fbpx
„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Meseria e catusa de aur

de

Noroacele se manifesta in viata mea printr-o miscare browniana. N-am habar niciodata de unde vin si incotro o iau, dupa cum nici nu pot sa ma bazez pe ele. Le astept fara mari sperante si le primesc aproape speriata, fara sa am curaj sa le intreb cat stau si cu ce tren pleaca. Printre aceste noroace, este si cel de a avea o meserie care-mi place.

Din alte puncte de vedere, m-am considerat mai vitregita, dar macar am garantia ca sapte-opt ore pe zi, in medie, fac ceea ce pot si ceea ce indragesc. Cand eram adolescenta, credeam ca urma sa fiu colaborator la Scanteia tineretului sau Urzica, locurile unde ne mai dadea voie Ceausescu sa ne jucam de-a jurnalistii. Anul ’89 m-a salvat insa de aceasta onoare (a fost unul dintre noroacele despre care va vorbeam).

Stiu multa lume (si in Romania, si in Canada), care uraste ziua de luni. Oameni al caror imn de functionare e „I hate my job”. Oameni care, la finalul concediului, iau Prozac – si unii chiar iau supradoza. Enorm de multa lume uraste ziua cand s-a inscris la o facultate sau la o scolicica oarecare, fiindca asta le-a tatuat intreaga viata cu o soarta implacabila. Cata lume cunoasteti care merge la serviciu topaind de nerabdare? Pe cati ii credeti cand fonfaie savant: „Imi ador meseria”?

Ma uit pe mutrele functionarilor care plimba hartii la ghisee. Nu ma intelegeti gresit, n-am nicio mila pentru nervii lor, fiindca relatia cu publicul e optionala si, daca s-au dus intr-o astfel de slujba, s-ar cuveni sa latre mai putin la noi. Dar in fine, dincolo de asta, sunt totusi niste necajiti. Cui ii place sa lucreze cu datornicii la Fisc, cine si-a dorit nebuneste sa se faca depanator de frigidere sau cititor de contoare, al cui vis de adolescenta a fost sa fie inginer intr-o fabrica falita, cine a vrut cu tot dinadinsul sa fie controlor la CFR?

Uneori, pornesti bine, dar ajungi prost. Te faci arhitect ca sa proiectezi castele si ajungi sa proiectezi bucatarii standard pentru blocuri din prefabricate. O mare provocare, hm? Te faci chimist ca sa descoperi metale noi si sa le inghesui in claia lui Mendeleev, dar ajungi sa predai formula sarii de bucatarie la niste loaze de clasa a saptea, care nu vor nici de-ai dracului sa priceapa ca nu se citeste „nnnnacllll”, ci clo-ru-ra-de-so-diu. Te faci doctor ca sa descoperi (ai ghicit) leacul impotriva cancerului, dar ajungi medic de intreprindere, cu leafa de 1400 de roni bruti, unde te ciondanesti cu chiulangiii care vor concediu medical degeaba. De fapt nu degeaba, ci ca s-o stearga la Neptun. Te duci la Universitate ca sa ajungi, nu-i asa, profesor universitar, dar esuezi la scoala cu clasele I-VIII din comuna unde-si face stagiul sotul tau medic veterinar, de care te-ai indragostit fatalmente in ultimul an de facultate. Toate suna a scenariu de film socialist. Lipseste doar happy-end-ul lor tras de par, morala lor penibila. Buletinul de Bucuresti.

Voua va place meseria voastra? Nu, nu doar teoretic, ci practic, tactil, olfactiv, locomotor, vizual. Adica, pe scurt, va duceti cu placere la serviciu? V-ati fi dorit altceva? Intr-o lume ideala (aflata, fireste, in cu totul alta emisfera decat Romania), ati face acelasi lucru? Trei sferturi din prietenii mei le reproseaza babacilor ca nu i-au batut la timp, sa se duca la Medicina. Atunci, parintii dau televizorul pe Realitatea, unde zice ca doctorii fac greva, fiindca le-a taiat 25% din leafa si in spitale n-au nici algocalmin. Si daca vii lat pe targa, la Urgente, doctorul ii trimite pe „apartinatori” sa cumpere branule, pansamente, antibiotice, calmante (acestea din urma, si pentru ei, si pentru bolnavi).

In ceea ce ma priveste, va spun cat se poate de sincer, fac meseria care-mi place. N-a fost mereu asa. Primul meu job era de translator de araba la Protocolul unei ambasade din Bucuresti (Republica Yemen, mai exact). Credeam ca am sa lesin de plictiseala, in fiecare zi. Palavrageam si scriam aceleasi lucruri, pana la tampeala. Pe urma, am intrat in presa, la Evenimentul Zilei, unde scriam stiri venite pe Associated Press si France Presse. Iarasi ma plictiseam pana la cota de avarie. Noroc ca ma mai indragosteam de cate-un coleg, asta ma tinea in viata (cel putin pana cand intelegeam ca nici gand n-are sa divorteze). Dragostea pentru jurnalism a venit treptat, o data cu sansele si ascensiunea. A fost o iubire la care am lucrat mult (ca la mai toate iubirile mele). Deci, rezumand, imi ador jobul. Cu ceea ce misuna in afara lui mai am cateva mici probleme, dar ma voi ocupa si de asta, cat de curand.

Tag-uri:
· · · · · · ·
Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Si eu iti iubesc jobul, Simone 🙂

    Ana 3 septembrie 2010 16:07 Răspunde
  • In sensul ca mi-ar placea sa am un job ca al tau 🙂

    Ana 3 septembrie 2010 16:22 Răspunde
  • Si in sensul ca imi place ce rezulta din ce faci tu la serviciu 🙂

    Ana 3 septembrie 2010 16:23 Răspunde
  • Slava Domnului ca-ti iubesti jobul! Iti multumesc pentru asta… Iubirea ta pentru job imi aduce mie zambete, atunci cand cred ca fata mea e inghetata si ca mai mult de ranjet n-ar putea creste pe ea… Imi aduce uneori si lacrima…

    Cum bine scrie Ana… iti iubesc jobul. Mai mult decat il iubesc pe-al meu.

    Multumesc, femeie frumoasa…

    Monica 3 septembrie 2010 16:33 Răspunde
  • Si eu sunt traducator si ma plictisesc teribil. Drept dovada, acum citesc blog-ul tau, in loc sa traduc 🙂

    Ioana 3 septembrie 2010 17:00 Răspunde
  • Am fost juralist in Romania vreo 7 ani si am iubit fiecare zi mai ales a ultimilor ani cand stiam ce fac si de ce. Acum fac o meserie care ma plictiseste si nu cred ca e saptamana in care sa nu ma gandesc ce mult imi placea sa fiu ziarist.

    oricum si eu iubesc ce faci tu la serviciu si fiecare post de-al tau. 🙂

    Dana 3 septembrie 2010 17:02 Răspunde
  • Mie imi place ce fac….imi pare rau ca lucrez in Romania, ma decompensez la fiecare fluturas de salar dar chiar ma duc cu placere la servici.
    Asta nu inseama ca fiecare zi e lapte si miere, ca mai sunt si moment e de fiere in care imi vine sa strang de gat pe toata lumea, de la colegi, sefi, portar si pana la pacienti…
    Nu regret nici un moment ca am facut Medicina, nu regret nici un moment specialitatea pe care mi-am ales-o.Nici macar nu regret ca trebuie sa stau sa-mi fac rezidentiatul in tara.Regret insa sistemul in care lucrez. Cine cred ca in strainatate e ca in „E.R.” se inseala amarnic: la fel de multa munca, la fel de multe hartii,la fel de mutl stres.E drept, mult mai multi bani si mult mai multe posibilitati sa-ti faci meseria si sa inveti.
    Eu am norocul sa lucrez intr-un spital ok, unde dracul nu-i chiar asa de negru si lipsit de bani,unde mai vad si pacienti nu numai hartii.
    Nu stiu ce o sa fie, nu stiu unde am sa ajung sa lucrez dupa ce imi iau specialitatea, insa stiu sigur ca mi-am ales sa fac ce-mi place, indiferent de tara,indiferent de sistem.

    irina 3 septembrie 2010 18:35 Răspunde
  • Adica daca nu-ti iubesti propriul job, poti iubi job-ul altcuiva (in cazul de fata, al Simonei 🙂 ne transmite Ana. Nice! Asta aduce cu replica aceea haioasa a unei invitate la o emisiune de divertisment, care, in discutie fiind situatia datornicilor la Banci, a zis ceva de genul :” Doamna Udrea nu poate sa-si mai achite rata la creditul ei? Atunci sa achite rata la creditul meu :))))” .
    Referitor la tema propusa de Simona, intr-adevar e mare lucru sa-ti placa ce faci, avand in vedere ca marea majoritate a timpului ti-o petreci, intr-un fel sau altul, la un serviciu. Eu personal ma simt casatorita cu colegul meu de birou, cu care stau impreuna de la 9 la 6… De placut ce fac nu stiu daca-mi place neaparat, deoarece, ca majoritatea, am fost constransa sa abdic de la plaisir pentru ratiunea financiara so, nu stau prea mult sa ma gandesc la asta ca sa nu ajung la concluzii heavy. Asa ca am ajuns, ca-n Pink Floyd „Amortit confortabil” si-mi omor timpul la fel cum el ma omoara pe mine. Ca intre noi, asasinii …

    adriana 3 septembrie 2010 19:18 Răspunde
  • Ce subiect!.. O fi din cauza ca lumea se intoarce din vacante?!
    Imi place ce fac, dar acum, fara sa clipesc, vorba ta, mi-as lua vreo doi ani sabatici, nu sa fac un copil, ci sa fac ce imi place ACUM. Sa sciu carti.

    prinsa 3 septembrie 2010 21:11 Răspunde
  • Ana, multumesc… De altfel, asta a fost traseul meu, mai intai mi-a placut meseria altora (care erau deja ziaristi) si pe urma mi-a fost sa-mi fie cu ceva noroc… 🙂

    Simona Catrina 3 septembrie 2010 21:22 Răspunde
  • Dana, si tie iti multumesc si inteleg foarte bine cum e sa-ti transferi meseria de jurnalist in alta tara. Sau sa incerci, macar. Sufera transformari, dorul ramane nelecuit, totusi…

    Simona Catrina 3 septembrie 2010 21:23 Răspunde
  • Irina, te cred ca iti place ceea ce faci, de altfel Medicina o faci exclusiv din pasiune, eu asa cred, altfel n-ai nicio sansa sa excelezi… De fapt, si noua ne place meseria ta, stii ca e emblematica pentru visul de copil. La gradinita, toate fetele din grupa mare mormaiau „viau sa ma fac dotoritza”. O parte din ele chiar or fi ajuns medici… Te admir!

    Simona Catrina 3 septembrie 2010 21:27 Răspunde
  • Adriana, imaginea e interesanta, exact, parca esti casatorita cu colegul de birou, oricum ii dedici mai mult timp decat familiei tale… Este si asta un motiv pentru care merg cu placere in redactie, am o senzatie confortabila de „acasa”…
    Asta-mi aminteste de o faza recenta: in seara cand am predat revista la tipar, colegul nostru (director de creatie) Ionut Banuta n-a mai plecat acasa, locuieste departe, era foarte tarziu (s-a mai intamplat sa doarma in redactie, avem si paturi). A spus ca el sta acolo, era rupt de oboseala si a sunat-o pe sotia lui, sa-i spuna ca nu mai vine.
    In timp ce vorbea la telefon, eu si Alina Grozea am inceput sa strigam la el, cat ne-a tinut laringele, numai de-ale naibii: „Ionuuut, deci dormi la margine sau la perete?”. Ca si cum voiam sa stim noi pe care parte a patului sa ne asezam..
    In realitate, eu si Alina ne pregateam sa plecam la casele noastre, eram deja cu posetele pe umar, dar am facut taraboi sa vedem daca o inspaimantam pe sotia lui Ionut, care sigur ne auzise. Ionut nu parea panicat insa, a zis ca n-avem nicio sansa sa-i stricam pacea familiala. L-am invidiat, deci traieste intr-un camin linistit, langa o sotie care are incredere in el, chiar daca doarme intr-o redactie utilata ca un apartament – birouri, bucatarie, baie, plus mobilier complet, inclusiv paturi… 🙂

    Simona Catrina 3 septembrie 2010 21:39 Răspunde
  • Prinsa, asa e, cred ca e vital sa facem ceea ce ne bubuie prin cap, desi uneori e imposibil, mai ales daca avem ghinionul unor pasiuni care nu aduc venituri. Cand exista insa calea de mijloc, parca ne mai nastem o data… 🙂

    Simona Catrina 3 septembrie 2010 21:41 Răspunde
  • Bun gasit dragilor!

    Ce pacat ca vara a fost atat de scurta…Imi este dor de adierea brizei. Mie nu imi place toamna. Si frigul.

    Simona, m-ai incitat cu acest subiect. Am facut multi ani ceea ce mi-a placut si de aceea traiesc si astazi cu nostalgia acelor ani. Si cu regretul ca, cel putin momentan, nu mai pot face din nou ceea ce imi place. Chiar astept o astfel de oportunitate.

    Ma bucur insa pentru tine. Si pentru toti cei care lucreaza din placere si pun pasiune in ceea ce fac.

    Am avut sansa sa lucrez de la 16 ani. Faceam totul cu pasiune si eram parte dintr-o echipa minunata si entuziasta. Am descoperit recent ca fosti colegi lucreaza ca diplomati, in presa centrala sau sunt politicieni de succes. Ii admir si le urmaresc evolutia.

    Eu imi doresc sa ma mai nasc o data…

    Tina 3 septembrie 2010 21:57 Răspunde
  • Simone, imi suna impresionant fostul tau job, de translator de limba araba.
    nu stiu de ce, de cate ori vad un film care priveste lumea araba, incerc sa disting expresia limbajului femeilor vorbind aceasta limba. cum se face ca ti-a placut sa studiezi araba?
    din curiozitate, atractie sau pur si simplu?

    tania 3 septembrie 2010 22:13 Răspunde
  • Cred ca sunt printre putinii care nu-si uraste munca sau jobul. Am facut facultate, dar nu profesez ca, deh, nu merita. Sunt manichiurista, si pentru mine orice zi e la fel, ca e luni ca e sambata, doar duminica nu lucrez. In rest, compania clientelor imi place, si lucrez cu mare placere. Nu stiu ce sunt alea concedii, pentru ca nu mi se merita sa plec in concediu. Vara trebuie sa profit ca e sezon, iarna trebuie sa am grija cum am gestionez cu banii, dar chiar nu-mi lipseste concediul. Ar trebui sa fiu fericita…dar, asa e in viata, capeti pe de o parte si dai pe de alta. Dar asta e alta poveste.

    Anna 3 septembrie 2010 22:52 Răspunde
  • Tina, bine ai revenit! Sa stii ca nostalgia e primul pas catre regasirea unor ani. Eu, cand sunt nostalgica, stiu ca deja ma pregatesc de ceva, pun la cale o intoarcere in timp… Vei reveni la entuziasm, nu stiu detalii, dar asta iti doresc…

    Simona Catrina 3 septembrie 2010 22:54 Răspunde
  • Tania, eu am vrut de fapt sa invat japoneza, numai ca in anul ala, ministerul nu daduse locuri la japoneza (nu erau in fiecare an). In schimb, am vazut pe lista, la inscrieri, limba araba si, din tot ce era acolo, imi suna cel mai exotic.
    Probabil te voi dezamagi, dar motivul principal pentru care am optat pentru araba era exaltarea de a invata ceva iesit din comun. Si, nu in ultimul rand, de a evita ca, la sfarsitul facultatii, sa ajung profesoara de romana la tara, sa fac naveta. Cu araba, puteai sa speri intr-un post de traducator la Rompetrol, plus la niste deplasari prin Orient, asa era pe vremea aia (Ceausescu era in relatii bune cu arabii, stii).
    Pe la mijlocul facultatii, a venit revolutia si asta mi-a deschis si mai multe porti. Un profesor de-al meu de araba, la care eu am tinut enorm, m-a recomandat la aceasta ambasada, am inceput sa lucrez inca din anul 5 de facultate… A fost interesant, dar mai mult partea de calatorii in Orientul Mijlociu, ca in rest, cum am spus, munca de birou era plicticoasa, foloseam un vocabular politic de protocol si visam noaptea scrisori si formule catre excelentele-sale, diversi diplomati si politicieni neaosi… Stiu, suna pompos, dar nu e chiar asa, nu era genul meu de viata. Cu toate astea, acelei perioade ii datorez mult, mult din ceea ce am devenit ulterior…

    Simona Catrina 3 septembrie 2010 23:04 Răspunde
  • so, pana la urma «tamale maak» inseamna…«i am always with u»? 🙂
    foarte consonantica….si cu acel h, hassh care ba se respira, ba se infunda printre litere, piramide, mistere si razboaie. 🙂 da, simone, si eu o gasesc o limba exotica. precum intreaga lume indepartata si neobisnuita a orientului.
    http://www.youtube.com/watch?v=AeFivAGNAWM

    tania 3 septembrie 2010 23:37 Răspunde
  • si eu iubesc jobul tau, abia astept sa iasa revista, ca sa le citesc si pe celelalte (pe care nu le cumpar niciodata), stii tu care… :)))
    eu nu pot savb inca despre subiect, nu mi-am gasit inca o cale, iar ceea ce fac, fac cu placere most of the time.#dar am si duminici cand urasc pe „maine”…
    unii psihologi spun ca aceasta ura este semn de depresie, inceput de depresie.
    si nu sunt departe de adevar. multi suntem, poate nici nu stim.
    amintiri placute: si eu am facut o astfel de gluma cu un coleg – de data asta insa fff fustangiu, mai avea 1 luna sa se insoare si el imi facea mie curte, povestindu-mi cum a venit iubita lui si el era cu alta, dar l-au acoperit parintii- cand isi suna sotia sa ii spuna ca intarzie si ca are muuuuuulta treaba; am strigat: Razvan, vino sa iti iei paharul de sampanie odata…”

    iti doresc multa satisfactie in continuare!
    asta mai ales in speranta ca viitorul mass media va fi unul mai bun, caci m-am saturat de incultura si inculti peste tot… (tocmai facusera zilele trecute ale celor mai mediatizate personaje… oamenii de cultura erau mult departe de primele locuri, ocupate se diverse matracuce)
    sa speram ca ne vom educa intr-o buna zi; sau macar ne vom satura de aceste ineptii.
    si atunci isi vor face loc oameni ca tine, ca Alice…

    Simoniq 4 septembrie 2010 0:10 Răspunde
  • Ei, super subiect. Am terminat limbi straine (chiar am fost colege de generatie, Simona), deci mi-a stat bine sa predau vreo 5 ani, sa ma enervez non stop de cata coruptie era si cat de mult munceam pe nimic. Am intrat in resurse umane dupa aceea, si fac asta de 13 ani, cu alte frustrari, dar macar cu shtaif, salariu si cariera in plin avant, in multinationala. e bine? nuuuu… as vrea si eu un sabatic permanent, sau cate 1 an din 2 macar. Compromisurile sunt mai putine, doar ca daca n-as face si altceva in timpul liber as lua-o razna, sigur ca nu e cel mai important pentru mine jobul.
    Mama de abia acum, cu taierile de salarii, parca nu mai regreta asa tare ca „mama, de ce ai plecat tu din invatamant, ca aveai timp liber, vacante, job stabil- adica pe viata- un rai”. Raiul era pavat cu protocol la bac si 50 de euro pe luna, incat faceam meditatii non stop.
    Concluzia ar fi ca imi gasesc resursele in alta parte, nu vreau cariera, vreau sa stau sa citesc toate cartile din lume (acum sunt la „Sex in (per)versiune clasica”:)) si sa ma plimb prin tari exotice. Stiu, toate se fac cu bani sau cu o renta viagera:)

    Corina L 4 septembrie 2010 0:13 Răspunde
  • PS. simone, am zambit cand ai spus de Rompetrol. Eu citisem Patriciu. 🙂 🙂 🙂

    tania 4 septembrie 2010 0:25 Răspunde
  • Tania, Rompetrol se numea si pe vremea aia, ce sa fac… 🙂 Si Patriciu e patronul meu, deci… uite cum se leaga lucrurile. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 0:33 Răspunde
  • Corina… inteleg crancen ce spui, eu vin din familie de profesori, stiam dureros ce pret plateau pentru optiunea lor carieristica! Multa vreme, voiam sa fac Medicina si se bucurau ca astfel se va incheia blestemul didactic al familiei. Apoi deodata, prin clasa a 11-a, n-am mai avut curaj sa merg spre Medicina, eu sunt generatie de decretzei si erau 25 pe loc, asa ca m-a palit un romantism pagubos si am virat catre Filologie (unde au fost doar 20 pe loc, ha, ha, dar ma simteam mai sigura pe mine), iar ai mei si-au consolat disperarea doar prin senzatia magulitoare ca le urmez meseria… In rest, stiau ce ma asteapta. Totusi, am avut noroc.

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 0:38 Răspunde
  • Ca veni vorba, sper ca mutarea voastra sub umbrela Adevarul Holding sa fie de bun augur.

    In ultima zi de sedere la resortul de la mare chiar l-am vazut pe Peter Imre si echipa. Si involuntar m-am gandit si la voi.

    Multumesc pentru urare si sper sa fie adevarat, poate ai tu intuitie buna. In ceea ce priveste detaliile cer scuze ca nu am precizat ca era vorba tot despre mass-media insa nu cea scrisa (cel putin nu de mine, dar in care imi facea placere sa apar ocazional). Am facut radio si televiziune intr-o perioada in care politicul si mondenul nu invadasera chiar atat de mult.

    Am cumparat revista si ma grabesc sa o citesc.

    Pup

    Tina 4 septembrie 2010 0:43 Răspunde
  • SImona… iti faci acest job EXCELENT!
    Am cumparat Tangoul de septembrie ca sa imi indulcesc zborul inapoi… N-am rezistat si am citit. Totul.
    Banuiesc ca pana marti nu mai apare inca un numar….

    CristinaC 4 septembrie 2010 2:11 Răspunde
  • Ah, eu m-am dus cu toata puterea mintii, gingasiei si nepriceperii de viata spre altarul Facultatii de Sttinte Economice. Bineinteles ca mi-am facut inainte stagiul obligatoriu in cel mai cu coarne liceu din Deva.
    Chiar si in ziua asta batuta de vant, la Chicago, imi amintesc fiorul straniu cu care am reprodus pe hartia de la examenul de admitere la „ISE” formularea preincalzita despre „banii care reprezinta sangele ce iriga sistemul economic”.
    Exista pe undeva (si mai exista si ii voi face o poza doveditoare cand ajung acasa) un caiet studentesc cu linii in care, documentandu-ma de prin almanahuri si reviste „Cinema”, faceam, cu cea mai mare placere, ceva ce azi se numeste „Superstar”. Insa, in urma acelorasi temeri ca acelea descrise de tine, Simona, mama mi-a explicat ca e mai bine sa fac ceva practic. Iar acum fac finante si contabilitate in America, conjunctura existentiala care nu mai poate dura mult fara sa lase cicatrici.

    amalia 4 septembrie 2010 2:38 Răspunde
  • Super articolul, m-am distrat la greu. 🙂 Am avut joburi care nu imi placeau, dar actualul meu job imi place. Tocmai m-am intors din concediu de maternitate, si azi (la mine e inca vineri seara) mi-am incheiat prima mea saptamana „din nou la munca”. Chiar daca am stat acasa un an cu copilul, in 5 zile de cand am revenit la birou mi-a revenit si placerea de a face acest job (lucrez in finante).

    Victoria West 4 septembrie 2010 4:01 Răspunde
  • Draga Simona, ce post frumos, mai ales in zilele acestea de dinaintea inceperii facultatii, cand ma gandesc cu sperante, dar si cu teama la viitor, la profesia mea, la calea pe care am apucat-o… Eu am certitudinea ca, dupa familie, munca noastra de zi cu zi e sursa cea mai importanta de bucurie, de energie, de sanatate! Si visez la ce e mai frumos, fara sa am un scop tintuit intre coordonate ale incapatanarii si orgoliului, pentru ca pana acum viata mi-a daruit tot ce a fost mai bun.
    Am scris si am fost citita, am castigat concursuri literare si mi-am asezat in inima, pentru totdeauna, alaturi de limba romana, limba mea draga – germana tineretii si a iubirii mele!
    Am fost la profil real, dar chinul unei teze la matematica mi-a fost mereu inzecit rasplatit prin diferite activitati si succese in domeniile mele dragi…
    Cred ca e nevoie si de mult noroc, de sansa si de intuitie in a face anumite alegeri… restul e munca si daruire, optimism si rutina.

