Meseria e catusa de aur

Noroacele se manifesta in viata mea printr-o miscare browniana. N-am habar niciodata de unde vin si incotro o iau, dupa cum nici nu pot sa ma bazez pe ele. Le astept fara mari sperante si le primesc aproape speriata, fara sa am curaj sa le intreb cat stau si cu ce tren pleaca. Printre aceste noroace, este si cel de a avea o meserie care-mi place.

Din alte puncte de vedere, m-am considerat mai vitregita, dar macar am garantia ca sapte-opt ore pe zi, in medie, fac ceea ce pot si ceea ce indragesc. Cand eram adolescenta, credeam ca urma sa fiu colaborator la Scanteia tineretului sau Urzica, locurile unde ne mai dadea voie Ceausescu sa ne jucam de-a jurnalistii. Anul ’89 m-a salvat insa de aceasta onoare (a fost unul dintre noroacele despre care va vorbeam).

Stiu multa lume (si in Romania, si in Canada), care uraste ziua de luni. Oameni al caror imn de functionare e „I hate my job”. Oameni care, la finalul concediului, iau Prozac – si unii chiar iau supradoza. Enorm de multa lume uraste ziua cand s-a inscris la o facultate sau la o scolicica oarecare, fiindca asta le-a tatuat intreaga viata cu o soarta implacabila. Cata lume cunoasteti care merge la serviciu topaind de nerabdare? Pe cati ii credeti cand fonfaie savant: „Imi ador meseria”?

Ma uit pe mutrele functionarilor care plimba hartii la ghisee. Nu ma intelegeti gresit, n-am nicio mila pentru nervii lor, fiindca relatia cu publicul e optionala si, daca s-au dus intr-o astfel de slujba, s-ar cuveni sa latre mai putin la noi. Dar in fine, dincolo de asta, sunt totusi niste necajiti. Cui ii place sa lucreze cu datornicii la Fisc, cine si-a dorit nebuneste sa se faca depanator de frigidere sau cititor de contoare, al cui vis de adolescenta a fost sa fie inginer intr-o fabrica falita, cine a vrut cu tot dinadinsul sa fie controlor la CFR?

Uneori, pornesti bine, dar ajungi prost. Te faci arhitect ca sa proiectezi castele si ajungi sa proiectezi bucatarii standard pentru blocuri din prefabricate. O mare provocare, hm? Te faci chimist ca sa descoperi metale noi si sa le inghesui in claia lui Mendeleev, dar ajungi sa predai formula sarii de bucatarie la niste loaze de clasa a saptea, care nu vor nici de-ai dracului sa priceapa ca nu se citeste „nnnnacllll”, ci clo-ru-ra-de-so-diu. Te faci doctor ca sa descoperi (ai ghicit) leacul impotriva cancerului, dar ajungi medic de intreprindere, cu leafa de 1400 de roni bruti, unde te ciondanesti cu chiulangiii care vor concediu medical degeaba. De fapt nu degeaba, ci ca s-o stearga la Neptun. Te duci la Universitate ca sa ajungi, nu-i asa, profesor universitar, dar esuezi la scoala cu clasele I-VIII din comuna unde-si face stagiul sotul tau medic veterinar, de care te-ai indragostit fatalmente in ultimul an de facultate. Toate suna a scenariu de film socialist. Lipseste doar happy-end-ul lor tras de par, morala lor penibila. Buletinul de Bucuresti.

Voua va place meseria voastra? Nu, nu doar teoretic, ci practic, tactil, olfactiv, locomotor, vizual. Adica, pe scurt, va duceti cu placere la serviciu? V-ati fi dorit altceva? Intr-o lume ideala (aflata, fireste, in cu totul alta emisfera decat Romania), ati face acelasi lucru? Trei sferturi din prietenii mei le reproseaza babacilor ca nu i-au batut la timp, sa se duca la Medicina. Atunci, parintii dau televizorul pe Realitatea, unde zice ca doctorii fac greva, fiindca le-a taiat 25% din leafa si in spitale n-au nici algocalmin. Si daca vii lat pe targa, la Urgente, doctorul ii trimite pe „apartinatori” sa cumpere branule, pansamente, antibiotice, calmante (acestea din urma, si pentru ei, si pentru bolnavi).

In ceea ce ma priveste, va spun cat se poate de sincer, fac meseria care-mi place. N-a fost mereu asa. Primul meu job era de translator de araba la Protocolul unei ambasade din Bucuresti (Republica Yemen, mai exact). Credeam ca am sa lesin de plictiseala, in fiecare zi. Palavrageam si scriam aceleasi lucruri, pana la tampeala. Pe urma, am intrat in presa, la Evenimentul Zilei, unde scriam stiri venite pe Associated Press si France Presse. Iarasi ma plictiseam pana la cota de avarie. Noroc ca ma mai indragosteam de cate-un coleg, asta ma tinea in viata (cel putin pana cand intelegeam ca nici gand n-are sa divorteze). Dragostea pentru jurnalism a venit treptat, o data cu sansele si ascensiunea. A fost o iubire la care am lucrat mult (ca la mai toate iubirile mele). Deci, rezumand, imi ador jobul. Cu ceea ce misuna in afara lui mai am cateva mici probleme, dar ma voi ocupa si de asta, cat de curand.