot timpul si asta-mi creeaza asa o stare de bine .Daca am panze,culori,carti si muzica buna reusesc sa am o zi buna,plina de suflet!Simona,cartile tale reusesc sa-mi creeze o stare de bine si de veselie !Ador felul in care scrii!

    emily 21 iulie 2010 19:45 Răspunde
  • Iana, ce birocratie? Eu am trecut prin ceva mult mai socant cand am nascut in Canada…Oriunde se poate intampla orice. Niciun sistem nu este perfect. Dar Romania este tara tuturor posibilitatilor.

    Tina 21 iulie 2010 19:46 Răspunde
  • De acord cu Emily in ceea ce priveste stilul Simonei. Si eu parcurg acum una dintre carti. Un stil original, unic si cu efect terapeutic.

    Thank you!

    Tina 21 iulie 2010 19:49 Răspunde
  • Tina, cred ca ma intreceai dar cand ai doar o ora pauza… nu prea ai timp de cautari, probari… N-am apucat sa mai trec si pe partea cu genti, pantofi…am ” borfait” doar raftul „clearance” . Iti amintesti etichetele rosii lipite una peste alta?

    CristinaC 21 iulie 2010 20:32 Răspunde
  • Lili, bine ai venit si iti multumesc fiindca esti ca noi, vezi ca noi, auzi ca noi, intelegi ca noi… Esti foarte draguta, prea draguta cu mine. 🙂 Acum am venit acasa, am deschis laptopul si v-am gasit (aproape) pe toti aici – si mi-e bine.

    Simona Catrina 21 iulie 2010 21:29 Răspunde
  • Iana… draguta birocratia americana. 🙂 Dar ia imagineaza-ti ca ti se intampla asta si aia de la ghiseu tipa la tine si te jignea din senin. Huh? 🙂 Welcome to Romania! 🙂

    Simona Catrina 21 iulie 2010 21:30 Răspunde
  • nu a tipat… absolut deloc. nici macar pentru o secunda nu i-a picat celebrul zimbet profesional. mi le-a zis pe toate zimbind… eu abia m-am stapinit si eram gata sa ii si zic ceva dar mi-au picat ochii pe un afis de deasupra ghiseului unde zicea ceva de genul: orice jignire, ridicare de ton, ofensa, bla, bla… se considera atac la personalul federal…. si mai departe nu mai stiu ce scria fiindca pe masura ce citeam imi dadeam seama ca sint la limita de a fi incadrada la paragraful respectiv si zimbetul meu se compunea de la sine. 🙂

    iana 21 iulie 2010 21:40 Răspunde
  • Cred ca birocratia exista in orice sistem, oamenii sunt diferiti. Am stat aproape tot anul trecut la Londra si e orasul perfect, dar tot gaseai tot felul de aiureli. In Romania merge spre nebunie generala insa, oamenii sunt si tare frustrati de viata si de toate, de la politica la modul cum sunt tratati la randul lor. Si e un fel de Pygmalion syndrome, ii trateaza pe altii drept prosti, si ei chiar devin asa si se comporta tot mai orwellian. Dupa jumatate din viata in comunism, mi se face pielea de gaina cand vad o coada undeva.

    Corina L 21 iulie 2010 22:15 Răspunde
  • sa mai punem o tipa de ghiseu, cu unghiile proaspat vopsite? rontaind dintr-un covrig, la fel de molcom precum gandea? de nervi, am amenintat-o ca urc la director. si se uita, plapand la mine: „veniti din partea lui?” ma intreaba. iar eu spun „Nu!, doamna, dar o sa vin! serviti-va masa pana ajung” 🙂 si-a lasat, saraca, shi covrig shi unghii si mi-a completat o cerere pe care avem de gand sa i-o dau de foame. 🙂

    iana, asta-i scenariu de Ro, fara glazura de zambet. 🙂

    tania 21 iulie 2010 22:18 Răspunde
  • 50.000 de funcţionari publici vor fi daţi afară. Stau comod şi aştept ziua în care cei rămaşi îmi vor zâmbi larg, aşa cum o face Tatae când poştaşul vine cu pensia.
    Tare mă tem însă că până atunci, voi deveni eu un Tatae…