    Te citesc mereu, iti zambesc mereu si stau uneori asupra expresiilor tale originale si cateodata delicios de ironice minute in sir, minunandu-ma de talentul tau, de imaginatia ta, de umorul tau, incercand sa descopar taine ale scrisului impecabil!
    Ne-am intalnit la Brasov, in martie, la lansarea de carte a lui Alice…

    Cu bucurie si apreciere,
    Liliana.

    Liliana 4 septembrie 2010 4:39 Răspunde
  • Simona, frumos si greu subiect ai ales!
    Mai ales ca zilnic vad atatia oameni care se duc cu sila declarata la serviciu.
    Eu mi-am ales meseria din pasiune – desi probabil ca nimeni nu ma crede – in anii tulburi ai comunismului, cand mereu se intrerupea curentul electric…dar nu vorbesc despre intreruperile programate ca sa facem economie – cam asta era optica – ci despre avariile care tineau zile intregi din cauza retelelor prapadite.
    Stiu ca ai avut probleme recente cu Enelul – firma care a preluat la Bucuresti si intr-o mare parte din tara ceea ce a fost Electrica pana nu demult.
    Revenind la alegerea meseriei, am facut Energetica, pt ca mi-am dorit sa lucrez in sistemul energetic; mi se parea – inca mai cred asta – ca energia electrica le misca pe toate – apa, gaze, comunicare, toate lucrurile depind intr-un fel de ea.
    Am lucrat pana anul trecut intr-un sector care era destinat excluziv barbatilor – mi-a placut, cu toate piedicile care mi le puneau, dar pana la urma se concluzionase ca sunt mult mai buna in profesia cu pricina decat multi dintre ei.
    Am plecat de acolo dupa ce am intrat in conflicte majore cu un mare sef – profesionist desavasit dar cu majore lipsuri de celelalte feluri. Am renuntat din cauza certurilor neincetate cu el, nu numai la un post foarte bun si care imi placea foarte mult, cu si la tot ce construisem cu echipa mea in vreo 10 ani. Mi-a parut rau, m-a durut sufletul. Credeam ca nu o sa imi revin niciodata si aspteptam sa vina peste mine alt noroc, sa gasesc altceva care sa mi se potriveasca, sa ma incante, sa ma invieze pt ca simteam ca mor cate un pic. Daca as fi avut alte surse de venit, in mod sigur nu mi-ar fi pasat sa stau degeaba, sa citesc si sa recitesc toate cartile care mi-au incalzit inima si sa ma plimb incontinuu prin parcuri si peste tot. Dar nu era asa, imi trebuia un job.
    Ma gandeam serios – sa colaborez cu firma unor vechi si buni preieteni, care pe langa o multime de alte lucruri, aveau un magazin central de accesorii si cadouri – numai lucruri frumoase aduse de departe si alese cu mare grija…dar de magazin se ocupa fiica lor si daca as fi venit si eu sa lucrez cu ea, probabil ca mi-ar fi revenit bani pe luna cat aveam pe vreumuri intr-o saptamana…nu mi-ar fi ajuns nici de transport, ce sa mai zic de rate la casa si alte cele…
    Cand nu mai asteptam nimic – plecasem prin infrangere intr-o sectie proasta uitata de lume si de Dumnezeu, ma stiau oamenii – mai colaborasem de-a lungul timpului, dar sefii se uitau la mine ca la o ciumata…fostul sef avusese grija sa imi faca reclama cuvenita. Iar pe langa faptul ca sunt rea de gura, ca l-am infruntat, avea grija sa adauge neincetat ca sunt si proasta…Lumea ma cunostea si stiau cu totii ca sunt in multe feluri dar proasta nu. Proasta fusesem insa cand intrasem in discute iremediabile cu el.
    Dupa vreun an de lancezeala – slabisem mult – si asa sunt ca o scandura, aratam deci jalnic, ma inbolnavisem la propriu, ma dureau toate, eram, sa nu radeti, cumva bolnava de inima rea…Am primit un mail de la seful, de fapt sefa unui alt departament. Imi propunea o colaborare. Nu ma asteptam, nu speram, imaginea mea era tandari, reputatia sub picioare.
    A fost foarte greu sa ma transfer. Se opuneau ambele tabere. Ai ei ca vroiau pe altcineva in postul cu pricina, ai mei ca nu ma lasa sa plec – acum nu mai eram plina de defecte, redescopereau uitate calitati…Am plecat pana la urma. Imi place ceea ce fac, e putin diferit, mai putin tehnic decat dincolo, dar implica o continua relatie cu vechiul departament. Sunt numai femei in echipa – dincolo erau numai barbati, dar sunt cateva fete destepte cu care s eface toata treaba. Nu lucram cu publicul, decat ocazional/telefonic sau eu stiu in ce imprejurari. Am totusi momente in care viata mi se pare nedreapta, si jobul, si toate…cand din imprejurari prost sau defectuos gestionate, trebuie sa stau la birou de dimineata pana seara – seara insemnand seara spre tarziu…Atunci ma enervez si ma nemultumesc toate, si jobul si viata si oamenii. Dar vine weekendul – chiar daca mai lucrez de acasa uneori – si imi trec din nou toate.
    Ma gandesc vazand oamenii pe strazi, in metroul sau pur si simplu auzindu-i discutand ca isi urasc joburile…Poate ca au sefi idioti si prost crescuti – am cunoscut personal cativa, deci e explicabil. Dar nu e explicabil de ce nu au facut nimic sa schimbe asta, in conditiile in care banii sunt necesari si importanti, deci trebuie sa muncim ca sa ii obtinem cumva…Nu inteleg de ce functionarii – si colegi indirecti ai mei, de exemplu – sunt nepregatiti si plini de nervi si nu sunt in stare sa dea o informatie completa si corecta…De ce vanzatorii – mai toti – te privesc cu ura, de parca as fi eu vinovata ca nu au putut sa scoata din viata lor mai mult. De ce soferii mijloacelor de transport in comun se poarta de parca urasc pietonii si calatorii pe care ii transporta deopotriva…de ce cadrele medicale sunt fara simt si fara suflet, de ce, de ce…

    je 4 septembrie 2010 8:33 Răspunde
  • Simona, tu stii prea bine, dar uite ca o declar si public (si sper sa nu mi se franga, astfel, chiar toate vrascurile de sub picioare :)): Mie nu-mi place niciun job! Visul meu e sa fiu rentiera, sa calatoresc, sa vad toate tarile pe care n-am apucat sa le vad, sa citesc toate cartile pe care n-am timp sa le citesc, sa iubesc toti oamenii pe care inca nu mi-a fost dat sa-i iubesc. Am eu o banuiala ca in existenta asta a noastra, mult prea scurta ca s-o ineci in orice tip de rutina, jobul e o inventie proasta. Dar poate ma insel.

    Alina Grozea 4 septembrie 2010 9:09 Răspunde
  • „vreascurile” am vrut sa scriu, sa ma iertati, dar n-am luat inca micul dejun! 🙂

    Alina Grozea 4 septembrie 2010 9:11 Răspunde
  • Alina, te rog frumoooos, daca descoperi solutia cu renta fara job, te roooog vinde-mi si mie un pont, ca vreau si eu… sunt absolut de acord cu tine, jobul e o inventie tampita, nu te inseli! Puteti sa credeti ca fac HR? M-as retrage in Thailanda pe o plaja vreun an, as vinde haine si bijoux-uri, as face orice altceva uneori. Nu exagerez, sunt multe parti bune, dar as prefera fara:)

    Corina L 4 septembrie 2010 9:41 Răspunde
  • Am citit cometariile cu zambetul pe buze si simpatizand cu fiecare in parte.
    In fuga mea disperata de rutina si banalul unui job de 8 ore zilnice am tot studiat intretinandu-ma cu jumatati de norma in invatamant si meditatii.Am 30 de ani, 3 facultati si 3 mastere la activ si vreo 2 ani de doctorat. Tarziu mi-am dat seama ca eu tot amanam momentul cautarii unui job ” serios” pt ca adoram copii si preferam supliniri cu jumatate de norma oricaror optiuni mai banoase.
    Acum am renuntat la studiu si predau la un gimnaziu dintr-o comuna micuta( in care si locuiesc) dar ma duc topaind la serviciu.Am doua joburi pe langa pentru a putea supravietui decent dar mi se pare ca merita efortul. E un imens privilegiu sa formezi oameni.

    Ana 4 septembrie 2010 10:51 Răspunde
  • job-giob-ciob

    un trecator 4 septembrie 2010 11:29 Răspunde
  • De acord cu Alina Grozea si Corina L.

    As calatori, as citi…

    Urasc rutina! Si regulile, conventiile sociale.

    Tina 4 septembrie 2010 11:31 Răspunde
  • Am citit comentariul Alinei Grozea si am zambit, poate si cu amar, pentru ca imi aminteste de revolta adolescentei mele. Cazul tipic de a fi inadaptata sistemului social, pentru ca eram artagoasa si batausa desi aveam un chip de fetisoara nevinovata, invatam orice cu conditia sa nu fie de musai, citeam orice nu intra in programa scolara. Asa ca mediile mele oscilau intre zece la unele materii si jalnicul cinci la altele. De altfel imi detestam profesorii de romana pentru lipsa de profunzime si dedicare, pe cei de matematica pentru ambiguitate si pe diriginte pentru ca era un incuiat cu apucaturi de dictator. Avea el obsesia sa avem unghiile dizgratios de mici, pentru ca, mersi mama ca ai avut o incredere brici in talentul meu, in loc sa fac filologie am facut liceul economic unde dactilografiam de ne sareau capacele. Da, pentru ca tata nu mai era, mama avea salar mic si nu avea bani sa ma tina pe mine prin scoli, ceea ce desigur, nici n-a facut. Desi s-a recasatorit, si banii nu mai erau o problema, distinsul sot nu putea convietui cu fiica sotiei, obraznica si nerespectuoasa. Asa ca in clasele a X a si a XI a am lucrat ca ospatar la toate evenimentele posibile. De fapt nu ma deranja munca in sine, eram bucuroasa ca scapasem de calvarul de acasa, printre altele stiam ca e o solutie de subzistenta. Dupa ce am terminat liceul am mers la facultate, la administratie publica, la distanta, si intre timp am lucrat cam tot ce gaseam. Nu m-a reprezentat nimic din ceea ce faceam in acea perioada. Am ales scoala respectiva din motive pragmatice, job urile erau din necesitate. Eu as fi fost foarte multumita sa ma tina cineva la scoala, as fi stat bucuroasa in camin mancand toata ziua paine unsa. Desigur, cineva trebuie sa le plateasca pe toate. Totusi, neavand parinti in sensul experimental al cuvantului, job urile au fost intotdeauna un surogat. Am legat prietenii, am pus suflet si am invat multe lucruri. Cele mai trainice prietenii mi le-am facut in meseria de designer de interior. Acolo mi-am petrecut cinci ani si a fost o experienta deosebita, era interesant sa fac casele altora asa cum mi-as fi dorit sa arate casa mea. Multa vreme am simtit ca mi s-a furat dreptul la copilarie, la adolescenta, apoi am fost furioasa ca sunt atatia altii pe care parintii ii tin cu mari sacrificii in scoli si ei nici nu catadicsesc sa dea pe la cursuri. In final m-am resemnat crezand ca voi face cariera in domeniul designului de interior, doar ca, a venit o mogaldeata minunata pe lume si eu am primit dreptul legal de a sta doi ani pe tusa. Si acum sunt studenta la litere, cand m-am inscris bebe deja dadea din picioruse, am incheiat primul an avand o singura restanta. Abia acum, la 27 de ani am ajuns sa fac ceea ce visam de la 16. Poate e cam tarziu, poat nu am ales cel mai bun moment. Am niste cearcane superbe, invat noaptea, cand doarme puiul, sunt mereu pe fuga, nici nu mai stiu ce inseamna sa stai relaxata in vana, sa faci o baie luunga. Dar sunt fericita, sunt recunoscatoare cerului ca nu mi-am abandonat visul si nu voi face cariera ca designer. Cred, de fapt stiu sigur, ca voi avea pe raftul bibliotecilor, peste ani, tot ce am zamislit in mintea mea, din copilarie. Nu pentru ca am impresia ca voi ajunge vreo mare scriitoare, eu vreau sa fiu pur si simplu un remarcabil profesor de literatura universala. Ci pentru ca i-am promis tatalui meu ca voi scrie. Doar ca intre timp el n-a mai fost si eu am urat prea mult viata pentru ca mi l-a luat pentru a mai fi in stare sa cred in ceva, fie si in mine. Cred ca nu conteaza cat de multe lucruri faci fara sa vrei, cat de mult trebuie sa astepti, ce conteaza e sa nu renunti niciodata la a fi ceea ce stii sigur ca esti. Si pentru ca aseara am vazut Robin Hood, mi-a ramas in minte „Revolta-te, iar si iar, pana ce leii se vor face miei. „

    Ulicica 4 septembrie 2010 12:23 Răspunde
  • In visele mele adolescentine, eram o tanara frumoasa, inteligenta, capabila, bogata. In desaga, aveam cele mai scumpe aparate foto si camere-video, setate pe cel mai adevarat zoom-in. tot in desaga aveam un teanc serios de bilete de avion. exclusiv de avion. toate impaturite in cea mai detaliata harta a continentelor africa, australia si america de sud. in geamantan, pantaloni lungi, pantaloni scurti, tricouri albe, pulovere lalai, incaltari usoare dar si bocanci cu sireturi lungi si rezistente. apoi, o agenda separata cu locatiile tarilor orientale, in care ma astepta, in parcari subterane, cate o masina de teren. 🙂

    tania 4 septembrie 2010 12:35 Răspunde
  • tania, sper ca masina aia nu era de teren minat 😛

    un trecator 4 septembrie 2010 14:37 Răspunde
  • tania, in adolescenta, citisem cartile lui Erich von Daniken si visam ca fiecare dintre noi sa zburam in cite o farfurie zburatoare. A mea era albastra. 🙂

    Odille 4 septembrie 2010 14:46 Răspunde
  • trecator, si de…:)
    masinile erau, de fapt, mai multe. si impartite asha:
    una pentru teren nisipos, de desert. 🙂
    una pentru teren miscator, de jungla. 🙂
    una pentru teren minat, ca imi faceam timp si pentru reportaje de razboi. 🙂

    odille, eu atunci citeam din edgar poe, deci fara nicio legatura cu farfurioarele. 🙂

    tania 4 septembrie 2010 15:03 Răspunde
  • Ulicica, revolta varstei de mijloc e leita poleita celei din adolescenta, iti spun eu, care se pare ca am cu 10 ani mai mult decat tine si minte ioc, nu dau semne de maturizare. Esti foarte tanara – auzi la ea, nu-i tarziu la 27 de ani sa ma apuc de facultate? – pai sa mai am eu 27 de ani as muta muntii din loc si apoi i-as duce iar unde au fost! Glumesc, n-am stat niciodata bine la capitolul mutat munti. 🙂
    Te invidiez si te admir, si pentru puiut, si pentru vis, si pentru ca scrii foarte, foarte frumos!
    Cat despre revolta de sfarsit, da, iar si iar, pana ce leii se transforma in euro, multi euro! 🙂

    Alina Grozea 4 septembrie 2010 16:07 Răspunde
  • Alina, ai dreptate. Candva am spus ca nu m-ar deranja sa fiu o scriitoare saraca. Nici pomeneala. Saracia ma sperie mai tare ca moartea, boala, doar razboiul imi mai provoaca asemenea firoi pe sira spinarii. Cred ca intr-o viata anterioara am fost si bogata, si foarte rasfatata. Inca nu i-am mutat, dar ma antrenez serios. Daca iti spun ca la 10 ani am decis ca eu voi fi presedinte ai sa te prapadesti de ras. Culmea e ca inca mai vreau sa fiu presedinte. E si o parte buna in toate astea. Ma simt la inceput de drum, ceea ce imi da o stare de energie si o senzatie ca am 18 ani. De altfel, printre colegele de scoala, par in elementul meu. Asta pentru ca si eu stau ioc la capitolul maturizare. Saracul sotul meu, cand imi aude uneori fanteziile cu privire la felul in care voi schimba eu tara asta si o voi face sa bubuie de cultura si civilizatie isi face griji pentru facultatile mele mintale. Totusi, de ce n-ar fi posibil, pana la urma?

    Ulicica 4 septembrie 2010 16:31 Răspunde
  • Tania, nu pot sa cred! Eu sunt convinsa ca esti frumoasa, inteligenta si capabila. Inca mai ai sanse sa te casatoresti cu un sheik arab. Eu zic sa incepi cu o escapada prin Dubai, cine stie de unde sare iepurele 🙂 E interesant, de ce ai vrea sa fii frumoasa daca umblii toata ziua in bocanci, cu aparatele dupa tine? Asta chiar e un paradox, un vis tipic masculin intr-un trup ostentativ feminin. Dar deja stiam ca esti o personalitate complexa.

    Ulicica 4 septembrie 2010 16:35 Răspunde
  • Je, iti dau un raspuns sincer, pentru ca sunt rai. Rautatea e o caracteristica umana care ii face pe unii oameni sa astepte sa primeasca fara sa dea prea mult in schimb. Si pentru ca dezechilibreaza foarte mult la nivel social noianul de specialisti in agricultura tarilor europene, admirabil de altfel sa muncesti, cu conditia sa nu ai impresia ca banii sunt linia de demarcatie intre valoare si nonvaloare. Pentru ca multi altii se imbogatesc pe spinarea celor ce incearca sa traiasca. Eu nu condamn pe nimeni ca se simte nefericit doar imi pare rau ca e o nefericire atat de pasiva. Dar asta nu va dura la nesfarsit.

    Ulicica 4 septembrie 2010 16:43 Răspunde
  • Simona, ceea ce faci tu nu e un job. E o arta pentru care ai marele noroc de a fi platita. Probabil nu suficient, dar cata vreme te multumeste, e minunat sa te simti omul potrivit, la locul potrivit. Ana draga, iti doresc un sfarsit de saptamana care sa-ti umple inima de incantare!

    Ulicica 4 septembrie 2010 16:45 Răspunde
  • Am avut sansa sa lucrez de mica. De la 16 ani. Am facut televiziune si radio. Am inceput in 1992. Si am acumulat mult. Am invatat multe. Am fost nevoita sa ma maturizez mai repede. Dar faceam totul cu pasiune, entuziasm…Munceam de dimineata pana noaptea. Si aveam trei job-uri. Se intampla in 1997-1998. Era munca facuta din placere. Pana cand am avut de ales si am renuntat la una cate una. Obosisem. M-am refugiat in studiu. Si mi-am facut o familie. Apoi am emigrat. O experienta extraordinara si care m-a schimbat mult in bine. M-a maturizat.

    Acum sunt aici. Am o familie. Ceva studii. Doua profesii cu acte in regula. Sunt mai matura. Nu am job. Cred ca ma voi refugia din nou in studiu.

    Tina 4 septembrie 2010 16:55 Răspunde
  • Cristina, esti minunata, ca de obicei. Nu mai apare alta revista pana marti, daca ar fi dupa noi, ar aparea zilnic, dar pe de alta parte am risca sa fim agasanti. 🙂 Imi pare atat de rau ca pana la urma nu ne-am vazut, dar cine stie, poate vin eu in Canada :)…

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 17:13 Răspunde
  • Asa e, Amalia, problema jobului-de-plumb nu ataca atat in prezent, cat sapa pe termen lung. Gandeste-te si fa-ti un plan, evadeaza cat mai ai energia s-o faci, imi spun unii mai mari ca mine ca, la un moment dat, puterea de a schimba lucrurile scade terifiant…

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 17:16 Răspunde
  • Victoria, te admir, eu numai cand aud cuvantul „finante” ma inec si cer apa, sa-mi sara cocolosul din gat. 🙂 Esti o mamica puternica si decisa, superb…

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 17:17 Răspunde
  • Uli, (de ce esti atat de diminutivata? :)paradoxul face ca, din toata splendoarea orientala, suflarea barbateasca arabeasca nu-mi starneste niciun fel de interes. in schimb, araboaicele da. ash da ceva zile de la mine sa petrec in apropierea unor musulmance, sa le inteleg modul de viata si de iubire. ca de vazut, le mai vezi. 🙂 mi-ar placea, organic, un astfel de studiu. 🙂

    daca umblu in bocanci si cu aparatele dupa mine, ar insemna ca is urata? 🙂

    tania 4 septembrie 2010 17:24 Răspunde
  • Je, povestea ta ma frapeaza sub multe nuante, e pe cat de neateptata, pe atat de realista si cumva apasatoare, dublata insa de o morala pozitiva, de o speranta profunda. Am citit cu placere si te admir si pe tine pentru nonconformismul abordarilor profesionale. Te invidiez ca ai atata capacitate de lupta… In ceea ce priveste restul lipsei de entuziasm al concetatenilor, ma tem ca e boala incurabila…

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 17:27 Răspunde
  • Alina, eu despre asta voiam initial sa scriu: ca mie nu-mi place deloc sa muncesc, dar daca totusi trebuie si trebuie, ma bucur ca, dintre toate relele, am ales-o pe cea mai mica. 🙂 Adica ma zdrobesc acolo unde imi place. Dar asa e, eu si Alice spuneam mereu, pe vremuri, ca munca prosteste, nu stiu daca ea s-a razgandit intre timp, nu cred… Eu nu m-am razgandit! Iar faptul ca am ramas fata desteapta (tolerati-mi modestia de weekend) spune destul despre cat de mult am muncit. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 17:35 Răspunde
  • Ulicica, l-am lasat din mana pe Cartarescu („Frumoasele straine”) si am citit povestea ta. M-a smuls din puful cam prea confortabil al sambetei mele. Apropo, urmatoarea carte la coada e „Pe apa sambetei”, a Ilenei Vulpescu.
    Ulicica draga, Alina are dreptate, esti tanara, „nici nu-ti dai seama ce tanara esti”, cum ii spune Nina Cassian lui Alice. Adevarul asta se vede insa numai din unghiul nostru, al celor care am mai depasit niste etape, niste ani… Ma bucur ca mergi la o facultate frumoasa, pe care eu am iubit-o si care te merita si pe care o meriti…
    Sunt prea putini cei cu copilarie si adolescenta perfecta, majoritatea ne luptam cu devenirea noastra, cu memoriile, cu nedumeririle… Ai sa ajungi departe, ai sa ajungi frumos…

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 17:44 Răspunde
  • 🙂 De acord cu Alina: nu iubesc niciun job. Sau mai corect spus, ceea ce iubesc eu nu este recunoscut si remunerat ca job. Imi place sa ascult si sa sfatuiesc. Sunt buna la ascultat si la scos omul din confuzii de tot felul. Si imi place sa cunosc oameni care se cred neintelesi – si sa-i inteleg eu.
    Nu poti castiga bani din asta, deci nu este un job.
    Psihologul face altceva. El nu are voie sa investeasca suflet. Nu ar fi dovada de profesionalism. Eu, pana nu investesc, parca nici nu-mi face placere.
    Impletesc insa zi de zi – cu o viclenie pe care am castigat-o in timp – jobul care nu-mi place cu lucrul asta la care sunt buna. Colegii pe care i-am tot schimbat nici nu stiau intotdeauna ce li se intampla. Cel mai mult ma faceau sa zambesc cei care ma primeau cu : „nu am nimic de zis, nu ma confesez, fiecare cu ale lui.” .
    De la mama am invatat sa fac asa. Cand trebuia sa-mi dea o lingurita cu medicament, umplea lingurita pe jumatate cu miere si picura deasupra doctoria amara.

    simona simona 4 septembrie 2010 18:17 Răspunde
  • Draga Simona, oare comentariul meu de ce e in asteptare de ieri?

    Liliana 4 septembrie 2010 18:45 Răspunde
  • Sunt anumite criterii, rezoneaza cu anumite stari, sau le citesti la intamplare? Eu vreau D.H. Lawrence si Bulgakov, diavolul apare fascinant in literatura. Mi-am propus s-o citesc pe Ileana Vulpescu, poate reusesc la un moment dat. De Cartarescu ce sa spun? El stie femeia, iar eu cand l-am citit, am iubit si mai abitir femeia. Mi te si imaginez in jiltul tau, cu cartea in fata si un cocktail alaturi, iar la picioare, un frumos exemplar masculin. Multumesc!
    P. S. Sper ca nu vei avea, totusi, o sambata prea confortabila 🙂

    Ulicica 4 septembrie 2010 19:20 Răspunde
  • Ulicica, eu oi parea suspecta….de vis tipic masculin intr-un trup feminin, dar tu cu – «am iubit si mai abitir femeia», ai reusit, recunosc, sa ma shochezi. 🙂 🙂 🙂

    tania 4 septembrie 2010 19:50 Răspunde
  • Ulicica, de obicei, cand am alaturi si un „exemplar masculin”, cum spui tu, arunc cartea cat colo si-l citesc pe el. Il ascult, iar euforizantul lui discurs mi se urca repede la cap. E drept, a doua zi mahmuresc iarasi cu o carte in mana, fiindca multi barbati care au stationat prin viata mea nu aveau un weekend intreg disponibil. Dintr-un motiv sau (si mai frecvent) alt motiv. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 19:53 Răspunde
  • DRAGELOR Liliana, Monica, Anna, Ioana, Simoniq, Simona, iertati-ma ca abia acum am vazut ca mesajele voastre erau in asteptare. Sa va explic: se lucreaza iarasi pe server si – presupun ca asta e motivul – n-am mai primit pe e-mail atentionarea ca am mesaje de moderat, ca de obicei. Daca nu primesc astfel de avertismente, nu intru degeaba pe dashboard si asa se face ca se stivuisera acolo.
    Ii multumesc Lilianei ca mi-a scris in particular si m-a intrebat, draga de ea, de ce are mesajul in asteptare de atata vreme si nu e pe blog… Acum stiu care e situatia si am sa verific dahboard-ul in permanenta…
    Mi-ati scris minunat si cu atat mai vinovata ma simt ca v-am tinut in umbra, fara voia mea… Vina tehnica nu-mi apartine, insa de-acum inainte voi avea grja…
    Va sarut cu drag si va multumesc pentru rabdarea voastra…

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 20:23 Răspunde
  • Vreau la 2 Mai! Vreau la Vama! vreau la maaareee! : (((
    Scuzati, stiu c-ar trebui sa ma joc pe blog la mine, da’ nu pot sa ma abtin! 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=ZrV2YV2fdJI

    Alina Grozea 4 septembrie 2010 20:59 Răspunde
  • De ce sa te joci pe blog la tine, sa faci dezordine? 🙂 Incuie-l si vino la noi. 🙂 Ca e sambata seara, ce naiba… (de-asta e toata lumea plecata care incotro).

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 21:10 Răspunde
  • De ce oare imi amintesc, Simona, ca am vrut cu disperare o familie abia in momentul in care m-am indragostit de familia altuia? Mirajul iubirilor pe care le traiesti fara sa astepti nimic de la ele, si adevarul e ca traiesti fiecare secunda a lor, ca si cum ar fi singura, ca si cum ar fi ultima. Iti doresc o seara minunata, frumoasa Simona, si daca iubesti sa fii sigura ca esti si foarte iubita. Iubirile sunt intr-un fel organice, traiesc si in afara noastra, chiar si atunci cand refuzam sa le alimentam, continua sa traiasca, in umbra noastra, fosnind arareori, pe neasteptate, in bataia vantului unui dor, unei dragi clipe traite. Ma delectez cu filmul „The portrait of a lady”, desigur ca Henry James ramane marea mea dragoste, dar eroina e jucata de Nicole Kidman, asa ca, cine stie? Iti trimit sincera mea afectiune nascuta din admiratie si crescuta dintr-o fireasca empatie. A bientot!

    Ulicica 4 septembrie 2010 21:14 Răspunde
  • Sim, dansez de una singura pe melodia asta si-mi inchipui ca sunt pe plaja… Si m-ajuta rau imaginatia, desi sunt imuna la iarba verde de-acasa de la Amsterdam, deci nu pot fi acuzata c-am apelat la ea. 🙂 Nu inhalez decat tutun autohton, superlight. 🙂

    Alina Grozea 4 septembrie 2010 21:15 Răspunde
  • Tania draga mea, as putea sa-ti povestesc la nesfarsit despre femeile pe care le-am iubit. Nu pentru ca au fost multe, au fost doar doua, ci pentru ca le-am iubit enorm. N-as putea sa ma explic, in ochiul meu de estet, femeia reprezinta perfectiunea formelor. Barbatul il iubesc intr-un alt registru, cerebral si asumat . As vrea sa ma indragostesc iarasi de o femeie, cine stie? Acum Tania draga, nu fii cu picioarele pe pamant, nu ma trezi din reverie intrebandu-ma ce crede sotul meu despre asta. Nici nu se pune problema de menaje…. 🙂

    Ulicica 4 septembrie 2010 21:20 Răspunde
  • Simona, da-mi voie sa-i spun Ulicicai (de unde numele asta?) ca eu o votez. Vreau sa traiesc in tara condusa de ea. Si vreau sa-i garantez ca va reusi tot ce-si propune: mai intai un remarcabil profesor, apoi un presedinte destoinic si printre timp o scriitoare celebra. Scrii minunat Ulicica! Meriti o viata implinita.

    camellia 4 septembrie 2010 21:25 Răspunde
  • Camellia, iti dau voie -o votezi pe Ulicica, votul e liber. 🙂 Du-i si votul meu, daca tot pleci intr-acolo… 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 21:50 Răspunde
  • Alina, te invidiez daca poti sa-ti imaginezi ca esti pe plaja, eu nu reusesc decat sa-mi imaginez cum ar fi sa ajung intr-o zi pe plaja, deci graficul meu e mai complicat si linia mai ocolita. 🙂 Sa ma apuc si eu de fumat? 🙂 Neeeeeee…

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 21:53 Răspunde
  • Omule (de la munte), esti tu amabil sa mai bati inca o data saua aia?

    un intelegator 4 septembrie 2010 22:00 Răspunde
  • ulicica, comentariul tau m-a trimis sa recitesc ce spuneai despre «examinarea chipului tau de catre o femeie care nu a iubit niciodata.»…:)

    estetic vorbind, eu stiu ca atat femeia cat si barbatul reprezinta cate o perfectiune a formelor. exista feminitatea perfecta a formelor, asha cum bine exista masculinitatea perfecta a lor. estetica asta devine interesanta pentru mine, tocmai cand cele doua perfectiuni isi ies din tipare, sau poate se cauta pentru alcatuirea altora. o linie aproape feminina la barbat, o linie aproape masculina la femeie. si asha…intram in alte povestiri artistice. :), dar…mie sigur tot mai drag imi este barbatul, foarte estetic vorbind, pana la, la si dincolo de iubire. 🙂 cand il citeam pe cartarescu, imi era drag ca is femeie, pentru a-mi iubi si mai abitir barbatul. 🙂

    tania 4 septembrie 2010 22:01 Răspunde
  • Jobul de fantoma e simpatic. O sinecura neretribuita dar nu tu contract nu tu caiet de sarcini nu tu perioada deteminata. Doar un cantat în strana ici si colo, un credo sau chiar un falsetto (poate fi de ajuns). Dar nu îmbraci toga sa te retragi temporar printre surori daca Maica Stareta nu te inspira pan’ la cer. Ba intri în penitenta si pentru maici superioare daca ele se cheama Alina Grozea. Eu mi-s de ceva timp în Ordinul Simonetelor, vrajit fiind de stiloul prozelitic al transortodoxismului simonian. Si de rugaciunile de seara cu surorile si fratii întru simonism. Verva evlavios-lexicala a surorii Una, versul hieratic al surorii Paca, corul înaltator al surorilor Tania, Nico, Simfo, slova buclata a neofitei temperamentale Ulicica sau frumos caligrafiata ale surorilor Corina L, Ana sau Iana (scuze, nu pot sa le numesc pe toate aici si n-am facut cercetari alfabetice ca sa nu stabilesc ierarhizari), prohoadele iluminate ale fratilor apostolici Un Trecator si ODLM sunt suficiente extaze ca sa nu dezertezi. Jobul de fantoma pe blog are însa limitele lui : saltul în dimensiunea carnala iluminat de interferentele cu alte fantome e disuaziv (o fantoma e adorabila doar ca fantoma, n-as vrea sa-i stiu dedesubturile biblice). Rutina (ah, obisnuintele sunt dogme rautacioase) poate si ea sa ma duca la abjurare ; atunci, riscul e sa-mi arunc toga si sa ma duc la nudisti, pe plaja vecina.
    Eu stiu una si buna : jobul de fantoma e sezonier si fun. Mai mult : în cultul Simonetelor e chiar scriptural !

    Thomas Man 4 septembrie 2010 22:12 Răspunde
  • Intelegatorule, el e foarte amabil, doar ca fiinta de sub sa a priceput din prima. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 22:15 Răspunde
  • The Cat Empire au vreo 14 piese f bune pe primele albume, Alina 🙂
    Excelenta si surprinzatoare propunere, nu ma asteptam s-o gasesc aici 🙂

    Thomas Man 4 septembrie 2010 22:16 Răspunde
  • Jurnalismul în Romania este o specie aparte 🙂 pe cale de a fi transgenizata ?! 🙁

    Thomas Man 4 septembrie 2010 22:17 Răspunde
  • Thomas, azi mi-am cumparat „Casa Buddenbrook”. 🙂
    In alta ordine de idei, din cauza frumoasei tale amabilitati (si a altora), un domn m-a acuzat zilele trecute, pe blog, ca accept prea multe laude, ba chiar ca eu sunt in spatele multora dintre nickname-urile de pe blog si ma laud si ma apar de una singura. Sigur, nu i-am lasat mesajul sa apara pe blog, fiindca l-ati fi sfasiat si el asta astepta. To make a point. 🙂
    Thomas, noroc ca ai un stil inimitabil, altfel ma acuza careva ca tu sunt eu. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 22:20 Răspunde
  • Oare de ce tot rad in ultimul sfert de ora? 🙂 Thomas, ai fost de nota 2000. 🙂
    bine ai venit, Un intelegator. 🙂 era nevoie si de asha ceva. 🙂

    tania 4 septembrie 2010 22:23 Răspunde
  • Fara Hagi Io Grafi, S 🙂

    Thomas Man 4 septembrie 2010 22:29 Răspunde
  • simone, lasa publicat comentariul domnului. 🙂 sfasierea cum sa fie? lenta sau sigura? 🙂 🙂

    tania 4 septembrie 2010 22:36 Răspunde
  • Prea tarziu, Tania, am efectuat mesajectomia 🙂 Ce-ai omorat/ Omorat ramane. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 22:39 Răspunde
  • Hello Dragilor: )
    Sim, nu era rau sa lasi trapa deschisa, putem modera uneori la comun, unii dintre noi se simt atat de chemati in a scutura prunii si a nu lasa asteptate prea mult caisatele: ))
    Sunt iar printre incantari, intelegerea mi- ar juca feste de n-ar fi trecatoare, lool pliz.
    Si ma simt pierduta un pic si printre atatea filoloage rapitor de frumoase, schingiuitor aplecate intre litere ametite si desinente sparte la aorta! Imi simt poneii proaspat pri(o)pasiti in ogorul peste care isi cerne toamna niste ciucuri.
    Al, cu vesnicul tau aer de mirean asta seara ne impopotonezi in pitorescuri: )

    Una 4 septembrie 2010 22:49 Răspunde
  • Una, bine te-ai adunat pe-acasa! Cat despre trapa… din reflex trag toate usile dupa mine. Doar daca sunt sprijinite cu cate-o enciclopedie le iert.

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 22:58 Răspunde
  • Hai ca presimt acum o sedinta cu fatuci care se-ntreaba de cine m-am luat iar si cum imi permit asa ceva : ))
    Unde fatuci este extrem de general, imbraca, de fapt, niste nickname-uri cu pretentii stamosibile, dar sunt absolut aceleasi personaje indoielnice si anoste, cu gust de para malaiata sau brusture.
    Sunt in cort! Barca e pe-aici, si culmea, nu e sparta! Va astept la ospat.

    Una 4 septembrie 2010 23:07 Răspunde
  • Una, Una, ca tie nu ti-or placea deloc sedintitele astea. 🙂
    eu sunt sub copac, Ca ploua ca de toamna. 🙂

    tania 4 septembrie 2010 23:20 Răspunde
  • chiar asa, de cine te-ai luat si cum iti permiti asa ceva? sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu ! :))

    un intelegator 4 septembrie 2010 23:22 Răspunde
  • Intelegatorule, azi avem dezlegare la pixelul albastru.

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 23:27 Răspunde
  • NARCISISM SI PLACINTA DE DOVLEAC
    De fapt, jobul meu uzual e îndoielnic : scriu carti. Carti de joc sau de joaca. De fapt, nu le scriu cat le mazgalesc. Si nu le iscalesc. Dar asta-i alta poveste. De fapt, sunt carti mici, în 3, 4 sau N Dimensiuni, pt care nu ai nevoie de ochelari. Sunt citibile doar cu ochii mintii. Si cum nu vreau sa solicit mintea nimanui – mi-e arhisuficient ce-o mai solicit pe-a mea – înghesui carticelele pe un raft, printre ghivece de flori. Sau, acum, toamna, cand trecem de la paraguayos la colochinte, pe un pervaz, printre gutui.
    Cartulii pt ochii mintii, neîntinate de maini neîntelegatoare, printre mirosuri de flori si de fructe, iata un program de lucru peste anotimpuri care-mi suna ok.
    Pe o insula pustie, nu as lua cu mine decat facaletul de rulat foaia de placinta 🙂

    Thomas Man 4 septembrie 2010 23:29 Răspunde
  • Simona, acum chiar n-am vrut, da’ am ramas asa in fereastra :))

    un intelegator 4 septembrie 2010 23:30 Răspunde
  • intelegatorule, cum esti corp strain pe aici, eu propun sa-ti chemi trecatorii. 🙂

    tania 4 septembrie 2010 23:31 Răspunde
  • Pai suport cand si cand toate aurile astea cu femme fatale la purtator. Dar mai vine si cate-o zi in care imi amintesc de ce, daca-mi deschid netu’ si am un blog in care gasesc lume misto, tre’ sa fac slalom printre fel si fel de dobitocenii si avalanse picantate cu cretinism.
    Iote si d’aia, Tania draga, de mi-or placea sedintele astea le fac la mine sub pom!: )

    Una 4 septembrie 2010 23:35 Răspunde
  • 🙂 🙂 :). Una, stii ca imi esti simpatica. Fiecare cu pomul lui, ei, da? 🙂 🙂

    tania 4 septembrie 2010 23:36 Răspunde
  • Tania, stiu de multa vreme cat de mult ma simpatizezi.E OK, io fac de straja, cand e cazu’, si in lanu’ cu urzici: ) Imi doresc sa fie mai mult decat supravietuire in insula asta, totusi.
    Fraze inepte si clabuci nu-i greu sa facem, automotivatia e bou-vagonul preferat!

    Una 4 septembrie 2010 23:39 Răspunde
  • Simona, din pacate, n-am construit eu Casa aia cum îi zici 🙂
    Adu-l pe domnul cu acuzele te rugam, sa-l ciufulim un pic 🙂

    Thomas Man 4 septembrie 2010 23:39 Răspunde
  • Am un job plictisitor, ce nu are nicio legatura cu jurnalismul. De ce spun asta?
    Hmmmm..minunat job ai, Simona!!! Sincer te invidiez! Tanjesc dupa asa ceva!!

    Chiar daca scriu articole pentru site-uri ‘siropoase’, si-mi plange sufletul dupa un venit in plus, o fac pe ochi frumosi pentru ca iubesc, ador sa scriu.

    La ce varsta ai inceput sa practici jurnalismul?

    Ce sanse are o femeie de 34 de ani, ce considera ca are un strop de talent, sa se apuce de asa ceva? Unde sa se adreseze? Pe unde incerca, toti ii zic ca nu exista un post vacant momentan .

    Simona_tiza_ta 4 septembrie 2010 23:40 Răspunde
  • Hei, Simona, cum ramane cu revelatiile ? 🙂
    Încep sa sfasii antilopa ? 🙁

    Thomas Man 4 septembrie 2010 23:41 Răspunde
  • Una, mirean mirean dar cu papa-mobil 🙂

    Thomas Man 4 septembrie 2010 23:42 Răspunde
  • Thomas, am si uitat ce revelatii am avut. 🙂 Promit ca, atunci cand le am iarasi (inevitabil), am sa le spun voiniceste.

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 23:44 Răspunde
  • Uno, cred ca-i taur-vagon de fapt, s-a lasat si cu donatii cerebrale la un moment dat…

    un trecator 4 septembrie 2010 23:45 Răspunde
  • Una, las-o asha. 🙂 Eu iubesc blogul Simonei, cu sau fara clabuci. 🙂
    Simone, vezi ca apare domnul acela ciudat si iritat, pe care noi cu drag il asteptam. lasa usha deschisa. 🙂

    tania 4 septembrie 2010 23:45 Răspunde
  • Trecato… asta… scuze, Intelegatorule, vezi daca nu-ti pui termopane? Ai ramas blocat in fereastra. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2010 23:45 Răspunde
  • Te, ideea de vagon poate avea tot felu’ de patrupede aliniate, iar donatiile posibile nu-s uneori decat niste falsete nevolnice.
    Al, asta seara, de ti-e mood-ul neproblematic, imi poti lamuri ce-i cu antilopa si leul?
    Foarte des mi-e teama de ce-as putea intelege din cate-o fabula de genul asta si prefer sa aflu de la prieteni ce si cum. Daca ai chef, pliz.Sau Simona.Ca pe muntean nu-mi permit sa-l chem din departari si dintre ilinci: )

    Una 4 septembrie 2010 23:54 Răspunde
  • Avea legatura chiar cu munteanu’ cum îi zici, Una. DLM i-a fluturat sub ochi Simonei o jumatate de batista rosie parfumata cu ceva paternitate si Simona i-a cerut, fireste, jumatatea cealalta, dandu-i o pilda leonina (a se vedea prin episoadele precedente). Cum si Simona ne-a dat un sfert de os de ros (doua graunte artistice), noi cestilalti i-am cerut jumatatea nezisa (cestiunea „revelatiilor”).

    Thomas Man 5 septembrie 2010 0:01 Răspunde
  • Una, povestea cu antilopa si leul e mai veche si banala, e opera mea. La materialul trecut (parca) i-am scris undeva Omuluidelamunte ca, daca nu-mi spune si restul secretului pe care mi l-a descojit doar pe sfert, e ca si cum ar smulge antilopa din gura leoaicei, adica ma umple de neastampar pisalog si de nervi. 🙂 Ei, si de-atunci, Omuldelamunte se incapataneaza sa nu-mi spuna secretul, iar ceilalti (mai ales Thomas) baga zazanie intre noi, ca sa ma intarate pe mine impotriva Omului. 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 0:03 Răspunde
  • Simona, vrei sa spui în titlu ca meseria poate fi la o adica utilizata la anumite jocuri în cuplu ? Adica instrumentu’ ala e de aur pt ca jocul sa fie si mai si ? 🙂

    Thomas Man 5 septembrie 2010 0:04 Răspunde
  • Ha, ha, i-am explicat amandoi in acelasi timp, fiecare cu unghiul lui de filmare. 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 0:05 Răspunde
  • Cuuum ? Nici acum n-a nascut ODLM jumatatea de copil promisa ? Zicea ca ia riscuri ! Hm, sa-i mai crezi pe munteni 🙂

    Thomas Man 5 septembrie 2010 0:07 Răspunde
  • : )
    Inseamna ca ar trebui sa ma scuz ca nu am avut timp sa parcurg..In fuga am vazut ceva, dar am si zile cand labirinturile isi cer ne-evaziv drepturile.Iar io mi-s toata evazata semantic exact cand nu trebuie..

    Una 5 septembrie 2010 0:07 Răspunde
  • Simona_Tiza_Mea 🙂 , eu am inceput jurnalismul la 25 de ani, dar stiu oameni care l-au inceput la 50, fara exagerare, si l-au facut cu succes. Criza economica si debilitatea regimului te saboteza acum, dar sa nu te lasi, se vor ivi ocazii, sunt si-gu-ra! Bine ai venit!

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 0:08 Răspunde
  • O invitatie la barul hotelului, e ora potrivita :
    http://www.youtube.com/watch?v=AWWP67Cr-Sw

    Thomas Man 5 septembrie 2010 0:08 Răspunde
  • da’ daca ati sti cum se vede de la mine din loja filmul vostru :))

    un trecator 5 septembrie 2010 0:09 Răspunde
  • Pai nu, Thomas, ca riscul pe care si l-a luat Omul tocmai asta era: adica el nu-mi spune si chipurile mai bine risca sa-l ucid eu lent, decat sa dezvaluie taina! 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 0:09 Răspunde
  • Trecatorule, filmul nostru e 3D, iti trebuie ochelari speciali. Poate ii mai ai p-aia de la eclipsa, am auzit ca-s buni. 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 0:11 Răspunde
  • Simona, inca-i am pe aia de cal. ai lui Caine 🙂

    un trecator 5 septembrie 2010 0:12 Răspunde
  • Simona Tiza, nu-s de invidiat „jurnalistii” din Romania, te asigur. Sunt doar cateva exceptii, printre care gazda noastra 🙂 dar suntem pe cale de a inventa/breveta un soi de jurnalism „original”, de tip mioritic, amoral si adesea abject 🙁
    Daca vrei, vin cu probe 🙁

    Thomas Man 5 septembrie 2010 0:13 Răspunde
  • pfu. suntem la cinema. clar. 🙂

    tania 5 septembrie 2010 0:13 Răspunde
  • Trecatorule, ce-as vrea si eu niste ochelari de cal, sa nu vad pericolul din flancuri… Din pacate, desi se spune ca femeile au vedere periferica proasta si vedere cromatica buna, eu zaresc flacarile cu coada ochiului.

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 0:23 Răspunde
  • simone, la mine e si mai grav. le miros si, din neant din iarba verde se deschid cartile. 🙁
    la naiba cu toate studiile de estetica. 🙁 un job ratat din start. 🙁

    ma gandesc la o melodie. TM, bun raphael.

    tania 5 septembrie 2010 0:29 Răspunde
  • Pica bine, cred, la ora asta, un blues (în reluare) cu Cindy Lauper plus Allen Toussaint & B.B. King :
    http://www.youtube.com/watch?v=a_Oq-d3F7GE

    Thomas Man 5 septembrie 2010 0:37 Răspunde
  • http://www.youtube.com/watch?v=NksFZTXWeng

    well. sper sa nu para si asta o melodie…ostentativa…

    S.U. de NB.

    tania 5 septembrie 2010 0:37 Răspunde
  • Multumesc Simona pentru cuvintele frumoase. Si e grozav ca raspunzi la comentariile fiecarui cititor in parte. Simti ca ai o legatura mai stransa cu un scriitor daca iti raspunde la comentariile de pe blog. 🙂

    Victoria West 5 septembrie 2010 0:41 Răspunde
  • Grea misie si scriitorismu’, Victoria 🙂 Am vazut autografele 🙁 Trist pt o „scriitoare” sa dea la masina cu subsemnatu’.
    Se pare ca chick lit-ul pe buna dreptate nu tine de scriitorism.

    Thomas Man 5 septembrie 2010 0:49 Răspunde
  • Sa inteleg ca nu iti place de Lauren Weisberger? 🙂 Gusturile nu se discuta, asa este, nu te blamez ca tie ca barbat nu iti place o scriitoare de chick-lit. 🙂

    Victoria West 5 septembrie 2010 2:15 Răspunde
  • Nu mi-am permis un comentariu atât de lung pe blogul tău, Simona. Imi cer scuze pentru această trimitere spre blogul meu, dar ultima mea postare are cumva, ceva, pe altundeva, legătură cu tema emisiunii de faţă.
    Mizez pe înţelegerea ta Simona, aşa cum ai dovedit că eşti răbdătoare cu toţi, că nu-mi vei da un delete cum laudae pe acest comentariu.
    Mi-e ruşine de virgulele care mi se proţăpesc necontrolat şi dacă aş fi ziarist, aş lăsa-o dracului de meserie de-ar fi să intru pe mâna Revistei presei tale.
    Dovada vine zilnic în redacţie şi este la început.

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 2:51 Răspunde
  • @Un Înţelegător- chiar nu înţeleg ce sa vrei să bat, dar dacă ţii morţiş, uite că mai bat o dată! Sa.

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 2:53 Răspunde
  • @Ulicica- dacă m-ai lăsa să fiu „your ghost writer” sau măcar să-ţi scriu eu prefaţa …

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 3:10 Răspunde
  • @Simona- În Word Press, în Dashboard, la Comments, ai rubrica Trash. Acolo găseşti comentariile şterse.

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 3:11 Răspunde
  • Scanteietor de nimicitor, subiectul tau, Simona! Am cautat tot felul de semne peste tot ca sa pot intelege pana la urma ce mi s-ar potrivi..concluzia e ca nu e ceva ce as putea face in prezentul asta. Si-atunci bat campii si sar doar la varianta cea mai probabila. Numai ca ma cramponez de intrebarea: cat timp voi putea face asta? Si calculand asa pana si picatura de apa ce urmeaza s-o dau pe gat printr-un pai infundat, imi spun ca nu mai conteaza prea tare ce pot face, important e sa supravietuiesc macar si sa mai petecesc arar cusaturile rupte cu cate un nou material.
    http://www.youtube.com/watch?v=nQUe2rjcKNw 🙂

    nico 5 septembrie 2010 4:13 Răspunde
  • Omuletule, m-as lasa cu incredere pe mana (a se citi inteligenta si creativitatea) ta.