    Omuldelamunte 21 iulie 2010 23:41 Răspunde
  • Astia ramasi cu atat mai putin or sa-ti zambeasca, Omuldelamunte, intrucat, obisnuiti sa mosmondeasca in slow motion, vor fi brusc coplesiti de atata munca, fiindca numarul de clienti ramane neschimbat. Atunci or sa aiba si motiv sa zbiere, stii ca una dintre frazele lor preferate e „Sunt singura aici si n-am opt maini, ce sa fac si io mai intai?”. Da’ fara astia 50.000 ce-om face? Eu sper sa-mi dea cartea de identitate pana atunci. 🙂

    Simona Catrina 21 iulie 2010 23:59 Răspunde
  • @Simona- Ce carte de identitate? Tu nu eşti identică cu nimeni!
    Dacă vor lucra şi cu picioarele, vor avea patru mâini.

    Omuldelamunte 22 iulie 2010 0:31 Răspunde
  • Omuldelamunte, in cazul asta s-a rezolvat, ca lucreaza deja cu picioarele, deci eficienta lor dospeste. Oh, si ai dreptate, nu sunt identica, mie or sa-mi dea carte de identitate temporara, asa am cerut (altfel, ma trimiteau sa ma repatriez mai intai cu surle, trambite, birocratie si cereri de iertare si, pe canicula asta, am decis brusc sa-mi iau rezidenta romana provizorie). 🙂

    Simona Catrina 22 iulie 2010 1:30 Răspunde
  • CristinaC – sa stii ca eu incepeam cu gentile si pantofii si apoi treceam la etichetele rosii.

    Voi, cei din Canada, stiti ca acolo un job de guvern e foarte ravnit pentru stabilitate,vacante, bonusuri, pensie, etc. pe cand in Romania e un serviciu bun nu neaparat pentru bani ci pentru pozitia in sine care iti ofera oarecare prestanta, posibilitatea de a-ti face relatii. Iata ce raspuns am primit eu cand am intrebat pe cineva daca mai sta in sistem dupa reducerea salariului: „stau, ca toata lumea are nevoie de o semnatura pe care eu pot sa o procur mai rapid”.

    Tina 22 iulie 2010 10:56 Răspunde
  • Simona, cat timp este valabila cartea de identitate temporara?

    Tina 22 iulie 2010 12:07 Răspunde
  • tina, eu incepeam cu pantofii. 🙂

    tania 22 iulie 2010 13:36 Răspunde
  • Iana, stiu ce zici de birocratia americana ,numai ca nu e nici pe departe asa de rau ca in Romania. Macar in America daca nu iti place cum te-a tratat tipa de la ghiseu, ii poti face reclamatie si crede-ma,ca ei chiar iau masuri. Asta o stiu din proprie experienta cand m-am dus sa-mi printez ceva (drept ca la 10 seara) la un birou deschis 24h si tipa de acolo nu s-a uitat nici cu fundul la mine cand i-am cerut niste informatii. M-a lasat cu ochii in soare si si-a vazut de treaba. Eu nu am zis nimic (numa printre dinti) si m-am dus acasa si i-am povestit sotului,asa…ca fapt divers. Urmarea a fost ca el a sunat si a vorbit cu seful ei si i-a facut reclamatie(nu,nu stie cum e la noi). Mie ce-i drept,nu mi-ar fi trecut prin cap asa ceva,ca doar in Romania, daca faci cuiva o reclamatie te rad si curcile si iti mai si zic aia ca daca nu-ti convine e fix problema ta… 🙂 Dar aici te inveti foarte repede cu comoditatea,cu confortul…Cum zice si sotul meu, America is convenience…:))

    Catalina 22 iulie 2010 19:24 Răspunde

Lasă un răspuns la dennis Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title