    Ulicica 5 septembrie 2010 10:09 Răspunde
  • Camelia, iti multumesc. Nickname ul , pentru ca de mica mi s-a reprosat ca umblu brambura, de unde deriva adresa mea de mail, in alta varianta, sa sunt ulicarnita, umlu toata ziua pe ulita. Si pentru ca iubesc ulicioara pe care ajung la casa bunicii….ce sa zic, nu e nimic profund, asa a iesit , asa a ramas.

    Ulicica 5 septembrie 2010 10:17 Răspunde
  • Iti multumesc pentru vorbele pline de alin, Simona. Sper si astept o schimbare in bine.

    Te citesc si te admir, numele tau fiind un adevarat balsam ptr sufletului meu…Simona – numele meu iar Catrina, imi aminteste iar si iar de surioara mea Katrin, pe care am vazut-o, doar, in poze. E mult de povestit…

    Multumesc pentru urarea de bunvenit!

    Simona_tiza_ta 5 septembrie 2010 10:35 Răspunde
  • Frumoasa seara! Desi martor tacut, am fost alaturi de voi pana tarziu in noapte. Si pentru ca povestea jobului religios al lui Thomas mi-a placut, am sa va spun si eu una, desigur nu la fel de izbutita, dar sper ca macar lamuritoare.
    Am inteles aseara, da finally, ca, desi surori si frati intru vorbe frumoase, nu ne intelegem unii pe ceilalti intodeauna.
    Calugarii, tot barbati la urma urmelor, aluneca usor si des cu gandul catre… cele lumesti, catre partea concreta a religiei.
    Calugaritele insa sunt altfel: desi dimensiunile lor…”biblice” apartin altor ordine religioase, un (prea)/tumult de vorbe si ganduri le poate infiora (doar) mintile. Pentru ca uneori peretii albi ai chiliei pot parea stramti, gandul lor zboara zamislind versete… nu intotdeauna sfinte. Isi amintesc ca la „rugaciunea de seara” au auzit vocile unor minti ce cantau la unison cu ale lor si incearca atunci sa le atinga cu inima ca si cu proverbiala floare. Cand inteleg ca au descifrat gresit solfegiul iar gestul lor a tulburat armonia corului unora nu le ramane decat s-o rupa la fuga. Cele pe care le stiu eu insa, dupa ce si-au marturisit pacatele, sperand in iertare si intelegere, ridica fruntea, indreapta spatele si intind mana cu prietenie.

    Paca 5 septembrie 2010 11:23 Răspunde
  • Victoria, esti draguta, desi nu raspund mereu tuturor comentariilor, uneori se aduna multe si mi-e imposibil, dar le citesc si ma hranesc splendid cu ele, de fiecare data.

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 14:25 Răspunde
  • Omuldelamunte, cum credeai ca pot sa-ti sterg comentariul? 🙂 Ma onoreaza colaborarea asta dintre blogurile noastre.

    Nu-l mai scot din Trash pe individ, intre timp catadicsisem sa-i scriu pe e-mail, ca sa-i explic ceva politicos (fiindca nu scrisese pe ton trivial si avea limpezime), dar mesajul mi s-a intors, e-mail-ul era fals, ceea ce mi-a confirmat lasitatea si reavointa lui. Eu ii multumesc, abia mi-a spalat constiinta, ma simteam deja vinovata ca l-am sters. 🙂 Deci uita-l, nu merita, e un sobolanel. 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 14:33 Răspunde
  • Paca, tu ai ascultat povestea noastra aseara, eu ascult povestea ta acum. Si mi-e bine.

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 15:14 Răspunde
  • Simona_Tiza, ma emotionezi si nici nu indraznesc sa-mi imping gandul mai departe, catre surioara ta…

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 15:15 Răspunde
  • Nico, interesanta formula ta de prognoza, eu n-o practic, eu ma arunc in cap si, in timp ce accelerez gravitational, incep sa ma intreb: oare o fi apa in piscina?

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 15:16 Răspunde
  • de regula, pe vremea asta cand se inchide sezonul, astia cam scot apa din piscina, Simona. da’ am aflat-o si eu dupa ce-am aterizat 🙂

    un trecator 5 septembrie 2010 15:29 Răspunde
  • Aha, Trecatorule, deci tu mai intai sari, apoi cazi, apoi iesi de la reanimare si mergi la ghiseul strandului si intrebi de ce nu era apa. Nu e rea ideea, tu esti mai elaborat ca mine, macar afli ce se intampla. 🙂
    Pe de alta parte, pe mine cazaturile in cap (care, vezi bine, nu m-au ucis) m-au facut mai puternica. 🙂 Pana la proba contrarie.

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 15:48 Răspunde
  • Aproposito de cazaturi in cap, tre sa va zic neaparat asta ca-i misto si real: ultimul psihiatru la care am fost, dupa ce m-a ascultat o ora m-a intrebat (redau textual) „Si-acum ce facem?!” Asta e un post fara morala, sau mai bine, un post cu morala umorului pur, Simona, sper sa ma mai lasi sa scriu aici :))))

    adriana 5 septembrie 2010 15:58 Răspunde
  • simone, pe mine ma doare si acum lovitura de ieri. juma de creier il am pansat.

    tania 5 septembrie 2010 16:05 Răspunde
  • adica, m-am oprit la a zecea reconstituire, ca sa nu mi-l trimit pe tot la perfuzii.
    creierul.

    tania 5 septembrie 2010 17:08 Răspunde
  • Tania, nu’sh de ce, imi lasi senzatia ca totusi iti si place de-ai ajuns la a zecea. reconstituire. :))

    un trecator 5 septembrie 2010 17:12 Răspunde
  • trecatorule, nu ma mai amari si tu.
    au fost zece reconstituiri, ca sa recitesc toare regulile de circulatie incalcate.
    «sofasem» pe diagonala.
    si mai stii cum e. pana nu vezi, nu crezi.

    tania 5 septembrie 2010 17:18 Răspunde
  • Ana, m-am gandit la tine, cu multele scoli si mai ales cu multa daruire. Cred ca nu ti-e tocmai usor si te admir ca ai coloana vertebrala, ca nu te lamentezi, esti puternica si bine ancorata in realitate. Eu vreau sa ma mut la casa, intr-un sat micut, intr-un colt de munte. Dar astept, ca intotdeauna, sa se umple vreun ciorapel. Daca nu ai vazut filmul Holliday, cu Cameron Diaz, ti-l recomand. E o comedie foarte draguta. Eu m-am indragostit de personajul jucat de Kate Winslet, cam asa mi te imaginez eu pe tine, altruista, cu un spirit frumos si foarte bine slefuit. Sarumana!

    Ulicica 5 septembrie 2010 19:01 Răspunde
  • Adriana, great! 🙂 Dar era chiar psihiatru sau era psiholog? Ca p-astia din urma ii invata la scoala sa vorbeasca numai interogativ si sa dea vina pe mame. 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 19:02 Răspunde
  • Da, Tania draga, am vazut ca ieri erai cam tacuta, probabil centrii scrisului se ghemuiau la caldurica, sub pansament. 🙂 Las’ ca te faci bine, ia sa vezi! 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 19:05 Răspunde
  • Ulicica, ai atins butonul rosu cu „Holiday”, nu era mai bine sa tin eu butonul asta intr-o capsula incuiata, cu cheia la mine? Sau cu cheia la Omuldelamunte, ca de la el nu scoti nimic?
    Am plans si-am ras singura-n casa, la filmul asta. 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 19:07 Răspunde
  • Eu l-am si revazut, de fiecare data insa mi-a mers la suflet. Ce sa mai zic de Jude Law? Doi barbati vazuti prin ecran imi inmoaie genunchii: Jude Law si Keanu Reeves. Mda….e o duminica de leneveala monotona, dupa mult timp, si-mi zboaaara gandul… 🙂

    Ulicica 5 septembrie 2010 19:18 Răspunde
  • Daaaa….subscriu, Jude Law si Keanu, nu-mi trebuie nimic altceva. Si eu am vazut Holiday pana n-am mai putut, o sa-l mai vad de vreo 20 de ori, ca si pe „Something’s Gotta Give” (unde l-as fi ales pe Keanu de departe:). Si casa aia din Cotswolds, ce minune…
    Ce-mi place cu blogologia, blogomania si blogofilia voastra, ca plecam de la joburi si ajungem…la vacante, culmea!

    Corina L 5 septembrie 2010 20:00 Răspunde
  • Paca, tu povestesti pe portativ 🙂 Solfegiezi prietenia ca pe tatal nostru 🙂
    Calugarii canta mai jos, aduna bemolii ca pe sfanti (aici diacriticele joaca feste).
    E mereu loc de «Poetry» (un film coreean) în textele tale cu dantelute albe 🙂
    Stiu, a trecut vremea lui «Eureka» si America lui Vespucci o stii pe dinafara dar poate n-ai descoperit înca Amerika lui Adrian Stern :
    http://www.youtube.com/watch?v=Qo0uITJsCs0

    Thomas Man 5 septembrie 2010 20:02 Răspunde
  • Chestia cu rotulele care clantane daca-l zaresc pe Jude Law ma distreaza cat Stan si Bran la un loc 🙂

    Thomas Man 5 septembrie 2010 20:03 Răspunde
  • ODLM, te joci de-a blufful cu regina Simona ? 🙂
    Meg Pfeiffer – Poker Face
    http://www.youtube.com/watch?v=R58TmujIZsw&p=0791F44D4C24DDC4&playnext=1&index=44

    Thomas Man 5 septembrie 2010 20:05 Răspunde
  • Nu cumpar Tangoul în fiecare luna si am picat prin feisbucuri ca din întamplare 🙂 pe linkul asta. Pt cei/cele care nu l-au citit înca :
    http://www.revistatango.ro/nu_te_plac_doar_te_doresc-1516.html
    http://www.revistatango.ro

    Thomas Man 5 septembrie 2010 20:09 Răspunde
  • Întro «lazy sunday afternoon», un miracol e posibil pt „small faces” (sa întinzi mana si sa-l atingi pe Isus Keanu 🙂 :
    Philip Selway – By Some Miracle
    http://www.youtube.com/watch?v=ZblAupjWwwo

    Thomas Man 5 septembrie 2010 20:25 Răspunde
  • Thomas, multumesc pentru link-uri, oricum am multe articole pe site, la aceeasi sectiune si nu numai (cele care nu sunt in carti, preponderent). Website-ul e plin cu materialele echipei Tango, enjoy! 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 20:47 Răspunde
  • Corina, Ulicica… Jude Law este si o slabiciune de-a mea, observi ca am tacut pana acum, ma uitam la voi cum vi-l disputati 🙂 si va inteleg nemilos de bine.

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 20:48 Răspunde
  • Thomas, m-ai facut si pe mine sa rad 🙂 Nu citisem articolul, ar fi de prisos sa mai spun ca tot ce am citit din ceea ce Simona a scris, si multe pagini sunt, Doamne, m-a impresionat, incantat, amuzat..Mi-a ridicat semne de intrebare, alteori mi-a dat raspunsuri…..in fine, e un talent care sper sa fie exploatat la nesfarsit. Cat despre tema articolului, mi-a amintit de „complimentul” pe care l-am primit adesea de la acei „spirituali” barbati „Nu esti frumoasa….dar” si raspunsul invariabil „Da ce naiba, te crezi vreun mare estet? ” si antiteticul pateticul „Esti fruuumoasa” care ma inspaimanta de-o luam la sanatoasa. Chiar nu pricep de ce au barbatii impresia ca avem nevoie sa ne spuna lucruri despre noi, sau, mai grav, despre altele 🙂

    Ulicica 5 septembrie 2010 21:35 Răspunde
  • Corina L , nu stiu de ce, dar Jack Nicholson m-a cucerit in filmul ala, are niste replici si un umor….desigur, in superficialitatea mea…sa zicem ca mi-as fi petrecut zilele cu Nicholson si noptile cu Reeves 🙂

    Ulicica 5 septembrie 2010 21:39 Răspunde
  • Emisesem si eu bula papala si mi-a murit net-ul :(. O sa recompun: deci, Simona, spuneam ca domnul acela era chiar psihiatru si-nca unul destul de bun :). Psihologii sunt de la Siguranta Freudiana a Statului, cum bine ai punctat. Pe una din feticile care practica profesia in cauza era cat pe aci sa o intreb cum a ajuns in postul ala, deoarece din momentul in care am intrat in cabinet am uitat de ce m-am dus (era un lux…) si voiam neaparat sa ma angajez si eu acolo :)). Dar le sunt recunoscatoare personajelor invocate mai sus, datorita lor am ajuns la concluzia neta ca numai propriile resorturi, activate, te pot vindeca in atare situatii. Nimeni altcineva nu poate. Si daca tot am ajuns sa vorbim de nebuni si nebunii, va las in compania unui Pink Floyd exceptional (nu se poate decat asa:) si va doresc noapte buna!

    http://www.youtube.com/watch?v=P04TrA2cw1k

    adriana 5 septembrie 2010 21:42 Răspunde
  • Simone, am zis sa ramana filosoafa. 🙂 multam pt grija.
    jude law?
    in toate filmele pe care i le-am vazut, joaca rolul imaturului perfect.

    tania 5 septembrie 2010 22:08 Răspunde
  • «sa raman» sorry. (convalescentza) 🙂

    tania 5 septembrie 2010 22:14 Răspunde
  • @Simona- mulţumesc pentru înţelegere. Încă o optime sălăşuieşte în comentarii, la mine pe tăpşan.
    Onoarea colaborării mă îndatorează şi mă motivează.

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 22:16 Răspunde
  • @Ulicica- Cum este posibil la 27 de ani „nu eşti frumoasă…dar”? Eşti frumoasă prin vârsta pe care o porţi pe umeri şi năzuinţele pe care le brodezi pe ghergheful cu natură vie.
    Te înţeleg pentru că şi eu mă îndrept spre 27, dar din sens contrar.

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 22:30 Răspunde
  • Omuldelamunte, am citit!
    OH, MY GOOOOOOOD!!!!

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 22:51 Răspunde
  • Caut cu febrilitate „Holiday”. Nu-mi va scăpa aşa cum nici Simonei nu-i scapă nicio mişcare din redacţie…

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 22:53 Răspunde
  • @Simona- Te-am speriat în aşa hal?

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 22:56 Răspunde
  • M-ai speriat intr-un hal pe care nici nu ti-l poti imagina (desi n-am nicio indoiala ca tu iti poti imagina destabilizator de multe lucruri). 🙂 TU VORBESTI SERIOS?? 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 23:04 Răspunde
  • Chiar ţi se pare out of this world? Este ceva atât de firesc pentru mine, dată fiind atmosfera de bună vieţuire pe care aţi instituit-o de-a lungul vremii, încât am decis că lucruri mai frumoase nu are de învăţat decât de la izvor.
    În cazul vostru, năframa albă mi-e stindard, nu că ar fi pre-existat o secure, Doamne fereşte, ci pentru a gusta cuminecătura păcii dintre voi.

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 23:17 Răspunde
  • Omuldelamunte, acum m-am intimidat iremediabil (ocazie cu care vor vedea toti si aceasta fata a mea), am sa ma balbai in scris, ceea ce e o performanta, recunoaste. Vai, stai sa vezi cand ii spun Alinei, care ma intreaba de mult daca stiu cine esti! 🙂 🙂 🙂 (Sau n-am voie sa-i spun?).
    Dincolo de asta insa, ma emotioneaza ca ne consideri un model – bine ca stiu, ca noi am fost cam slobozi la gura in redactie, nu-ti ascund, dar sper ca asta arata ca o excentricitate artistica, atat… 🙂 Vai, inca nu m-am dezmeticit din revelatia asta! 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 23:34 Răspunde
  • Draga Simona si Draga Omuledelamunte, I give up! Nu mai am putere sa-mi tin respiratia.
    Ajutati-ne si pe noi spectatorii.
    🙂

    Odille 5 septembrie 2010 23:35 Răspunde
  • ce vorbiti voi aici?

    un trecator 5 septembrie 2010 23:38 Răspunde
  • Alina? Mă binedispune că sunt subiect şi nu pronume, pers. III-a singular.
    Alina, da, are dreptul să ştie!
    Nu are reportofon şi este mutulică ca un partizan prins în munţii Tatrei. Continuaţi!

    Omuldelamunte 5 septembrie 2010 23:56 Răspunde
  • Baaaai! Si eu vorbesc numa’ prostii in redactie! Si sunt nesuferita (mai ales) dimineata!! Vaaai!!!

    Alina Grozea 5 septembrie 2010 23:57 Răspunde
  • Odille, ti-as pune cu placere, dar ar insemna sa distrug o clauza de confidentialitate 🙂 asa ca ia pisiceste-te tu pe langa Omuldelamunte, sa-ti puna el, daca vrea. 🙂 Hai, hai, ca si eu am luptat din greu pentru secretul asta (si am reusit!).
    Pe scurt, fara sa-ti spun mai mult, am aflat cine e, a fost in redactie (cu alte chestiuni decat cele vehiculate pe blog) si noi n-aveam habar ca el e („noi” fiind eu si colegii mei de la Tango), atat. 🙂

    Simona Catrina 5 septembrie 2010 23:58 Răspunde
  • Eu, mutulica?!! Ha! Ha! Ha!

    Alina Grozea 5 septembrie 2010 23:59 Răspunde
  • bai, deci nu e cinstit ce faceti voi aici ! :))))

    un trecator 6 septembrie 2010 0:01 Răspunde
  • Simona, nu-ti voi cere pt nimic in lume sa calci legea confidentialitatii.

    Ma bucur mult pt ca simt ca a fost o surpriza foarte placuta.
    Numai asa suprize bune sa aveti.
    🙂

    Odille 6 septembrie 2010 0:02 Răspunde
  • Alina, tu iti dai seama ce-o fi vazut si ce-o fi auzit omu’ asta? 🙂 In ce zi de-aia turbata de-a noastra ne-o fi prins? Imi amintesc intalnirea (vag), dar in rest nu-mi aduc aminte de alte detalii. Oare o fi nimerit macar in vreo zi la scurt timp dupa ziua noastra de curatenie? 🙂 Ca stii cum aruncam noi prin birou claia de ziare si reviste si cesti si foi si sticle (oooh, my God, sticleleeeee, Alinooo!). 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:04 Răspunde
  • Trecatorule, am explicat eu mai sus ce s-a intamplat. 🙂 Reiau: intr-o zi, mai acum doua saptamani, Omuldelamunte a fost in redactie (intr-o chestiune care aparent nu avea nicio legatura cu blogul), a fost in biroul nostru dement, si a tacut chitic, n-a spus cine e (adica Omuldelamunte), a vorbit cu Alice si cu Ionut (si pe mine si pe Alina nu ne-a bagat in seama – poate nu ne-o fi recunoscut, ha, ha) si eu, desi imi amintesc de ziua aia, abia acum am aflat cine era! 🙂 Retroactiv, eu si Alina ne ingrozim de ce ne-o fi iesit din laringe cat a stat omul acolo.

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:07 Răspunde
  • Nu-mi amintesc prea bine, asta apropo de sticle :), cert e ca eu sunt cam dura cu musafirii si am instincte secretariale violente: ii intreb daca au intalnire programata, daca nu cumva au gresit firma si daca nu raspund in timp util, ii zburatacesc la parter, la clinica de fizioterapie (ca multi care vor la cabinet urca, din greseala, la noi). Asa ca eu mai stiu ce-oi fi facut ??? 🙂 🙂

    Alina Grozea 6 septembrie 2010 0:10 Răspunde
  • good job, Alina!! :)))))

    un trecator 6 septembrie 2010 0:12 Răspunde
  • Stai, Alina, ca incepe reconstituirea: zice Omuldelamunte ca n-ai reportofon, deci era cumva ziua aia cand vorbeam eu ca vreau sa-mi cumpar reportofon? Si ma exprimam plastic cu privire la comertul online? 🙂 Mai, tu macar vii fardata de-acasa. 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:14 Răspunde
  • @Alina- spuneam de Omuleţuldelamunte că este mutulică şi partizan, fără vreo implicare în dialogul din dimineaţa cafelei.
    Dacă vorbeşti aşa cum rostogoleşti cuvintele cu tâlcul cuvenit unui jurnalist de mare efect, nu ai cum să fii mutulică!

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 0:16 Răspunde
  • Pai da, Trecatorule, ca la noi bate cate cineva la usa, cioc-cioc, intra si zice: „Buna ziua, am programare la fizioterapie!”. Asa, si? Multa sanatate va dorim, dar cu ce va putem ajuta noi? Dar Alina nu intinde discutia, le taie macaroana imediat si-i trimite cu un etaj mai jos, unde nu au destule indicatoare pentru clinica si multa lume tinde sa urce la noi, sa ne ceara masaje. 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:17 Răspunde
  • Aha, scuze, deci nu era ziua cu reportofonul, acum am inteles!

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:17 Răspunde
  • Ei, Omuldelamunte mai zice si ca tac, deci probabil era noapte, si nu zi! :)))

    Alina Grozea 6 septembrie 2010 0:19 Răspunde
  • Aha, acuma pricepui! Ceea ce spune multe despre IQ-ul meu de duminica seara! 🙂

    Alina Grozea 6 septembrie 2010 0:20 Răspunde
  • Lasa ca nici al meu nu-i mai grozav, vazusi… 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:21 Răspunde
  • eu zic sa stai linistita, Simona, nici eu nu plec fardat de acasa :))

    un trecator 6 septembrie 2010 0:22 Răspunde
  • Ei, las ca punem mana de la mana si poate iese unul mai de Doamne-ajuta! 🙂 La IQ ma refer… Dragilor, cred ca ma retrag cu gratie, ora mea de culcare a trecut demult! 😉
    Hmm, inca mai meditez la cele intamplate… 🙂

    Alina Grozea 6 septembrie 2010 0:24 Răspunde
  • Alina, noapte buna, mai vorbim maine pe tema asta, la redactie 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:29 Răspunde
  • Aha, Trecatorule, si tu tot la serviciu te fardezi? 🙂 Stiam eu ca avem afinitati, din moment ce ne intalnim pe blog. In alta dezordine de idei, tu nu te-oi fi fardand, dar la tine nu vin colegii de blog incognito, in birou. 🙂 Sau ai o secretara mai vigilenta si te previne, sa ai timp sa-ti indrepti si tu cravata pana intra persoana. 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 0:31 Răspunde
  • @Simona- Nu scotociţi prin amintiri! Eraţi în regulă toate şi toţi!
    Întâlnirea mea era cu Ionuţ , am răspuns scurt chestionarului Alinei care deja îşi îndreptase arătătorul spre fizioterapie şi am trecut mintenaşi la subiect ca să nu împietez procesul de producţie.
    Nu aveam a vă deranja pe voi.
    Biroul arăta ca laboratorul unui cercetător pe care nu-l interesează ordinea retortelor, ci cum să delecteze lumea exterioară şi cum s-o lecuiască de antivirusul cunoaşterii.

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 1:06 Răspunde
  • Stai linitit, nu scotocim dupa nimic, ne amuzam si noi…
    Sa nu-mi spui ca Ionut stia cine esti si nu ne-a zis, sa vezi ce bataie incaseaza maine! 🙂
    (Ionut, run fo your life!)
    Si, oricum, retine ca nu ne-ai „deranjat” si n-ai sa ne deranjezi niciodata, ma bucur mult pentru intorsatura asta a lucrurilor, e magulitoare pentru noi optiunea ta.

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 1:15 Răspunde
  • @Simona- Nu, Ionuţ nu ştia! O să afle astăzi de la voi, deşi nu cred că o să se răstoarne pentru că nu-i genul care să citească siropurile mele.
    Am cugetul împăcat pentru că i-am economisit o bătăiţă.
    Omuleţul se va mândri cândva cu nişte mentori celebri, deşi doar tastează în vecinătate-vă.

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 1:29 Răspunde
  • ” Viata este alcatuita din sesuri, din vai, din piscuri, din platitudine si din rutina, din deprimare si din bucurie; si dintr-un element permanent si obligatoriu:munca. In toate adversitatile si-mpotriva tuturor adversitatilor, omului ii ramane acest suport moral:munca”. Ileana Vulpescu, Arta Conversatiei

    ahlan wa sahlan Simona,
    Am inceput cu acest citat din cartea doamnei Vulpescu, pentru ca mi s-a parut adecvat articolului tau. Si eu sunt ziarista, mai bine spus…am fost, in Romania, timp de 15 ani. Am plecat in Canada, cu doua mari off-uri. Unul, a fost acela ca a trebuit sa-mi las parintii singuri, iar al doilea, a fost acela ca nu am avut parte in Romania sa-mi fac meseria pentru care am varsat rauri de lacrimi, meseria mea draga, pe care am iubit-o mai mult decat m-am iubit pe mine, pentru care mi-am sacrificat familia si relatia cu omul, atunci drag. Am inceput sa scriu articole la varsta de 15 ani. Lucram pentru un ziar local din Prahova. A fost momentul cand, am realizat ca acesta va fi drumul meu in viata. Un drum greu, presarat cu multe piedici, inversunari, lacrimi, dezamagiri, dar si clipe minunate petrecute fie in reactia ziarelor si revistelor unde am lucrat, fie pe platoul de filmare in televiziune. Mi-am dorit foarte mult sa pot lucra pe Politica Externa si ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca am avut aceasta sansa, chiar daca a fost numai pentru un an si jumatate. Cand am venit in Canada, in august 2007 am avut posibilitatea sa colaborez cu cateva ziare romanesti din Toronto, iar acum, colaborez, ca voluntara, cu un ziar romanesc din New York. O fac pentru ca mi-e dor sa scriu, pentru ca, de acest minunat virus al jurnalismului nu voi scapa decat atunci cand Dumnezeu ma va lua.
    Si eu, ca si tine sunt fascinata de lumea araba, de limba araba, in ciuda tuturor rasismelor, in ciuda tuturor prejudecatilor si a manipularilor. Oameni buni si oameni rai exista peste tot in lume si este pacat sa blamam o natiune intreaga, pentru cativa descreierati. Sunt o norocoasa, deoarece am cunosc arabi deosebiti.2 oameni minunati care mi-au schimbat viata si care m-au facut sa inteleg mai bine cultura lor, traditiile lor, sa le iubesc limba si pe ei ca oameni.
    Imi cer mii de scuze, pentru lungimea mesajului, dar astazi, desi iti citesc mereu articolele si te felicit din suflet pentru ele, cand ma simt prabusita sufleteste, cand vantul desertului bate direct in sufletul meu, te-am simtit mult mai aproape si am simtit nevoia sa vorbesc cu tine, fie si prin intermediul acestui blog.
    Iti doresc, din suflet, sa ai parte in viata de multa lumina, bucurii, de oameni care sa te merite si,mai presus de toate, de multa dragoste. Macar tu, sa ai parte de asa ceva. Eu tocmai am pierdut-o!

    layla saiida wa illa-l-liqqa!

    Cu drag,
    Alexandra Mihai,
    Montreal, Canada

    Alexandra Mihai 6 septembrie 2010 1:35 Răspunde
  • Esti prea dragut cu noi.
    Sper sa fim demni de speranta si increderea Omuletului.
    Ingaduie-mi o reverenta, pentru felul in care ne vezi si pentru cuvintele tale.
    Multumesc frumos…

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 1:46 Răspunde
  • Dragilor, iubesc acest clip. De mult. Noapte buna.
    http://www.youtube.com/watch?v=lJY8fhGTMU0

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 2:27 Răspunde
  • Ulicica, persoana cu 3 facultati nu sunt eu. Sunsemnata a facut doar una, terminata surprinzator de bine dupa cate vacante pe munte am petrecut in cei 5 ani si dupa cat de putin am invatat (doar in sesiune, de unde mi se trage si alergia la ness).
    TM, Ulicica, I need a nickname ! TM, Muck cel Nick suna prea leonin. Ceva mai antilopian (nu ma contraziceti cand ucid cu tastatura rece limba romana) ?

    Ana 6 septembrie 2010 9:44 Răspunde
  • Sunsemnata manaca ltere toat zua. Si, cnd nu l manaca, le inlovuiezte.

    Ana 6 septembrie 2010 9:45 Răspunde
  • ODLM, „mintenasi” ? Din ciclul cartezian „papanasi”, „coconasi”, „alti nasi” ? 🙂

    Ana 6 septembrie 2010 9:48 Răspunde
  • Vad ca a fost un week-end a la Francaise. Una din melodiile mele preferate, alors: http://www.youtube.com/watch?v=7wXcvx4EYG4

    Ana 6 septembrie 2010 9:54 Răspunde
  • Uli: The Holiday. Seen so many times! Imi place foarte mult. Desi de fiecare data imi spun ca un film asa usurel i-ar placea unui persoane nu tocmai congruente intelectual cu Cartarescu, sa zicem, daca tot l-ati pomenit, si ca eu nu pot fi acea persoana, eu trebuie ca sunt (sa fiu) atat de desteapta incat as putea rescrie teoria relativitatii, facand-o absoluta. 🙂
    The portait of a lady: am incercat cartea, cu engleza mea neinvatata la scoala. Am reusit sa inghit cam 50 de pagini, inca le mai diger 🙂

    Ana 6 septembrie 2010 10:00 Răspunde
  • @Ana- „Mintenaşi”- pers.II-a plural şi „minte-n-am” pers. I-a singular.
    De aici şi derivatele: „papa-n-am”, „coco-n-am” „naşi-am”

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 10:12 Răspunde
  • Simone, ca tot indragesc eu jobul tau pana la a ma autocorecta: daca in redactia voastra nimeni nu spera sa ajunga vreodata – ca jurnalist – ma puteti angaja pentru masaje ? Ma descurc binisor si, asa, nu ar mai trebui sa dati afara oamenii care vin la fizioterapie. In loc sa indreptati degetul catre usa, l-ati indoi catre sol, unde as astepta eu, cu Tango in mana stanga si unguentul antireumatic in dreapta. Promit sa impart cu voi castigurile 50/50. Adica, daca ma lasati sa imi fac veacul (de nesinguratate) pe la voi, va dau tot. 🙂

    Ana 6 septembrie 2010 10:14 Răspunde
  • ODLM, atunci corect e : „Minte-n-aşi-avea”, cu trecutul „minte-n-am-avut-si-rau-am-facut”. Stii ca iti sunt fan, sper, deci fii bland cand dai cu nuiaua lingvistica in calul de bataie (moi). 🙂

    Ana 6 septembrie 2010 10:16 Răspunde
  • @Ana- Nu dau cu nuiaua în tine. Doar mă autoflagelez cu virgulele.
    Eşti Ana-fun.

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 10:28 Răspunde
  • Mi-am insusit nickul. Iti multumesc pentru botez si ma aplec periculos (periculoasa 🙂 ) peste balcon, pentru a ma usca.

    Ana-fun 6 septembrie 2010 10:36 Răspunde
  • OLDM, ca Ana-fun astept „moderation”. Daca stiam ca „moderation” e ceva ce poti obtine asa usor… 🙂
    TM, Uli, cum vi se pare Ana-fun ?

    Ana 6 septembrie 2010 10:50 Răspunde
  • Simone, dintre „Ana-fun”, „Fizioterapeuta”, „Ana-Liza-si-Sinteza”…care ti se pare mai bun ? Stiu ca nu e tocmai locul sa provoc un brainstorming pentru lipsa mea de inspiratie, dar contez pe umorul vostru sa imi aruncati o porecla pe care sa o pot „duce” 🙂

    Ana 6 septembrie 2010 11:00 Răspunde
  • @Ana- Platforma Word Press nu se leagă de nick-uri sau adrese de mail schimbate. La derută, poţi avea câte-ţi indică apetitul.
    Singurul care te înghesuie la „moderation” şi apoi la mila Simonei este IP-ul.

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 11:39 Răspunde
  • ODLM, n-am schimbat adresa de e-mail si nici IP-ul, doar „Name (required)” 😀 . Mi s-ar fi parut logic ca (cacofonia, a doua mea natura, the better one) presa de cuvinte sa tina cont de e-mail, nu de nume. Dar, daca adancesc logica, nu vad de ce ar tine, din moment ce eu nu dau cu e-mailu’ aici… ci doar cu „Submit comment”u’.

    Ana 6 septembrie 2010 11:50 Răspunde
  • Uli, ti-am citit postarea cea lunga. Corectez: cea frumoasa. Puiutul tau are o mama desteapta si o sa aiba o mama care va face ce vrea, cu pasiune. Habar n-ai ce nasol e sa nu stii ce vrei 🙂 Bafta cu scolile inalte, stiu ca, oricat de multe etaje ar avea, vei gasi liftul potrivit 🙂

    Ana 6 septembrie 2010 12:10 Răspunde
  • Alexandra, ce surpriza!… Eu ar trebui sa-ti spun tie „ahlan wa sahlan”, sunt asa voioasa ca scrii la noi…
    Iti multumesc pentru mesaj, stiam despre tine destule lucruri, acum sunt chiar incantata sa te regasesc aici… Mi-ai adus si un bagaj de nostalgii canadiene si mi l-ai lasat la usa, tocmai cand reusisem sa ma impac cu ideea repatrierii pe termen lung… 🙂 Afinitatile noastre legate de Orient (ale mele, doar lingvistice, in rest nu pot sa spun ca m-am lipit prea tare de segmentul uman din zona) nu fac decat sa imi sporeasca bucuria… Te mai astept(am) aici, cu mult, mult drag! 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 13:23 Răspunde
  • Ana, nu ne ispiti cu masajele, ca noi deocamdata il exploatam pe Ionut – care face niste masaje i-re-zis-ti-bi-le! – dar care nu sta mereu la dispozitia noastra, prefera sa maseze tastatura Mac-ului. 🙂 Iar noi, vesnic intepeniti de pozitia noastra intelectuala si paguboasa la birou, avem dureri de spate si de gat si tanjim dupa rasfaturi fizioterapeutice. 🙂 Cateodata, se indura de noi, iar atunci, se aud din birourile noastre niste gemete extatice care ar da de gandit multora, daca nu li se ofera explicatii. 🙂
    Serios vorbind acum, ma bucur mult ca esti aici, aduci foarte multe nuante noi comunicarii noastre, esti ca un refren neasteptat de frumos. Multumim, cu drag.

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 13:27 Răspunde
  • Simone, insinuezi ca ma repet ? Stii tu, ca refrenul 😀
    Nu va ispitesc cu masajele, ma ofer sa va traumatizez umerii in timp ce ma uit peste ei, in monitor, citind in avans continutul urmatorului numar al revistei 🙂
    Cum o fi o zi de munca la Tango ? Dimineata, proaspat treziti pe canapeaua proprietatea proprietarului, sort of speak: scartait de geam deschis cu ultimele forte. Fasait delicat de hartie care curata urmele de scrum de pe birou. Cascat feminin, mai precis acoperit delicat cu coperta unei reviste scoase de sub cap. Pranz: cafeaua si-a facut, in sfarsit, efectul. Se incepe munca. Dupa 5 min, de opreste munca. Ionut are un virus informatic si n-are, deci, calculator. Ionut este liber pentru masaje. Cumva, insa, se simte prins. Dupa-amiaza: au, ah, of, uf, pe diferite tonalitati. Vecinii de la fizioterapie: invidiosi. Pacientii proaspat sositi la fizioterapie: siderati. Dupa-amiaza, mai tarziu: redirectionarea catre alt etaj a cozii de doritori de masaje cu (ultra)sunete. Calculatorul lui Ionut merge. Cineva se gandeste la Ana, palid surogat de Ionut, dar ceva mai „available”. Insa Ana e la birou, muncind pe rupte, adica rupand muncitele clipe din 10 in 10 secunde ca sa vada daca nu cumva acolo sus, pe blog, cineva i-a raspuns. 🙂
    Si tocmai cand ma credeam un titlu de roman (dac), Simona m-a facut refren. Traiasca poezia ! 🙂

    Ana-fun 6 septembrie 2010 14:14 Răspunde
  • Simone, sa nu-mi iei in nume de rau (raul, ramul 🙂 ) adaugirile tabagice, da ? Le-am preluat din zbor, ca pe fumul de tigara, dintr-o postare de-a voastra de mai sus.
    Daca mi-ai fi spus ca sunt ca o capodopera, as fi reformulat cele de mai sus, adaugand carti in editii rare, curatenie farmaceutica, arome diafane de cerneala de tipar, emulatie, exces de vorbe de duh pe milimetrul patrat de ureche receptoare etc. 🙂

    Ana-fun 6 septembrie 2010 14:33 Răspunde
  • Ma bucur sa va revad 🙂
    O fac zambind cu gandul la articolul pe care l-am citit inainte sa intru pe blogul tau, Simona. Era despre mult asteptata casatarie a printului William cu iubita sa de „10 ani cu intreruperi”. Partea interesanta din articol era cea referitor careia (tineti-va bine) viitoarea mireasa ar fi renuntat la jobul ei (in compania parintilor ei, o companie online de organizat petreceri parca) pentru „a se dedica mai mult relatiei cu printul”…si gandul meu la fel ca al multora dintre voi a zburat firesc spre ipoteza unei relatii cu un print, care sa ti „impuna” renuntarea la job. :))
    Paradoxal cu ce am vrut sa las sa se inteleaga mai sus, intr-o oarecare masura o compatimesc, si nu neaparat pe ea, pe toti cei care nu au simtit vreodata placerea de a avea un job normal de zi cu zi de care sa depinda. Si asta pentru sunt omul, a carui fericire sta in lucruri marunte, bucuria de a-mi cumpara o pereche de pantofi, la care m-am uitat saptamani in sir n-as da-o pentru un dulap plin de pantofi din care sa nu ma pot hotari pe care sa ii incalt.
    Ok nu sariti pe mine, si eu ca orice om muncesc pentru a deveni pe zi ce trece tot mai prospera, dar nu traiesc pentru ceea ce visez sa am, ci traiesc pentru ceea ce am.
    Concluzie: Imi place tot ce am facut si ceea ce fac, ma consider norocoasa de a fi trait experiente interesante in „campul muncii” pana la o varsta la care altii nici nu s-au hotarat ce vor sa faca si asta pentru ca acolo sus cineva ma iubeste si are grija sa-mi dea de toate cu masura:)
    Va imbratisez si va trimit o parte din placerea cu care imi incep eu saptamana la munca 🙂
    Cu drag,
    Angelica

    Angelica 6 septembrie 2010 15:39 Răspunde
  • Angelica, esti fenomenala, ador tonusul tau, esti si contagioasa (sper!). Sunt sigura ca felul in care pui problema va face prozeliti pe blogul de fata. Cunosc si eu, din fericire, bucuria de a savura ceea ce am, nu ceea ce voi avea. Totusi, seara, in avans, diger cateva povesti plasate in viitor, asa cum le vad eu, asa cum simt ca se vor derula…

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 15:55 Răspunde
  • Ana, o zi de munca la Tango are cate ceva din tabloul infatisat de tine, are si ceva din nebuniile noastre individuale, as putea povesti o saptamana despre o zi in redactie. Poate vreodata voi face si asta… In general, muncim, desi n-as zice ca e cuvantul cel mai elocvent, cred, mai degraba, ca in permanenta ne preocupa ceva (in plan profesional sau personal, aici straturile se amesteca aiuritor si frumos).

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 15:58 Răspunde
  • Simone, nici nu stii ce placere imi face cand imi raspunzi ! )Nota pentru mine: sa nu ma obisnuiesc cu asta.)
    Presupun ca, din realitatea Tango, tabloul meu a luat rama 🙂 Care nu face pictura. Culorile sunteti voi, foarte vii si incontrolabil de lipicioase, pe care noi toti le credem in tonuri clasice dar pun pariu ca melanjul intelectual este mult mai „a la Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez” (traiasca netul!). Si mai e lucrul ala special, precum albastrul de Voronet, acea substanta secreta care va face sa fiti frumoase tot timpul si parte a unui intreg fara fisura.

    Ana-fun 6 septembrie 2010 16:10 Răspunde
  • I love my job! I do, I do!
    Am facut ffff multe lucruri gresite, am fost dezamagita in viata de oameni si de faptele lor… am gasit intotdeauna refugiu pufos in munca mea. N-am dat gres cu alegerea facuta. nu ma vad facind altceva.
    N-am sa pretind ca nu sint si zile cind n-as vrea sa mai aud de mersul la birou. N-am sa pretind ca nu sint si perioade cind imi vine sa urlu. si totusi… nu vreau sa fac altceva.
    Ana si Simona,
    am avut masaj la birou… da, da… in perioada taxelor acum doi ani. au adus un maseur si ne program la masaj o data pe saptamina. 🙂 era fun. dupa sedinta de masaj ma apuca asa o leneeee si as fi dormit…

    iana 6 septembrie 2010 16:24 Răspunde
  • Iana, semanam. Si pe mine ma apuca lenea si as dormi. Tot timpul 🙂

    Ana-fun 6 septembrie 2010 16:28 Răspunde
  • iana, ana, si eu am chef de-o leneeeee…..deci nu spun nu masajului. 🙂

    eu aduc muzica:

    http://www.youtube.com/watch?v=5dlrXCYrNYI&feature=player_embedded

    eu spun ca is cele mai faine versuri pt un masaj- fie el si la birou. 🙂

    tania 6 septembrie 2010 17:09 Răspunde
  • Draga Simona, prin acest comentariu as vrea sa va multumesc si sa va spun ca va admir pe toti cei care va asumati atitea riscuri, pentru a face o meserie pe care o iubiti.

    Voi incerca sa prezint o opinie a cuiva care nu a aspirat niciodata sa fie jurnalist. Am visat pe la 12 ani sa zbor pe alte planete 🙂 , dar la Jurnalistica tot nu m-am gindit. Poate pt ca nu aveam niciun talent, sau poate pt ca iubeam prea mult matematica si imi placeau lucrurile exacte, sau poate pt ca in comunism nu se facea jurnalistica, sau all of the above.

    Am iubit si iubesc sa citesc carti, admir pe cei care au talent si le sunt recunoscatoare. Consider ca acest har pe care-l au, este un cadou pt intreaga omenire.

    Dar acum nu ma voi referi la cei care scriu carti, ma voi referi strict la jurnalism, cu accentul pe America de Nord.

    Asa ca nu vorbesc de pe o pozitie de frustrare si nemultumire, este numai o opinie a cuiva din afara.
    Cu cit trec anii cu atit aceasta meserie de jurnalist imi pare a avea o soarta tot mai vitrega.
    Exclud pe cei care scriu despre cine a fost surprins iesind din patul cuiva, asta nefiind jurnalism, dupa criteriile mele. O fi ceva , dar nu jurnalism.
    Insa cei care ar dori sa-si faca meseria conform legilor Jurnalismului, au in fata lor munti, care de cele mai multe ori nu pot fi mutati.
    – Sunt uneori interese mari financiare care nu permit dezvaluiri, un exemplu ar fi documentele/interviurile care prevesteau criza financiara din SUA si din lumea intreaga, dar care documente au aparut, in mod timid, abia acum vreo citeva luni. Sau cazul Bernard Madoff, in care, un jurnalist, cred, a atras atentia asupra a ceea ce se intimpla, cu vreo 12 ani in urma si toate plingerile lui fell on deaf ears, si multe altele.

    – Apoi sunt legi care te obliga sa fii politically correct si uneori te simti la fel de cenzurat ca in comunism.

    In schimb, in timpul lui Clinton, la initiativa unui Partid politic american de opozitie , au fost adunate toate femeile usoare cu care Clinton ar fi avut relatii si totul s-a documentat cu un lux de amanunte demn de cauze mai bune.

    – In zilele noastre , globalizarea ne obliga sa fim alerti si pregatiti sa ne re-inventam in asa fel incit in decursul unei vieti sa avem capacitatea sa ne schimbam cariera de 3 -4 ori, sau sa ne luam valizele si sa ne mutam pe alte meleaguri. Jurnalistica este legata de limba materna, rareori poate fi facuta in alta limba, doar daca ai invatat-o de mic ca pe o a doua limba. Apoi in Jurnalistica trebuie sa cunosti cultura tarii in care ai aterizat, sa-i simti pulsul. Cu meserii de IT, inginer, farmacist, etc, iti iei meseria cu tine si poti sa ai rezultate exceptionale, oriunde te-ai duce, in Jurnalistica aproape ca-ti pierzi meseria. Intr-un fel, in zilele noastre, a incepe o cariera in Jurnalistica este ca si cum ai construi castele din nisip, cu acea inocenta adorabila a copiilor.

    Cred ca pot sa numar pina la 10, jurnalistii americani, din ultimii 20 de ani, cu adevarat de valoare. Unul din ei a fost Walter Cronkite, dar pina si pe el s-au grabit sa-l pensioneze pt ca devenise incomfortabil pt unii.
    Insa cind Walter Cronkite spunea ceva, toata lumea asculta si stia ca asa era cum spunea el.
    Apreciez si pe Christianne Amanpour si pe Katie Couric.

    Marea majoritate a reporterilor trebuie sa urmeze linia impusa de proprietaruii ziarului. In SUA exista un canal de TV, Fox News, la care daca te uiti, simti cum ura iti sare din televizor, drept in casa. Ca urmare nu platim pt acel canal si nu-l avem.

    Jurnalisti care sa-si ia riscuri imense pt a spune adevarul, sunt pe cale de disparitie.

    Ideea unei lumi fara jurnalisti exceptionali este infricosatoare, avem nevoie de ei ca de aer, insa este o meserie cu foarte mari riscuri, care ar cere super-oameni. Dar si satisfactiile pot sa fie imense.

    Cind ma gindesc la aceasta meserie ar fi ca si cum as ateriza in Afghanistan si as intreba pe cineva de pe strada care este cel mai inalt virf de munte din tara lui.
    Apoi, cu relatii, bani, masina, magar, m-as catara pe virful acelui munte si m-as arunca in prapastie, direct in cap ,cu speranta ca cineva m-ar prinde.

    Cam asa de mare mi se pare mie riscul si pt acest motiv am un munte de admiratie pt cei care fac aceasta meserie asa cum ar trebui facuta.

    🙂

    Odille 6 septembrie 2010 17:27 Răspunde
  • Bine va regasesc, spirituali nevoie mare 🙂 ca de obicei . Ana, ma bucur ca-ti arde de glume. Cand am auzit de masaj mi-au si pulsat talpile. Azi am facut un sport extrem, avand o multime de treburi nasoale si functionaresti, m-am intzolit si cocotat pe tocuri. Avantaj: obtin mai usor atentia necesara si rezolvarea chestiunilor. Dezavantaj: de fapt au fost enorm de mult ghisee si am tanjit deznadajduita dupa preaiubitii mei tenisi. Ana, nu vrei sa-ti spunem Giughi? Imi place mie numele asta de alint, nu stiu exact ce-mi inspira, asa mi-a venit. Eu am citit-o in romana, delicios! Filmul e praf in ochi. Inaltator au ba, eu ador filmele haioase si neserioase, drame pot sa-mi imaginez si singura, chiar sa-mi produc, daca mi se face pofta. Mda, mi-am inregistart dosaru pt. examen sa pot sofa masina de „epoca” a socrilor. Alelei sosele! O visatoare la volan care tine pe toata lumea in spatele ei in vreme ce se iteste pe geam la niste copii adorabili de tigan jucandu se cu pietricele. Odille, un text foarte bine documentat si argumentat, m-ai lasat fara cuvinte. Omuletule, oi fi tu batran (daca zici..) dar mie tot mi-esti drag. Simonaaaa, ia divulga…..cum e omuletul nostru? Nu ma refer la fizionomie, niste ponturi, ceva ?

    Ulicica 6 septembrie 2010 18:33 Răspunde
  • Scurt bilant pt ca sa uit si mai bine unde calc în strachini.
    1 Foiletonul de la Munte la Mare sau cu ochiometru printre «zeite» 🙂
    Asadar, ca sa rezum teancul de episoade cu mistere si revelatii, dupa priceperea mea de elev lenes : Muntele s-a dus la Mahomed dar n-a vorbit cu el pt ca nu stia araba 🙂
    Din toata afacerea asta cu urechi lungi si schimburi idem, am aflat cum sa accesam mult visata locatie a tangoistelor : ne facem un make up de om cu nevoi fizioterapeutice si ascultam redirectionarea bolovanoasa a Alinei ca pe un cantec de binefacere 🙂
    2 Albinutza Ana a tinut în aripioare blogul toata dimineata bazaind cu gratie si simpatice contorsionari. Ana-fun e fun 🙂 As fi zis Ana Fora dar asta-i doar o parere cu distanta si procedeu retoric 🙂
    3 Alianta romano-germana s-a destramat din orizonturi 🙁
    4 Retin pe omoplati ideea de masaj si printre cei 2 neuroni ideea de Angelica 🙂
    5 Ulicica for President ! 🙂
    6, vine sefa Simona si ne prinde !

    Thomas Man 6 septembrie 2010 18:45 Răspunde
  • Ce face X-Factor din britanici.
    Faza 1, organul vocal
    Pepper & Piano – You Took My Heart
    http://www.youtube.com/watch?v=n83jxEyt6OY
    Faza 2, palariuta
    Olly Murs – Please Don’t Let Me Go
    http://www.youtube.com/watch?v=-4S9gQb9PjM

    Thomas Man 6 septembrie 2010 18:49 Răspunde
  • Amorul ca desfrau multiofertant, sampanie si foc de artificii vizual cu niste beegeesi de azi :
    Scissor Sisters – Any Which Way
    http://www.youtube.com/watch?v=HHv0jW4p_xA

    Thomas Man 6 septembrie 2010 18:52 Răspunde
  • azi, nu prea mi-a placut job-ul pe care il am. ca daca nu-l aveam, nu ash mai vazut-o pe ministra Udrea cu pantaloni mai lungi decat piciorusele ei, insailati, de urgenta, cu fir din doi in doi cm. 🙁 adica puteam sa vad astfel pe oricine, dar nu pe dansulitza, intr-o asha postura- ea, care este atat de atenta cu infatisarea-i…daca ar fi prins-o presa (asta apropo de ce spui tu, odille), cred ca ar posta-o in catalogul cu…Asha Nu…

    tania 6 septembrie 2010 19:17 Răspunde
  • (ar fi postat-o)- sorry again.
    TM, prea mult efort la pepper and piano. in rest, da, destul de emotionanta tipa. dar s-a vazut, deja, ca s-au sters ceva lacrimi pe acolo. 🙂

    tania 6 septembrie 2010 19:19 Răspunde
  • Odille, am citit cu placere si interes ce-ai scris, iar esenta (subiectiva, a lecturii mele) e ca, intr-adevar, a fi jurnalist azi e o munca de explorare nu numai in sensul bun, dar si in sensul chinuit al cautarii unui rost, unui job stabil, satisfacator material, dar si moral etc. Ai dreptate, stiu ce gust au aceste etape. Si nu am senzatia aia pufoasa de siguranta a viitorului, doar ca nu pornesc de la ideea ca voi face jurnalism toata viata (desi asa imi place sa cred, in zilele lungi de vara), raman insa scriitor si, in rest, ma voi adapta la vremuri si oportunitati.

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 20:21 Răspunde
  • Ianaaaa, ce voioasa esti tu! 🙂 Stiu ca in Americile si Canazile noastre se practica, in unele firme, masajul revigorant, probabil de-aia am ramas si eu setata pe mofturile astea. 🙂 Dar e asa de bine… E minunat ca nu-ti doresti altceva de la jobul tau, ar fi o tortura sa urasti zilele de luni. 🙂 Grozav.

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 20:24 Răspunde
  • Ulicica, esti tu draguta si haioasa ca intrebi de Omul (Omuletul e fiul…), nu pot sa divulg nimic, daca nu divulga el! 🙂
    Dar oricum, nu-l crede, ca nu e batran deloc, are copii mari, dar foaaaarte tineri. 🙂 Sau i-a facut devreme. 🙂 Si e frumos. Dar, cum minunat spune si pe blogul lui, „numai pentru ea”. E un om fin si deosebit, asta pot sa-ti spun. Gata, nu ma mai trage de limba, n-am dreptul sa mai cuvant. 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 20:29 Răspunde
  • Thomas, v-am prins. 🙂 Pana ai ajuns la 6, m-am infiintat. 🙂 De maine va prind si mai iute, ca mi-am comandat alt laptop si mi-l aduc aia la redactie si abia astept sa va urmaresc cu tehnologie mai avansata. 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 20:31 Răspunde
  • Tania, sunt alaturi de tine in greaua suferinta, cu Udrea insailata. 🙂 Mortal! 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 20:32 Răspunde
  • Thomas, ce dragut din partea ta sa ne trimiti la degustat cate o bucatica din (tine ? ) placerile tale de zi cu zi. Care de altfel nu sunt chiar de lepadat. Iti trimit si eu o mostra, http://www.youtube.com/watch?v=_am1ydf8QRA ,i love this song. Tania, nici nu pot sa-mi imaginez scena 🙂 Udrea e unul din acele motive pentru care mi se intampla sa ma jenez ca sunt femeie. As vrea un bazin luung, sub luna, numai pentru mine. Stau pe scaun precum calul in sa si ma visez innotand. Simona, banuiam eu 🙂 Ana, ma bucur pe undeva ca nu absolvisi acele trei facultati. Erai mult prea multilateral profesionalizata si ma intrebam cand oi fi avut timp sa mai si traiesti. M-am linistit, n-o sa ma plictisesti cu povesti din sala de lectura cand mergem la munte 🙂 Noapte superba va doresc, ma duc sa motai cu Sleepless in Seattle.

    Ulicica 6 septembrie 2010 20:56 Răspunde
  • Ulicica, nu motai cam devreme? 🙂 Noapte pufoasa iti dorim!

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 21:02 Răspunde
  • hhmmm, cum e ceva pufos, hop si eu !:P

    un trecator 6 septembrie 2010 21:08 Răspunde
  • Ei, daaaaa, Trecatorule, da’ si cate pufosenii au fost pe-aici la care ai lipsit! 🙂 🙂 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 21:32 Răspunde
  • Simona- Îţi sunt recunoscător.
    Aş vrea ca spusele mele să aibă acelaşi impact asupra cititorilor, dar vezi, cu aşa ceva te naşti în Buzău, cu o profesoară de franceză mereu ghidându-ţi calea.
    Talent ca al tău avea casa câteva străzi mai încolo de mine. Tu te-ai născut chiar în cetatea lui.

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 22:28 Răspunde
  • Ma impufoshesc si eu…n-am decat un regret-doua. Am terminat ultimul Tango (cum suna) si a cam venit toamna. Nici unul nu e rezolvabil. Blogul asta e ca un club virtual, nu? Ca si cum ai mai trece din cand in cand sa vezi ce mai face lumea, doar ca in afara de 3-4 poze, nu prea stii pe nimeni, nu ca ar fi o mare problema!

    Corina L 6 septembrie 2010 22:32 Răspunde
  • Corina, te contrazic, sunt mai mult de 3-4 poze…numai Simona are peste 40 si Alina vreo 10, si numai pe pagina asta :))

    un trecator 6 septembrie 2010 22:38 Răspunde
  • Omuldelamunte, te indarjesti sa stai departe de un adevar frumos: scrii minunat. In plus, eu nu-mi pot transcrie acum imbujorarile pe blog, nu stiu cum sa raspund, in vorbe, la asemenea cuvinte frumoase, nu stiu sa merit pretuiri de genul asta, poate si pentru ca, in adancul gandului meu, stiu ca nu le merit, stiu ca pot mai mult si nu fac mai mult, ca ma complac intr-o alergare usoara, asa cum mi-ar spune cei mai luptatori ca mine. Astept cu sufletul la gura o motivatie, si cand o voi avea, veti sti cu totii, nu pot sa-mi tin exaltarile in discretie, ca o fata regala. Iti multumesc…

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 22:43 Răspunde
  • Corina, asa ni se parea si noua la inceput, ca e doar o leganare virtuala, dar cand ajungi sa vorbesti zilnic cu aceiasi oameni, chiar transpusi in pseudonime, devii dependent de ei, la cel mai frumos mod. Nu mai vorbim ca, la intervale masurate, identitatile se afla sau se intuiesc placut. Iar atunci e cu atat mai suav, mai promitator, mai surprinzator.

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 22:46 Răspunde
  • Trecatorule, e cumva o aluzie fina sa-mi schimb gravatarul? Te-ai plictisit de bluza mea rosie? 🙂 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 22:47 Răspunde
  • da’ de unde! lasa-l asa, te vedem mai repede cand apari printre noi 🙂

    un trecator 6 septembrie 2010 22:53 Răspunde
  • Las’ ca fac destula galagie cand intru aici, imi auziti pasii, n-aveti nevoie de semnale cromatice. 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 22:57 Răspunde
  • simone, promit sa scurtez suferintele astea „job-ale”. 🙂
    eu nu am mai vazut atat de multe pufosenii pe metru (mm chiar) patrat. 🙂
    la iarna ce ne-om face?

    tania 6 septembrie 2010 23:24 Răspunde
  • Ştiţi ce-mi place mie la Băsescu?
    Elena Udrea…
    Nu vă dezminţiţi voi fetele nici când un ministru trece falnic prin urbe. Eu nu m-aş fi uitat la sălaiul Udrei, decât dacă poate s-ar fi întâmplat la decolteu.
    Fiecare buzoiancă are talentul ei. Eu îl aleg pe al Simonei. Preşedintele a ales talentaulit…
    S-a bulit space-bar-ul!

    Omuldelamunte 6 septembrie 2010 23:38 Răspunde
  • Acompaniator, valorificator glande, umplutor sifoane, tripier, treibar pastator cutii chibrituri, melanjorist, marangoz calatachelagiu, fascinar , s.a.m.d.
    Din pacate in C.O.R.-ul romanesc nu exista meseria de ”vizitator ”. Mi-ar fi placut ! Din pacate, eu m-am orientat prost ,in graba si din dragoste . Tot din dragoste ! Si dupa motto-ul meu preferat …”ai grija ce-ti doresti …”, iata ca n-o mai pot profesa nici macar pe asta aici. Si raman la mai vechea mea dragoste , vizitator ! Si uite-asa sunt aici cu voi !
    Thoma as Man , aderare voluntara, alianta sigura ! Numa’ un guturai sanatos cu aroma de angina , in rest substante active si galerie guturala va fac in continuare !

    Grace 6 septembrie 2010 23:41 Răspunde
  • Fie si cuvantul Udrea ma plictiseste, ai zice ca e un stadiu bun, dupa dispretul anterior, dar nu, ma exaspereaza ca a ajuns sa ma plictiseasca politica. Totusi, desi suna iresponsabil, nu-mi pasa de niciun politician si ii detest in corpore – nu intrevad nimic de nadejde la orizont.
    Ai dreptate, nici nu i-as fi vazut cusaturile doamnei Udrea (nici macar pe cele cu ata alba), fiindca mi-e prea lene sa ridic ochii spre ea.

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 23:46 Răspunde
  • omule, pt linistea ta, decolteul era ok. like always de altfel. 🙂
    grace, de unde ai scos primele doua randuri? 🙂

    tania 6 septembrie 2010 23:47 Răspunde
  • simone, pai asta e. 🙂 eu, initial, nu am ridicat ochii spre ea. 🙂

    tania 6 septembrie 2010 23:48 Răspunde
  • Grace, era cumva in nomenclatorul meseriilor si cea de ganditor? Suna pompos, dar ia-o la propriu, mie imi place sa ma gandesc, asta as face toata ziua, mi-ar placea sa-mi castig painea din vis si din gand. Cand eram mica, voiam sa fiu vanzatoare la papetarie (sa miros caiete) sau la parfumerie (si tine cont ca era vremea cand parfumeriile miroseau a parfum Egreta, nu a Dior!). 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 23:51 Răspunde
  • Tania, asa spune, ca ma si miram! 🙂

    Simona Catrina 6 septembrie 2010 23:53 Răspunde
  • simone, 🙂 🙂 ce ar mai fi sa vezi anunt intr-un ziar:

    „angajam visatori si ganditori. salariu negociabil, asiguram carte de munca. conditii: seriozitate si chef de munca” 🙂

    tania 6 septembrie 2010 23:58 Răspunde
  • Tania, Simona a venit cu raspunsul …. :))))) Pentru mine ar mai fi o varianta : visatoare ! Daca s-ar putea trai din vise, din visele mele. O iubesc pe Ileana Vulpescu , dar e o adevarata provocare sa citesti in nomenclatorul meseriilor . Chiar s-or profesa oare toate ?

    Grace 7 septembrie 2010 0:00 Răspunde
  • Nnnttt, Tania, am uitat sa spun ca expresia „chef de munca” e un turn-off imbatabil, in cazul meu, ma scoate din circuit. 🙂 Desi sunt un om activ, fantezia mea (care uite ca nu mai e secreta) e sa fiu alintata, lenevoasa, ludica, tandra. 🙂 Spaima CV-urilor.

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 0:04 Răspunde
  • opaaa, simone. 🙂 suna asha fain fantezia in de sir de cuvinte-margarite. 🙂

    daca valul de disponibilizari or fi avut vreo legatura ca spaima asta, eu spun ca n-a fost corect. omul, inca, nu e bine apreciat la locul lui de munca. 🙂

    tania 7 septembrie 2010 0:10 Răspunde
  • (of, is turn-off cu atatea greseli. sorrrry!!)

    tania 7 septembrie 2010 0:11 Răspunde
  • sa zicem ca ma scot cu „jobul” asta: 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=riaHhTdg1dE&feature=channel

    tania 7 septembrie 2010 0:15 Răspunde
  • Mumos cantecel! 🙂 Plus ca-mi alimenteaza gandurile cu care imi gratulez noptile.

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 0:20 Răspunde
  • Grace, am sa googlelesc si eu nomenclatorul, intr-o zi, ca asa-ti vin ideile. 🙂

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 0:21 Răspunde
  • Tania , la mine esti cenzurata ! 🙁

    Grace 7 septembrie 2010 0:22 Răspunde
  • aoleu, grace, in asha hal am ajuns? 🙂 🙂

    tania 7 septembrie 2010 0:27 Răspunde
  • Simona, l-am googalit si gargalit si eu acu# vreo cativa ani ! Si mi-am propus s-o fac din nou .

    Grace 7 septembrie 2010 0:37 Răspunde
  • Halul tau Tania este incantator si tot ceea ce este incantator la aceasta ora este si provocator si cenzurabil, ca ingrasa sau provoaca insomnii ! De asta te-au cenzurat !

    Grace 7 septembrie 2010 0:42 Răspunde
  • Buna dimineata de la Giughi (lost first time 🙂 ) si Ana Fora (lost second time, pana am gasit in DEX ca ar insemna ceva in afara de anafura, la care ma gandisem fara ajutorul memoriei externe din fata mea); dupa cum iti spuneam, Uli, sunt Gemeni, deci ma pot descurca cu ambele. Pentru a nu va confuza, totusi, pe voi, cei 2-3-4 care cititi si p(r)ostarile mele, si din respect pentru ODLM, care sunt sigura (sau sper 🙂 ) ca s-a gandit numai la lucruri nasoale cand a sugerat acest nick (daca asta a facut), o sa raman momentan la Ana-fun, cu toate conotatiile sale franco-greco-englezesti.
    Pentru cei care isi urasc jobul suficient de mult cat sa ii spuna asta fata in fata (jobului) in fiecare zi, de la 9am pana la 5n-am(sau pm), o dedicatie absolut muzicala:
    http://www.youtube.com/watch?v=3Y2C4RifOOA

    Ana-fun 7 septembrie 2010 9:41 Răspunde
  • TM, esti savuros, ca intotdeauna. Regret ca n-am timp sa citesc postarile foarte vechi (deci cu atat mai bune), insa le caut cu scroll down pe cele recente, pentru ca mie imi place sa mananc mai intai cireasa si apoi tortul 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 9:44 Răspunde
  • Daca ar fi sa adaug o meserie, aceea ar fi de „cautator de sine”. Gasitorului, slaba recompensa…

    Ana-fun 7 septembrie 2010 9:44 Răspunde
  • La Doamna Udrea doar tivul vi se pare cusut cu ata alba ?

    Ana-fun 7 septembrie 2010 9:48 Răspunde
  • Simone, mie mi-ar placea sa existe o meserie care sa se numeasca „ganditul cu voce tare”. Fiecare om sa fie obligat (exista un mic dictator in fiecare) sa faca cel putin un part-time, minim 1 h pe zi de „gandit cu voce tare”.

    Ana-fun 7 septembrie 2010 9:54 Răspunde
  • Olly Murs a avut un efect mult mai revigorant decat cafeaua.
    I se mai pare cuiva ca vorbesc singura ? Ma opresc, de teama sa nu-mi raspund!

    Ana-fun 7 septembrie 2010 9:57 Răspunde
  • @Ana-fun- şi eu aud voci. Cred că este gânditul meu.
    Meseria de căutător de şine există deja la chefere., dar ne naştem cu talentul de căutător de nod în papură şi unii câştigă binişor din practicarea lui.

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 11:02 Răspunde
  • Justine draga, tu pe unde mai esti, ca murim aici!! Rogu-te apari, sa ne rasfiram un pic dinspre job-uri si spre ceva mai funny, tot e marti azi si ar trebui sa Belgia ; ))
    Ca de intelegatori si alti savanti ai jocului cu margele pe sticla nu as formula nimic la ora asta, sunt prea prinsi in horele personale de tac asa de hotarat!
    Iar la Iana inca nu s-a cracanat de ziua..: ))

    Una 7 septembrie 2010 11:11 Răspunde
  • Hai, neata!: )

    Una 7 septembrie 2010 11:11 Răspunde
  • ODLM: „crezi” ca e ganditul tau ? Adica, mai pe intelesul meu, nu esti sigur ? Forez mai adanc si te intreb cine ar putea fi acolo sus, dandu-se in carusel pe sinapsele tale ?
    Te contrazic (pe langa faptul ca am vrut sa scriu „căutător de sine” dar imi place cum intri in mintea mea, macar acum stiu ca una din voci e a ta): meseria de „căutător de şine” nu exista. Exista doar cea de „găsitor de şine” si e practicata de o etnie care face muzica frumoasa, se imbraca in culorii vii si are un apetit deosebit pentru degrevarea calatorilor de toate greutatile din viata, inclusiv cele monetare, aflate la purtator.

    Ana-fun 7 septembrie 2010 11:11 Răspunde
  • Mi-am pus scutul protector, astept rosiile si ouale celor care cred ca am accese de discriminare.

    Ana-fun 7 septembrie 2010 11:24 Răspunde
  • hai-hai! :))

    un trecator 7 septembrie 2010 11:32 Răspunde
  • Ano, nu mi se pare deloc fun ca fiecare om sa gandeasca cu voce tare cel putin o ora pe zi. tu iti dai seama ce vacarm ar fi? :))

    un trecator 7 septembrie 2010 11:34 Răspunde
  • Trecatorule, eu cred ca ar fi o liniste incredibila ! Toti ar fi cu mana la gura, socati de ce au auzit de la ceilalti ! De dragul artei, te rog selecteaza un perimetru cat mai mic, cu suficienta concentratie umana, totusi, si imagineaza-ti ce gandesc cei de acolo, timp de 1 min., considerand ca gandesc cu voce tare. Rezultatul care crezi ca ar fi, dupa un minut ? Vacarm sau tacere ? 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 11:36 Răspunde
  • De ex., selecteaza o camera in care sunt 2 persoane: un angajat si patronul. Multumesc, QED

    Ana-fun 7 septembrie 2010 11:37 Răspunde
  • @Ana-fun- drumul cel mai scurt dintre cei doi neuroni este fanta sinaptică care la mine este în reconstrucţie cu fonduri europene. Legătura este totuşi realizată provizoriu printr-o membrană plasmatică pe care ţopăie definitiv diverşi. Văd şi voci, dar numai cu neuronul stâng.
    Căutătorul de şine este cel care verifică buloanele şi prezoanele cailor feraţi.
    Etnia de care spui, sunt manglitori de şine şi sunt free-lancers, dar angajaţi în acest demers.

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 11:37 Răspunde
  • ODLM, te contrazic din nou (incepe sa-mi placa, continua sa-mi placa 🙂 ): meseria aceea nu este de „Căutător de şine” (ce livresc suna!; da, am aflat si eu ce inseamna livresc si stiu ca n-are legatura cu livreaua) ci de „Ascultător de şine”. N-ai observat ce urechi mari au (nu caii ferati) ?

    Ana-fun 7 septembrie 2010 11:44 Răspunde
  • ODLM: legaturile provizorii devin, de cele mai multe ori, definitive si, uneori, nasc pui vii, pe care ii hranesc cu nervi din fondurile proprii.

    Ana-fun 7 septembrie 2010 11:50 Răspunde
  • Una, probabil ai strigat foarte tare dupe mine, caci am deschis pagina exact in dreptul numelui meu, dar nu cred ca am lectia facuta nici azi (ca de obicei), asa ca mi-am adus scutire de vacanta. Vad ca e foarte mare agitatie p’aici, am inteles ca OMDL s-a intalnit cu redactia, trecatorul e hai-hai si tania e cenzurata. Daca e asa, eu sunt mai mult hai-hui, ceea ce va doresc si voua…
    Simona, marea era gri la Balcic, nu mi-a venit sa cred…iar seara se colora in albastru intens. Daca tu iti adori jobul, eu ador sa calatoresc, cum ar putea sa ma supere o zi de luni, cand aceasta vine dupa un weekend in care m-am plimbat pe malul marii? 🙂

    Justine 7 septembrie 2010 12:08 Răspunde
  • @Ana-fun- „ascultători de şine” sunt Pieile Roşii. Ei sunt cei care lipesc urechea de şină şi-ţi spun că vine trenul. Uneori cam întârzie, dar sunt socotite perderi colaterale.
    Pe vremuri, la chefere, toţi aveau livrea. Acum, nu mai livresc…

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 12:13 Răspunde
  • ODLM, avand in vedere diferenta de fus orar dintre Piele Rosii si pieile autohtone, nici nu ma mir ca trenul are intarziere 🙂 Crezi ca Pieile Rosii sughit acum in somn ?

    Ana-fun 7 septembrie 2010 12:17 Răspunde
  • Simone, la recitire, cred ca erai in capul meu cand ai scris asta: „Noroacele se manifesta in viata mea printr-o miscare browniana. N-am habar niciodata de unde vin si incotro o iau, dupa cum nici nu pot sa ma bazez pe ele. Le astept fara mari sperante si le primesc aproape speriata, fara sa am curaj sa le intreb cat stau si cu ce tren pleaca.”

    Ana-fun 7 septembrie 2010 12:18 Răspunde
  • Abia acum sesizez ca, din start, tu ai propus ca topic trenurile 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 12:19 Răspunde
  • Ana, ascultatorii de shine sunt gasitorii sinelui care face ca trenul macar o ora pe zi. 🙂
    Eu visez macar la cinci minute de vacarmare a sinelui de tren. 🙂

    tania 7 septembrie 2010 12:25 Răspunde
  • Justino, am strigat chiar ca din gura de sarpe : )
    Nu te supara, pliz, n-am vrut sa te scot din hai-hui-uri. Dar aveam brusc senzatia ca nu mai stiu pe nimeni pe-aici, si speram sa mai apari prin zona. Si mai am si zile d’astea cu strigaturi, dar pot trece nebagata in seama, nu-i problema..
    Te, iau aceasta succesiune de da-da-uri japoneze ca pe un raspuns ca ai inceput pregatirile de toamna; )

    Una 7 septembrie 2010 12:30 Răspunde
  • Tania, toti oamenii se joaca. Cel mai mult imi plac aceia care se joaca cu cuvintele, pentru ca e un joc pe care il cunosc si eu, stadiul incepatori. Conditia e ca, in timpul jocului, sa nu scapi „minge”, „farfurie”, „tren” in freza celui/celor cu care te joci, pentru ca ii poti scoate temporar din joc sau, mai grav, le poti lua fixativul din breton. 🙂
    Mi-a placut mult ce ai scris, acum intorc cuvintele pe toate fetele, sa vad daca iese un cub rubic. 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 12:36 Răspunde
  • Una, daca abordarea nu ti se pare prea „virtuala”, imi face placere sa te cunosc. Nici eu nu prea stiu pe nimeni pe aici, de aceea vorbesc de multe ori singura. Cred ca e „norocul” nou-venitilor 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 12:38 Răspunde
  • Ana-fun 7 septembrie 2010 12:40 Răspunde
  • @Ana-fun- Ochi-de-Vultur nu doarme şi sughite după ce a băut apă-de-foc. Şoim-Auriu este la Poieniţă-Înverzită în cort. Braţ-Vânjos îşi lustruieşte sculele de vânătoare, iar Moale-ca Lâna stă pe net.
    Pana-Corbului este trimisă din Franţa, la noi.
    Păcat că nu-i pot cuprinde pe toţi, în pana mea.
    Amerindienii aleg numele după însuşiri care se manifestă totuşi la maturitate. Mă întreb cum îi cheamă până atunci.
    – Băi, ia fă-te-n coa!
    Şi vin toţi!…

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 12:41 Răspunde
  • ODLM, pentru a evita discriminarea, o lista de Native American Female names :

    http://www.snowwowl.com/swolfNAnamesandmeanings.html#female

    Buna Dimineata tuturor!

    Odille 7 septembrie 2010 12:53 Răspunde
  • Uno, da, le-am inceput. cu muraturile :))

    un trecator 7 septembrie 2010 13:00 Răspunde
  • Ana(fana : P) nice to meet U : )
    Strigatura mea nu era un proces de intentie cu bataie in a leza pe cineva pe-aici, mai nou(proaspat) venit, era o incercare de-a glumi. Nu cred ca vorbesti singura, Munteanul e un etern cavaler ne-medieval atent la gnoze si detalieri fragede: )
    Si cu toate ca uneori imi gasesc timp sa vad ce se mai spune prin casuta cu turta-dulce , albe-ca-zapezi si pitici, nu apuc de fiecare data sa dau vreun gled sau macar din aripi: ) Which is OK.
    Justine si Iana chiar imi lipseau si am sperat ca nu le bat prea rau la cap daca le spun asta.
    Which is si mai OK :

    Una 7 septembrie 2010 13:08 Răspunde
  • Odille, eu nu sunt pe lista, deci am picat examenul.
    Ana, zice-se ca jocul mentine sufletul in forma. nu stiu daca musai intr-una cubico-rubica. 🙂

    tania 7 septembrie 2010 13:09 Răspunde
  • tania, eu inca mai imi caut numele pe lista. Fii atenta ca sunt toate literele alfabetului. 🙂

    Odille 7 septembrie 2010 13:13 Răspunde
  • @Titania- tu eşti pe lista ruşilor, faimoşi pentru fete frumoase de unde soarele răsare.

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 13:14 Răspunde
  • Smith, mereu te-am banuit cu aplecari conservatoriste. De la conserve, zic: )) Iata ca tentatia imi da mai departe ghes si insist: compot nu? O dulcetica, un serbet? : ) De trandafiri?
    Ok, si maine e o zi !
    Azi ma simt dedulcibila nedeductibil: P

    Una 7 septembrie 2010 13:25 Răspunde
  • Omule, spuneam bunaoara, intr-un post anterior, ca nu am apucat sa fiu. 🙂
    deci pica… soarele rasare. 🙂
    dar, uite, odille, inca pendulez intre: KIMIMELA sau SUWANEE. 🙂 mie imi par mai degraba nume africane. 🙂

    tania 7 septembrie 2010 13:29 Răspunde
  • mie imi par mai mult nume de medicament 😀

    un trecator 7 septembrie 2010 13:34 Răspunde
  • Oona, nu am nimic dulce la indemana, dar am ceva ce cred ca o sa-ti placa:

    http://www.youtube.com/watch?v=Z13Oo-1ycPU&feature=related

    Paca 7 septembrie 2010 13:34 Răspunde
  • Draga mea Paca speram sa dai un semn, ca pe tine te strig zilnic in mintea mea. Si eu cred ca-mi va placea, chiseaua cu bunatati imi da azi un mare chef, fiind de la tine .Da, da, si de viata!
    Die Arbeit macht Frei ; )

    Una 7 septembrie 2010 13:39 Răspunde
  • Gasesc limba germana greu de gasit 🙂 Asta nu ma impiedica sa imi placa cum suna si sa cred ca, atunci cand imi spun ceva „de dulce”, nemtii imi fac, de fapt, complimente 😀
    Ceva ce imi place: http://www.youtube.com/watch?v=XvoB0ZZQ3ds

    Ana-fun 7 septembrie 2010 13:41 Răspunde
  • buna asta, trek. 🙂

    un sirop POLIKWAPTIWA
    doua capsule de KIMIMELA
    o tableta de SUWANEE, preparata in apa fiarta si racita
    si doua plicuri de TADEWI, timp de zece zile, ar fi o reteta. 🙂
    la ce tratament suna cred ca se dau doar compensate. 🙂

    tania 7 septembrie 2010 13:43 Răspunde
  • Una, nice to meet U(na)2 🙂 Sunt leziunile mele asa de vizibile ? Si eu, care credeam ca sufar in tacere (femeile nici macar sa sufere nu pot in tacere 🙂 ) Oricum, cu vorbele tale de serbet si falfaitul din aripi le-ai tratat, uscat si vindecat 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 13:45 Răspunde
  • Tania, sufletul trebuie pastrat intr-o forma transparenta. Daca nu-l vad, oamenii nu-si pot da seama cat e de frumos, nici cat e de fragil 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 13:47 Răspunde
  • ODLM, daca emigrezi vreodata pe planeta rasului, unde te vad presedinte, pastreaza un loc la cala (floarea, desigur) si pentru mine.

    Ana-fun 7 septembrie 2010 13:47 Răspunde
  • Ana, nu-mi pari cu leziuni, stii cum e, fiecare si le stie pe-ale lui. Sau asa ne amagim permanent : )
    Iti multumesc pentru cuvintele-delicii, tratamentele sunt date, in general, de specialisti. Subiectul logic ne mai joaca feste.
    Eu sunt mai amatorski de felul meu..
    Asa e, suntem niste plangacioase-n suferinta! : )))

    Una 7 septembrie 2010 13:50 Răspunde
  • Ana, tu in ce-l tzii? sticluta sau cub de sticla? 🙂 sufletul adica.

    tania 7 septembrie 2010 13:50 Răspunde
  • Tania, eu il tin la gura. Pe post de plasture 😀

    Ana-fun 7 septembrie 2010 13:54 Răspunde
  • Thomas, alianta romano-germana nu se destrama. Poate a mai pocnit sec un fir, s-a mai rupt o coarda la chitara, dar se mai poate canta inca la ea die Sehnsucht nach Amerika.
    Freunde, oder?

    http://www.youtube.com/watch?v=nTb-tyfFcTM&feature=related

    Paca 7 septembrie 2010 13:54 Răspunde
  • Una, aparentele inseala. Eu, in toate propozitiile, sunt subiectul ilogic. Te las pe tine sa fii subiectul gramatical 🙂 Ma bucur ca am cunoscut un specialist, sau „Una” bucata specialist, in ce arie de expertiza te gasesc si cum se calculeaza ea matematic, te rog 🙂 ?

    Ana-fun 7 septembrie 2010 13:56 Răspunde
  • Ana(-fun?), nu esti doar dulcica, ci si amabila : )
    Subiectul gramatical are uneori revelatii, cand se simte subinteles sau inclus. E bine sa ma lasi sa fiu ce-mi trece prin cap (thanks!), dar aria de expertiza in care te ”undui” s-ar putea sa-ti joace feste. Nu, nu ai de ce sa ma gasesti, matematica nu e varful meu de lanc(i)e! : )
    Fii mai grijulie, cu tine, nu e un sfat, ca nu mi-as permite asa ceva, fireste!

    Una 7 septembrie 2010 14:04 Răspunde
  • Una, am senzatia ca te-am lezat. Nu mi-as permite asta. Scuze.

    Ana-fun 7 septembrie 2010 14:13 Răspunde
  • Ana, tu vorbesti, asadar, CU sufletul. 🙂 mie mi se mai intampla sa vorbesc si DIN el, ca nu-l tin mereu la purtator, si mi-am mai tras, premeditat, si…ceva termopane. de cand is ele la moda. 🙂

    tania 7 septembrie 2010 14:47 Răspunde
  • Nu, Ana-fun, nu cred ca ti-ai fi putut permite o astfel de intentie, deci nu e cazul de scuze : )
    Pi cuvant!

    Una 7 septembrie 2010 14:49 Răspunde
  • Tania, eu tac cu sufletul 🙂 DIN el iubesc 🙂

    Ana-fun 7 septembrie 2010 15:00 Răspunde
  • Una, te cred pi cuvant.

    Ana-fun 7 septembrie 2010 15:00 Răspunde
  • Pana maine, CU drag, DIN drag: http://www.youtube.com/watch?v=5_ftpDP1cdM

    Ana-fun 7 septembrie 2010 15:01 Răspunde
  • waw, Ana. asta este una dintre melodiile mele. 🙂
    CUDIN-esc frumos. 🙂

    tania 7 septembrie 2010 15:05 Răspunde
  • Buna dimineata si de la mine.
    Una, eu sint mereu pe-aici. nu-ti face griji. doar striga-ma. 🙂
    Justine, vaz ca ti-a priit Balcicul. si ma bucur pentru tine.
    e marti si ma simt ca vineri. e din cauza ca am avut casa plina, dar plina, pina ieri. a fost frumos, dar imi pare ca merit o seara de respiro.

    iana 7 septembrie 2010 15:39 Răspunde
  • Vai de mine, dar mie imi priesc toate activitatile non-lucrative 😀

    Justine 7 septembrie 2010 16:19 Răspunde
  • Una, nici eu nu cunosc multa lume pe aici. Exceptiile confirma regula, of course 🙂

    Justine 7 septembrie 2010 16:20 Răspunde
  • Am intrat de cateva ori cu gand sa zic ceva, dar era asa o agitatie si-o activitate aici, ca n-avea sens sa ma bag in discutie. 🙂 Hait, la joaca, nu la lenevit. 🙂

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 16:35 Răspunde
  • Ciao Iana draga. Respira un pic si cu noi, ca e marti si mai e mult pana vineri: )
    Justiniano, sa stii ca mi-era dor sa am lume (nick-uri?) familiale in jur. Si m-am bucurat ca erai prin zona.
    Si Smith era mai devreme pe-aici, dar el este exceptia care tre’ sa-si faca temele, lool.

    Una 7 septembrie 2010 16:47 Răspunde
  • Sim, o parte dintre noi cand vin aici la joaca sigur chiulesc sau lenevesc (d)in alta parte. Probabil in zona aia reala, din care ne rupem de rand si lasam pozitia de ”drepti’/culcat/drepti” pentru un pe loc repaus : ))

    Una 7 septembrie 2010 16:50 Răspunde
  • Simona, scumpa gazda, Ana fun( tastica) noastra, Omuletule, tania, Thomas s.a.m.d. am sa va zambesc strengar din mini escapada in provincie 🙂 . M-am gandit sa-mi las bietul sot sa respire putin si sa-mi vizitez niste ramurele din stufosu-mi arbore genealogic. De fapt, mi-e dor sa ma plimb aiurea pe ulitele pline de pietricele, neamprastiate de rotile masinilor. De-oi putea v-oi recupera la intoarcere, dar la cat de iute vi se rostogoale rotitele, slabe janse.

    A bientot!

    Ulicica 7 septembrie 2010 17:40 Răspunde
  • Misiune Imposibila
    Din constiinta aproape profesionala si dintr-un soi de curiozitate morbida sau masochista, am reprivit de cateva ori în ultimele saptamani, înarmat cu instrumente de masura certificate ISO, un «one man show» de seara cu priza la conationali, surprins fiind (ce zic eu, intrigat-uluit) de faptul ca oameni reali pe care-i apreciez mult se declara public fani iubitori ai respectivului.
    N-am rezistat niciodata mai mult de 5 (cinci) minute la acest «pestacol» nociv. O avalansa de frustrari, cu obsesii la purtator si o logica rontaita de acarieni, fara gaselnite luminoase care s-o îndulceasca. Injurii cat cuprinde orizontul, joc de picioare pentru nevazatori, pene de strut înfipte în freza cu care da la strung, egocentrism patetic ; bicepsi grosi pe muschiuleti de creier subtirei, furunculi mici de adolescenta în argumentatie, «one pamfletel show» e totdeauna gata sa dea ochii peste cap si sa sara la o bataie cu Yeti sau cu cine misca-n front ; dar jalea definitiva e scursoarea de ura pe care o întrezaresti printre cuvinte si miscari de saltimbanc derutat. Incitarea la mizantropism si la alte veselii (aversiune, violenta, comportament huliganic, etc) se oglindeste pe sticla ca un virus potentialmente distragutor în masa. O amestecatura bizara de Potemkin, Don Quichotte si Catavencu, cu un bonus personal : gargaunii sunt pe cale, în orice clipa, sa izbucneasca prin toti porii. Un aspirator care a înghitit prea mult noroi si e programat pe modul împroscare în laboratoarele care-l platesc pt asta (greu de crezut c-o face din convingere). Un aprinzator de resentimente care scormone prin instinctele primitive ale telespectatorului basic. Un monolog de scamator în pana de idei mai largi (pedaleaza pe idei fixe), o pledoarie cu substrat de jeg cu spoiala intelectuala, etc.
    E probabil îngrozitor de trist/penibil/tragic sa fii platit pt a trage cu Bazooka fara sa fi citit macar instructiunile de folosire 🙁
    Romania a inventat o «democratie originala». Se pare ca, o data cu regasirea libertatii, e pe cale de a acredita un jurnalism de tip garbage (tv) unde se încaleca alert reperele, se transgreseaza cu vioiciune regulile, se arunca cu gaze toxice (la nimereala) în populatie, asa cum se distribuie micii perimati la manifestatii.
    Tolerez prostia, uneori si rautatea (e nitel mai complicat cu cea gratuita), mi-e aproape imposibil sa tolerez intoleranta.
    PS : Cer scuze colegilor pt acest moment de deruta. Fantomele n-ar trebui sa dea nas în nas cu realitatea.

    Thomas Man 7 septembrie 2010 19:44 Răspunde
  • Al, imi pare rau, se pare ca azi ai patit ceva mai dezagreabil ca de obicei..

    Una 7 septembrie 2010 20:43 Răspunde
  • Ulicica, evadare pufoasa, draga mea! 🙂

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 20:49 Răspunde
  • draga TM,
    unde sa cautam izvorul supararii si (sau) revoltei tale de azi? eu, care ma uit la TV din Ro doar in trecere pe linga camera alor mei as zice ca te referi la toate emisiunile TV din Ro. ca eu altceva nu vad si nici nu aud din televizorul ala decit ce spui tu in mesajul tau. so? lumineaza-ma (ne) ca sa putem combate.

    iana 7 septembrie 2010 20:51 Răspunde
  • Thomas, iti respect punctul de vedere, asa cum ma straduiesc sa fac cu toata lumea, dar sunt sigura ca, daca ai fi trait in acelasi ecosistem cu noi, ai fi inteles mult mai mult si mult mai acut „frustrarile” one-man-show-ului. Dar cum ti-e imposibil sa te pui in locul nostru (chiar daca ai sustine ca asta faci, tot nu te-as crede, nu de alta, dar nu e posibil), e probabil firesc sa ai reactia asta. No comment.

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 20:52 Răspunde
  • Iana, iti spun eu, se refera la Mircea Badea.

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 20:54 Răspunde
  • Iana, iti spun eu, ti-a spus Simona :))

    un trecator 7 septembrie 2010 21:07 Răspunde
  • Te, iti spun io, treci inapoi in banca! : )

    Una 7 septembrie 2010 21:09 Răspunde
  • Mersi de întelegere, Simona & friends.
    Salutari europene de seara tovaraselor si camarazilor de blogosimonosfera.

    Paca, am nevoie de dictionar. Cunosc Ich plus Ich, danke schön, convietuiesc cu mine de o buna bucata de timp. Portie dubla de viata, talie înfeliata.
    Ana-fun, esti verviala doar pana la 4 dupa amiaza ? 🙂 (nu cauta adj asta calificativ, nu exista)

    Fantomele din castelul asta sunt frecventabile si vad ca loja nr 5 mi-este înca rezervata 🙂
    Cine este, printre nickname-uri, Christine Daaé ?
    Fantoma de la Opera

    Thomas Man 7 septembrie 2010 21:10 Răspunde
  • gata, sar’na, am inteles, sa traiti ! (completarea nu pot sa ti-o spun, eu privesc drept la tine cand vorbesc, nu ca altii 😛 )

    un trecator 7 septembrie 2010 21:11 Răspunde
  • Miroase a praf de pusca 🙂

    Grace 7 septembrie 2010 21:16 Răspunde
  • Si a stafide tarate-n ciocolata : )))

    Una 7 septembrie 2010 21:20 Răspunde
  • @Thomas- mi se pare mie, sau eşti supărat?
    Mă duc să mai citesc o dată.

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 21:24 Răspunde
  • @Thomas- tot aşa mi-a ieşit!

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 21:27 Răspunde
  • Thomas, cand esti intr-o asa dispozitie belicoasa mi-ar fi si frica sa-ti trimit dictionarul, nu de alta, dar ma lasi fara el (si in plus cucuie am destule).

    Paca 7 septembrie 2010 21:28 Răspunde
  • TM,
    el, MB, a zis ca emisiunea se va incheia, nu? poate ca de atita one-man-show in Romania nu mai stie masura. nu-si da seama (sau isi da dar asa cere audienta) ca masura a intrecut-o de multa vreme. ratingul e de vina, crede-ma ce-ti spun. folosirea cuvintelor tocmai bune de primit amenzi de la CNA este direct proportionala cu marimea audientelor. daca am facut vreun dezacord in frazoiul de mai inainte sa ma scuzati. eu scriu si lucru in acelasi timp si cred ca le fac prost pe amindoua.

    iana 7 septembrie 2010 21:32 Răspunde
  • Mie-mi place cum intrece masura MB, si sper s-o mai intreaca mult timp de acum incolo. 🙂

    Alina Grozea 7 septembrie 2010 21:47 Răspunde
  • da, Alina, numai daca o face cu masura 😀

    un trecator 7 septembrie 2010 21:50 Răspunde
  • Mai bine fara, decat cu jumatati de. 🙂

    Alina Grozea 7 septembrie 2010 21:55 Răspunde
  • Eu mă abţin, dar îmi place cum întrece măsura AG despre MB

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 21:55 Răspunde
  • acu’ m-ati facut curios. voi cu ce masurati? :))

    un trecator 7 septembrie 2010 21:57 Răspunde
  • O face cu masura, poanta e ca masura asta e greu de perceput obiectiv de catre cei care traiesc in afara tarii. 🙂
    Stiu din proprie experienta, romanii din diaspora sunt incrancenat de pro-basisti fiindca traiesc cu impresia caraghioasa ca Basescu e anticomunist 🙂 🙂 🙂 (ha, ha)
    Si stii, Alina, ca romanii din strainatate au o sensibilitate crescuta fata de asa-zisii comunisti si o simpatie neconditionata si periculoasa fata de asa-zisii anticomunisti, restul nu-i mai intereseaza.
    Ma rog, nu vreau sa facem politica pe blog, imi cer scuze pentru interventia asta, fiecare e liber sa creada ce vrea si viata il va aproba sau il va contrazice, dupa caz.

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 21:58 Răspunde
  • Foaarte interesant, bine, nu facem politica romaneasca, e oricum cu totul penibila. Dar poate ma lamureste cineva cum de toti prietenii mei americani sunt democrati, si toti prietenii mei romani plecati in America sunt brusc republicani, pe alocuri usor rasisti? E vina mea? N-am stat destul prin alte tari ca sa ma amestec cultural suficient, cred. Iar criza de modele de peste tot cred ca merita un blog intreg.
    Asa e cu panseurile inainte de somn, ne mai razvratim cate un pic pana ne impufoshim (Doamne , ce m-am indragostit de cuvintele astea pufoshele:)

    Corina L 7 septembrie 2010 22:06 Răspunde
  • Am uitat sa precizez ca prietenii care au plecat erau perfect …democrati pe aici, si foarte normali si …aproape minunati, dat fiind ca erau prietenii mei:)

    Corina L 7 septembrie 2010 22:08 Răspunde
  • Smith, in general cu sublerul. Tu? Ai trecut de trigonometrie pe ziua de azi?: )

    Una 7 septembrie 2010 22:09 Răspunde
  • mie nu imi place Basescu. si daca il simpatizez pentru ceva pe Badea (si pe Ciutacu si pe Gidea… and Co) e tocmai pentru ca il ataca misto pe Basescu si ca se ia de tabloide. si o face bine. cu exceptia serilor cind se incrinceneaza si … da pe dinafara. aia e tot. eu cred ca Badea e capabil de atacuri mult mai misto decit folosirea limbajului cocalarilor. si e adevarat ca a zis ca renunta la emisune. mi se pare ca am citit asta la el pe blog.

    iana 7 septembrie 2010 22:10 Răspunde
  • Corina L,
    in zona Washington DC este un medic roman care e republican. dar asa de republican incit in cabinet are un perete plin cu poze ale familiei Bush. 🙂

    iana 7 septembrie 2010 22:12 Răspunde
  • iana, cand se incranceneaza Badea, as vrea sa fiu eu prin preajma, cu un ceiut , ceva, sa-l calmez! 🙂 Da-i luat de fotomodela! 🙂

    Alina Grozea 7 septembrie 2010 22:16 Răspunde
  • Eu nu mai rezist la nici un talk show. Life is too short. Mi se pare ca-mi mananca aiurea timp, energie, tot. Sunt agresive, pline de agramati, si nu ma ridica spre nimic mai bun. Nu ma mai uit decat la filme si emisiuni normale (rare), citesc stirile pe net si incerc sa profit de tonele de carti care vor ramane intotdeauna necitite. Nu mai vreau decat lucruri si locuri care sa imi faca bine, am destule alte rautati live in jur.

    Corina L 7 septembrie 2010 22:18 Răspunde
  • Alinooo, o cheama Topmodela! 🙂 El asa o alinta. 🙂 Sa mergi cu mielu’ la fata.

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 22:20 Răspunde
  • Asta cu poze de politicieni pe pereti e mortala. Eu in liceu il aveam pe Shakin’ Stevens pe perete. Sper ca am crescut de atunci, cum ar fi sa vezi orice picior de presedinte pe langa tine non stop:) horror.

    Corina L 7 septembrie 2010 22:21 Răspunde
  • Alina,
    ai vazut filmul cu antrenamentul de la stadion pe care l-a pus Badea zilele trecute la el pe blog?
    Fata aia e superba! nu, nu sint lesbi… dar e frumoasa de zici ca e sculptata.
    filmul vi-l recomand tuturor… o sa aveti fun!

    iana 7 septembrie 2010 22:22 Răspunde
  • Warning! Nu va asezati intre Alina Grozea si Mircea Badea, ca veti fi pierderile colaterale intr-o patimasa simpatie incadescenta. 🙂

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 22:22 Răspunde
  • Topmodela, fotomodela, tot aia! Adica misto! In seara asta n-am mancat, las ca ajung eu iar la 50 de kile! 🙂

    Alina Grozea 7 septembrie 2010 22:24 Răspunde
  • Simona,

    Mi-a placut modul tau de-a te defini prin oglinda a ceea ce faci in contextul unei profesii, subtil, elevat ai ales un drum de-a ne cunoste.
    Povestea mea incepe prin-un mare Dor de un om care m-a lasat in copilarie sa ma joc in bucatarie de-a cozonacii , torturi, cornulete, salata de vinete si multe altele .

    Tirziu , dupa ce am ales alte drumuri , am inteles ca vreau Aceea fericire a jocului din bucatarie . Mi-e era dor de gusturile acelea, prin scoli si o mare pasiune le-am elevat .
    E frumos sa poti crea amintiri . Prima „intilnire” intr-o cultura este mincarea .Dupa o farfurie poti citi civilizatia care se ascunde , fracezii au dus bucataria la rang de arta, ei o fac din placere si se „simte” asta!
    Intr-o seara de restaurant , poate nu iti vei aminti cum erau imbracati prietenii sau ce dialoguri s-au purtat .Cu siguranta iti vei aminti ceea ce ai mincat daca ti-a atins intraga paleta de gusturi!
    Sa ne gindim la o Tuna tartar cu sos de mustar sau o prajitura Opera reteta prajiturii, tortului , e de 100 de ani, de Francezii!

    cornelia 7 septembrie 2010 22:24 Răspunde
  • O intreaga turma de miei pe siteurile (fara corectura) Tango, zilele astea ! Vine primavara 🙂 🙂

    Grace 7 septembrie 2010 22:25 Răspunde
  • iana, acu pe bune, obsesia asta a lui Badea pt sport imi place cel mai putin la el. Nu pentru ca n-ar avea dreptate, ci tocmai, pentru ca are, dar lenea mea nu poate tine pasul cu verva lui. 🙂

    Alina Grozea 7 septembrie 2010 22:27 Răspunde
  • Fiecare cu gusturile si simpatiile proprii, zise ea clisheistic. Pot sa inteleg si de ce place MB, dar si eu o prefer pe ea, din invidie insa… ca pune mana si face sport, are o disciplina exact la polul opus fata de ratutirea mea lenevoasa.

    Corina L 7 septembrie 2010 22:28 Răspunde
  • du-te sa vezi filmul, please!
    o sa-l iubesti pe Badea si mai mult…

    iana 7 septembrie 2010 22:28 Răspunde
  • Aoleu, Alina, avem multe comune (da, mai putin pe Badea). Dar vad ca incepeti sa vorbiti de mancare, ma duc sa ma culc, sa nu visez torturi (nasol cu accentul).

    Corina L 7 septembrie 2010 22:30 Răspunde
  • Vai, dar nu vreau sa-l iubesc mai mult, imi ajunge cat il iubesc! :)) O sa-l vad, insa, asa, ca m-ai facut curioasa. 🙂

    Alina Grozea 7 septembrie 2010 22:30 Răspunde
  • @Iana- Nu-l lasă Mogulul din mână. Este o mină de aur pentru postul lui.
    Acum, că l-a luat şi pe Răzvan Dumitrescu, este călare pe situaţie.

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 22:33 Răspunde
  • si pe cine din trust spui tu ca il cheama Situatie, ODLM ?

    un trecator 7 septembrie 2010 22:39 Răspunde
  • voiam doar sa vezi un pic din MB omul… obsesia pentru sport e uitata in anumite situatii. 🙂 si mi-a placut sa il descopar „altfel”.

    iana 7 septembrie 2010 22:39 Răspunde
  • Si despre Teo s-a spus ca e o mina de aur. Dar a fost doar omul potrivit , la postul potrivit.

    Grace 7 septembrie 2010 22:42 Răspunde
  • @Trek- Alexandra Stoicescu.

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 22:54 Răspunde
  • hhmmm, ce situatie, dom’le ! 😀

    un trecator 7 septembrie 2010 23:01 Răspunde
  • Alina, suntem maguliti ca mai esti printre noi (ce sinistru suna), ca e mult trecut de ora ta de nani. 🙂 Mersi pentru partizanatul legat de satira tv… 🙂

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 23:31 Răspunde
  • Draga Cornelia, parca am citit o poezie, parcurgand randurile tale… Iti multumesc, ne-ai mai strangulat placut verva cam prea subiectiva, aici suntem fiecare cu inversunarea lui.

    Ca dovada ca Thomas s-a cam suparat, cred. 🙂 Desi in ceea ce ma priveste, nu cred ca-l surprinde opinia mea, am mai discutat cu el pe tema asta…

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 23:34 Răspunde
  • Trecatorule, iarta-ma, azi n-am baut nimic si deci am mintile insuficient de ascutite: ce-i cu situatia aia, care situatie? 🙂

    Simona Catrina 7 septembrie 2010 23:37 Răspunde
  • Simona, iarta-ma tu pe mine 🙂 suceam cuvinte, era pacat sa ratez asa ceva 🙂

    un trecator 7 septembrie 2010 23:43 Răspunde
  • @Ana-fun- Tu eşti mică şi dormi la ora asta, dar mâine când te trezeşti, ai să afli de la mine că planeta râsului nu există.
    Există totuşi o ţară de râs şi asta ne ocupă tot timpul.

    Omuldelamunte 7 septembrie 2010 23:47 Răspunde
  • @Iana- am văzut clipul cu MB şi Topmodela. Pentru poze, are corp de Photoshop, nu-i necesară tiffeţarea, dar dacă o atingi cred că zbârnâie.
    Se recomandă şi un pic de macră şi o lamă de bacon, aşaaa, pufilactic.
    Dac-o ţii de la preludiu intr-un zbârnâit, îţi ţiuie urechile tocmai când te-ar ajuta şi nişte do de jos.

    Omuldelamunte 8 septembrie 2010 0:29 Răspunde
  • ODLM, daca spui tu…
    mie mi-a placut pufoshica cea mica. 🙂

    iana 8 septembrie 2010 2:35 Răspunde
  • TM, functionez pana pe ecranul interior (la care ma uit cand vreau sa ma vad pe mine, one woman show) imi apare „Low self-esteem, system shutting down.” 🙂
    ODLM, traiesc si eu in tara de ras, cu oameni de plans. Si, cand simt ca imi ocupa tot timpul, va citesc pe voi si ma teleportez pe Planeta Rasului (tu esti mare si nu stii ca ea exista, ai sa afli cand o sa fii mic), unde timpul imi este prieten drag. 🙂
    Uli, poti manca niste mere cazute din pom pentru mine ? Nicaieri nu au fructele un gust mai bun decat la tara, cu puful prafului pe ele. Mi-e dor sa nu am nicio grija.
    O melodie de incarcare a bateriilor personale, sper sa fie compatibila cu bateriile voastre:
    http://www.youtube.com/watch?v=gavcjNniIvk&ob=av2n

    Ana-fun 8 septembrie 2010 9:19 Răspunde
  • Asta-i muzica ce-mi place:

    http://www.youtube.com/watch?v=ZIszesDaK9U&feature=rec-LGOUT-exp_stronger_r2-2r-1-HM

    Ţeserea vocilor în jurul aceleiaşi teme, care poate părea „fiecare cu a mă-sii”, dar adunate, sună ca o orchestră bine strunită din off, urechea lor muzicală care nu ocoleşte niciun bemol, cât ar fi el de diez, tonalităţi joase sau înalte fără cel mai mic secret pentru ele, armonie de sunete ce-mi evocă un şemineu şi orologiul operă de artă de deasupra. Să nu uit! Şampania…

    Omuldelamunte 8 septembrie 2010 11:55 Răspunde
  • ODLM, m-am tot gandit la ce-mi place si ce ti-as putea propune din preferintele mele insa n-am gasit nimic cu voci, deocamdata. Dar cred ca iti place/ti-ar placea:
    http://www.youtube.com/watch?v=dAefTj7GXwQ

    Ana-fun 8 septembrie 2010 12:47 Răspunde
  • Ana, scrisul tau este un frumos joc de cuvinte si de umor. Insa oare de ce romanii isi insusesc acest concept al „invinsului si neajutoratului”?

    Romania este o tara splendida, dar romanii nu vor sa o recucereasca. Suntem un popor liber, intr-o tara de invidiat, popor care ar putea sa-si faca viitorul cum ar dori.

    Urari bune de sarbatoare. 🙂

    Odille 8 septembrie 2010 13:08 Răspunde
  • Odille, iubesc tara asta atat de mult incat nu am plecat din ea. Nu ma consider invinsa, nici neajutorata. Doar lipsita de puterea de a schimba lucrurile. Schimbarea insa, si asta nu am spus-o eu, incepe cu propria-ti persoana. De aceea nu arunc hartii pe jos, desi abia daca am pe unde sa calc de mizerie, de aceea nu tutuiesc soferii de taxi / femeile de serviciu, pentru ca nu diferentiez oamenii dupa meserii, ci dupa cat de mult pot sa iubeasca si dupa cat de buni pot sa fie s.a.m.d.
    Ar fi utopic sa cred ca Romania e altceva decat este si ca are o istorie, alta decat cea pe care o are. Iar noi suntem produsul istoriei, al multelor pradari, domnii fanariote, „domnii” ceausiste (Ceausescu se dorea domnitor, zice-se) etc.
    Si nu e suficient sa fiu eu altfel, ar trebui sa fim mai multi in „gasca” asta antimanea 🙂

    Ana-fun 8 septembrie 2010 13:24 Răspunde
  • Odille, acum, ca m-ai starnit: cand deschizi televizorul, in afara de orori si de ridicarea la rang de „succes” a individului cu kilogramul de aur la gat, a „domnisoarei” cu geanta de firma si a omului de afaceri care a falimentat o banca si mai are si altele in plan … mai vezi ceva ? Reformulez: cati romani se mai uita la „Garantat 100%”, „Timpul chitarelor”, TV Mezzo etc.
    Pentru a evolua, trebuie sa ne vedem mai intai asa cum suntem, si nu sa pretindem ca suntem ceea ce am vrea sa creada altii ca suntem. De aceea sunt eu fan Tango, pentru ca am vrut sa aleg cu sufletul si mintea, nu cu buricele degelor, in cautare de fisicuri fara numar… 🙂

    Ana-fun 8 septembrie 2010 13:30 Răspunde
  • Ana, romanii trebuie sa uite lectia cu fanariorii, pradarea, etc. Polonezii au avut si ei o istorie de neinvidiat, la fel si sirbii, dar au luptat pt tarile lor.
    Am scris si pe blogul lui ODLM, am fost uimiti cind am venit in Canada cind am vazut cum sunt crescuti copiii. Vorbesti cu copii din clasa I-a si ei stiu ca „They can do anything they want, they just have to want it”.
    Romanii trebuie sa vrea.

    Odille 8 septembrie 2010 13:36 Răspunde
  • Positive thinking poate produce frustrari, you know… Ce faci cand iti doresti ceva, stii ca o sa se intample cum vrei tu (doar e de ajuns sa iti doresti) si nu se intampla ? Lectia cu fanariotii nu se poate uita, pentru ca ei sunt inca aici, doar ca nu se mai numesc asa.
    La nivelul meu, jos, foarte jos, fac ce pot sa schimb lucrurile in bine. Nici un strain n-a auzit vreodata vreo vorba urata despre Romania de la mine. Si nici macar nu mint cand le vorbesc frumos despre ea, pentru ca le vorbesc despre ce iubesc eu aici, nu despre ce ar putea ei uri.
    De altfel, nu incerc sa te contrazic. Prefer sa nu am eu dreptate (nu pot sa cred ca am scris asta ! 😀 ) si sa fie cum zici tu, si sa se schimbe lucrurile in bine repede si fara dureri 🙂

    Ana-fun 8 septembrie 2010 13:41 Răspunde
  • TM, ODLM (va scriu voua pentru ca vad ca mi-ati observat programul de somn) nici nu-i 2 (doua, pm) si ma culc.
    Pe maine, frumosi dansatori de Tango 🙂

    Ana-fun 8 septembrie 2010 13:43 Răspunde
  • Ana, iti voi spune o scurta poveste adevarata pt un somn usor.
    Un om nu va sadi niciun pom pt ca va gindi ca nu va avea timp sa vada niciun fruct, avind deja o virsta inaintata.
    Un alt om, desi avind aceeasi virsta, va planta multi pomi, de ale caror fructe se vor bucura si el, dar si copiii si nepotii. 🙂

    Odille 8 septembrie 2010 13:49 Răspunde
  • Eu am plantat salcami, ca astia erau in program…
    Cred ca Odille se referea la lucruri pe care le putem face noi, nu la cele care „ni” se intampla…

    Justine 8 septembrie 2010 14:15 Răspunde
  • Mă duc la o Sf. Marie Mică. Vă găsesc eu la întoarcere.
    Ana-fun, mulţumesc pentru albatros. Pe 18 septembrie plec unde migrează ei, dar mă întorc în patrie pentru a căpăta grandoare morală în muncă.

    Omuldelamunte 8 septembrie 2010 16:01 Răspunde
  • proba de microfon

    adriana 8 septembrie 2010 16:36 Răspunde
  • Si eu ma duc la o Sfanta Maria, deci probabil maine mai vorbim, dragilor. Nu, nu ma duc la aceeasi Sf. Maria cu Omuldelamunte, ca stiu ca asta urma sa intrebati. 🙂 🙂 🙂
    Seara pufoasa va doresc!

    Simona Catrina 8 septembrie 2010 17:00 Răspunde
  • Mama de profesie

    Pe cand eram inca in liceu, tatal meu scria si publica o revista de specialitate, numita Nutritionistul, care era despre nutritia animalelor, tatal meu fiind de meserie inginer zootehnist. Primea acasa tot felul de reviste din strainatate si din ele traducea si prelucra articole, unele articole le scria chiar el iar pentru altele avea cativa colaboratori, unii dintre ei fiind profesori universitari. Revista a murit o data cu tata, dar solicitari am primit si dupa moartea lui, am primit telefoane si de peste granita, de prin Ungaria parca, de la oameni interesati sa citeasca revista. Tata mi-a cerut de cateva ori ajutorul in ceea ce priveste traducerea unor texte din engleza sau franceza, eu am incercat sa-l refuz spunand ca sunt prea multi termeni de specialitate, dar pana la urma am tradus cateva si pentru ca la un moment dat a fost vorba de mai mult decat traducere, de prelucrat si coroborat vreo cateva articole pe aceeasi tema, pe cand aveam vreo saptesprezece ani numele meu a aparut in revista, insotind un articol despre clonare. Era in vremea cand abia se clonase oaia Dolly. Cand revista a iesit de sub tipar, eu mi-am citit articolul si am gasit cateva greseli regretabile, pentru care am fost foarte necajita intrucat ar fi fost foarte usor de remediat, insa tata era asa de mandru de mine si se lauda in fata tuturor, incat mi-a trecut prin minte ca as putea face asa-ceva, as putea scrie articole. M-am gandit sa ma inscriu la facultatea de jurnalism. Dar pentru tata scrisul era doar un hobby, el nu s-a gandit niciodata sa-si castige existenta scriind si nu vedea nici pentru mine asa un viitor, zicea ca citesc prea putin si nu am cultura generala, ar fi preferat sa merg la A.S.E sau macar la Drept, dar a spus ca in final alegerea imi apartine. Probabil tot cu gandul la A.S.E, tata ma indreptase catre un liceu economic iar apoi daduse bani si pe cursuri de contabilitate in plus, contabilitate care nu s-a lipit de mine nicicand. Era exclus sa dau la A.S.E, in conditiile in care mie nu mi-a placut niciodata matematica si pentru ca am avut in liceu o profa careia nu-i pasa cine si cat stie, n-am fost in situatie de corijenta ci de media sase, a fost o surpriza faptul ca am picat bacul. A fost o surpriza pentru toti, mai putin pentru mine, care cred ca eram singura constienta ca nu stiu nici pic de matematica, in rest, toti ceilalti ma credeau desteapta: si parintii si profesorul meditator. Desi n-a fost niciodata un secret faptul ca eu treceam clasa datorita colegei mele de banca, care imi facea o parte din subiectele de teza, cat putea si ea sa-mi rezolve mie dupa ce isi termina ea de pus la punct teza, cred ca abia cand am picat bac-ul si-au dat parintii mei seama ca nu este rost de A.S.E. Profesoara care ma meditase ca sa intru la liceu a fost chemata in ajutor sa ma ajute sa trec si bac-ul si dumneaei i-a amintit tatei ca ii recomandase cu patru ani in urma sa ma indrume catre liceul umanist Iulia Hasdeu, care ar fi fost mult mai potrivit pentru mine. Cred si acum, ca in ciuda insistentelor tatei, daca liceul Iulia Hasdeu ar fi fost vopsit recent si ar fi aratat curatel si frumusel cum arata acum, n-as fi acceptat nici in ruptul capului sa merg la Xenopol, insa pentru ca liceul Iulia Hasdeu arata ca Bleek House-ul descris de Dickens, adica lugubru, am acceptat sa merg pe mana parintelui care zicea ca stie mai bine. Soarta i-a demonstrat ca s-a inselat amarnic. Toata vara aceea, in loc sa ma pregatesc intensiv pentru facultate, m-am pregatit intensiv la matematica ca sa iau un amarat de cinci la bacalaureat. Am reusit in cele din urma si am avut timp sa dau si examen la limbi straine, unde venind de la un liceu unde se faceau limbi straine aproape optional, in sensul ca nu prea interesau pe nimeni si era extrem de usor sa fiu prima din clasa, desigur ca am picat. In fond, eu studiasem engleza abia din clasa a unsprezecea, pana atunci invatasem engleza de la televizor si din intalnirile de afaceri ale tatei, care ma luase cu el si pe la conferinte, receptii la ambasade si vizite la clientii care-si publicau reclamele in revista. La jurnalism nici n-am mai ajuns sa dau examen, pentru ca auzisem ca n-as fi avut din start nicio sansa fiind foarte putine locuri disponibile si foarte multi doritori. In final, pentru a nu pierde anul stand acasa degeaba, am ajuns la o universitate particulara, la Facultatea de Drept. Si n-am avut nicio problema, ba chiar mi-a placut Facultatea de Drept si m-am licentiat la un an de la moartea tatei, tata si-a pus capat zilelor cand eu eram in plina sesiune de examene, in anul trei, dar am reusit sa trec peste examene, am fost in pericol de a pica doar examenul de a doua zi dupa ce vestea mortii tatei imi picase ca un traznet, dar l-am luat si pe acela, cu nota minima, cea mai mica nota a mea din facultate. Apoi m-am maritat si m-am hotarat sa fac un copil, asa ca la licenta aveam deja burta mare, lucrarea de licenta mi-am ales-o la dreptul familiei, cu titlul “protectia copilului aflat in dificultate’’, licenta s-a dat cu comisie de la stat, iar profesorul coordonator nici macar nu a fost in sala, asa ca decat sa fi fost favorizata mai degraba cred ca am fost nedreptatita primind pe lucrare nota opt. Oricum, nu-mi puneam problema sa profesez in domeniu, fiind insarcinata in luna a sasea singura cariera la care ma puteam gandi era cea de mamica. Am avut apoi ocazia de a ma lovi de Drept si drepturi cand am ajuns sa fiu data in judecata de fratele meu pentru a imparti mostenirea tatei constand din apartamentul in care eu locuisem cu el dupa divort, cand fratele ramasese cu mama, ocazie cu care parintii au impartit intre ei toata avutia, inclusiv copiii. Totusi, mergand pe ideea: “cine are carte are parte”, inca dinainte de a naste, m-am inscris la o a doua facultate, la una economica, cum visasera parintii mei. Am nascut si am frecventat cursurile Facultatii de Relatii Comerciale Financiar-Bancare Interne si Internationale si mi-am crescut copilul fara ajutor de la bunici sau vreo bona, apeland pentru a putea merge din cand in cand la cursuri la ajutorul catorva prietene. In primul an mi-am luat toate examenele, inclusiv pe cel de matematica, pentru care m-a ajutat aceeasi colega de banca din liceu, draga mea prietena. Pe cand copilul avea cam zece luni mi-am gasit un serviciu si vreo doua saptamani am lucrat, timp in care mi-am dat seama ca pentru salariul mizerabil care mi se oferea nu merita sa-mi neglijez nici copilul si nici facultatea, mai ales ca m-ar fi costat mai mult bona pentru copil decat as fi luat salariu. Si am mai incercat sa lucrez dupa ce copilul a implinit doi ani si trei ani, ca in curand copilul va implini sapte ani, dar desi porneam in fiecare job cu mare elan si sperante de cariera stralucita, ajungeam curand fie sa ma simt eu foarte nelalocul meu, ajungeam sa lupt cu fobia de job si cu lipsa dorintei de a ma ridica din pat dimineata nu de lene ci de lehamite, desi in cele din urma imi indeplineam toate sarcinile si reuseam sa ma mint ca e un job bun, indeajuns de bun cat sa pot plati gradinita particulara a copilului, fie altcineva imi dadea de-nteles ca nu este jobul potrivit pentru mine si acea persoana era sef, fie ambele variante. Intre timp, avand niste probleme de sanatate am pierdut sesiunea de vara din al doilea an de facultate si pentru ca nu am inghetat anul am fost declarata repetenta, dar cum deja ma hotarasem ca acea a doua facultate nu avea sa-mi foloseasca la nimic, nu m-am simtit prea afectata si m-am inscris la un masterat in Managementul Afacerilor Comerciale, masterat pe care l-am parcurs dar fara a-mi da dizertatia, pentru ca intre timp ma convinsesem ca nici acest domeniu nu mi se potriveste, cum nu gasisem niciun subiect de dizertatie care sa ma inspire sa scriu o lucrare.
    Dar ca o dovada ca uneori meseria il alege pe om in loc ca omul sa-si aleaga meseria, meseria de mamica mi s-a potrivit, puiul a crescut frumos si in toamna va merge la scoala, iar intre timp a venit pe lume un al doilea pui care a facut meseria de mamica mai palpitanta si m-a facut sa inteleg ca este singura profesie pentru care merita sa depui orice efort pentru ca rasplata, indiferent cat de mica ar parea pe moment si in viitorul apropiat, se amplifica cu timpul asemeni unui fond de investitii foarte bine gestionat. Copiii sunt o investitie pe termen lung si daca stii sa investesti in ei vei culege dividende pana la adanci batraneti, ba inca vei putea lasa si mostenire generatiilor urmatoare.
    Meseria de mama cu norma intreaga s-a dovedit insa a fi mai dificila decat oricare alta, pentru ca necesita foarte multe ore suplimentare. Practic in loc de opt ore pe zi si inca vreo doua ore in plus cum lucreaza oamenii care cat de cat sunt multumiti cu jobul lor, o mama cu norma intreaga ajunge sa lucreze si saisprezece ore pe zi si chiar mai multe. Chiar mai multe, pentru ca uneori puiii se imbolnavesc si nu dorm nici noaptea, cand sunt mai multi nici nu dorm sincronizati, iar mama sta dupa fiecare. Totusi, o mama priceputa poate rezolva ingenios problemele astfel incat sa-I ramana ceva timp si pentru ea, insa de multe ori si in acel timp va gasi de cuviinta sa se gandeasca tot la nevoile puilor. Curand insa mi-am dat seama ca nu sunt o mama priceputa pentru ca dupa nasterea puilor vii si hranirea lor cu lapte, lucrurile se asezau intr-un soi de rutina, pe care pentru a o putea suporta aveam mare nevoie de un hobby, un hobby pe care sa-l pot practica in paralel, fara a ma dezice de sarcinile domestice si fara a-mi sustrage prezenta de langa copii, iar acest hobby care m-a-nsotit mereu a fost scrisul, hobby-ul tatei a devenit intre timp hobby-ul meu…sau poate ca m-am nascut cu el, cine mai stie? Scrisul m-a insotit mereu si intotdeauna mi-am regasit echilibrul scriind, iar cand n-am avut inspiratie sa scriu intotdeauna am ajuns pe marginea prapastiei, in pragul depresiei. Scrisul a fost un hobby salvator care mi-a permis sa desfasor alte activitati, cum au fost cele legate de joburile remunerate cu bani putini si jobul de mama de cariera remunerat mereu cu zambete si surasuri. Pentru ca oricand imi este greu sa traiesc in lumea celor din jur imi este infinit mai usor sa traiesc in lumea mea, intr-o poveste. Imi este mai usor sa scriu o poveste in care sa ma simt vie, o poveste sau o poezie cu care sa ma simt insufletita, decat sa accept lumea de care l-am vazut rapus pe tata. Scrisul este sursa mea de existenta, traiesc in scris si dau viata din aceeasi sursa. Pana si fiul meu, mai inainte de a fi suflet din carne si oase a fost o poezie-n gandul meu. A fost intai o poezie, apoi o poveste, apoi un copil…

    Livia 8 septembrie 2010 17:06 Răspunde
  • La Multi Ani Mariilor!

    CristinaC 8 septembrie 2010 17:13 Răspunde
  • Livia,
    ce draguta esti tu cu puii tai. am multe ginduri acum dupa ce am citit mesajul tau… sint amestecate si mi-e frica sa le iau in serios. si nici nu mai stiu daca chiar imi iubesc jobul. si stiu sigur ca daca ar fi sa fac altceva asta as vrea sa fac: mama full time.

    iana 8 septembrie 2010 18:32 Răspunde
  • Ana – fun, sant din gasca ta! LA MULTI ANI! ( pt maine )

    camellia 8 septembrie 2010 20:18 Răspunde
  • Sincer, eu am niste retineri privind dividendele alea, societatile comerciale mai dau si faliment, din pacate… Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar sa iti dedici intreaga viata copiilor si sa depinzi financiar de sot, in totalitate, nu mi se pare asa o idee buna…cel putin nu pt mine 🙂

    Justine 8 septembrie 2010 20:59 Răspunde
  • Paca, nu vad eu bine sau ti-ai sters blogul?
    Justine, am impresia ca niste cai troieni ai planetei Virus ti-au atacat calatoriile imaginare…

    tania 8 septembrie 2010 22:45 Răspunde
  • Tania, nu speria fata fara rost, pozele sunt bine merci la locul lor, intacte 🙂

    un trecator 8 septembrie 2010 22:47 Răspunde
  • Am fost la restaurnatul ROMA din Dorobanţi. Eu, cu Ferrari-ul meu, eram boschetarul parcării.
    Un neobrăzat mi-a întins 100 de Coco ca să-i parchez Rolls-ul. Cocălari fără manere!
    Aveau pui de smârc şi melci în cochilie , ca la mine în curte. Singura diferenţă era că erau morţi.
    „Frumoasă Maria! Păcat că-i locuită” a toastat un prieten.

    Omuldelamunte 8 septembrie 2010 23:07 Răspunde
  • Trek, eu nu pot vedea nicio foto din calatoriile justinei. (sau computerul meu e defrishat pe o parte?) 🙂
    omule, ai luat suta sau nu? ca nu pricep…

    tania 8 septembrie 2010 23:17 Răspunde
  • Livia, inca de azi dimineata mi-am propus sa pot termina povestea ta postata aici. nu stiu de ce mi-a fost atat de dificil. am reapucat insa inceputul ei (a povestii) de mana si, iata, te-am citit. 🙂

    dincolo de faptul ca am inteles cautarea trepidanta a rostului tau in job, pentru a te identifica intr-un fel sau altul, nu pricep, nici in ruptul capului, cum ai reusit sa definesti, atat de acut si pregnant meseria de… mamica.
    da-mi voie sa te contrazic. a fi mama nu este o meserie, in termenii descrishi de tine. iar copiii nu sunt o investitie, care-cum gestionata, da cu rezultate in dividende etc. nu stiu…m-ai frapat aici. a fi mama este o «iubire», iar copiii sunt «scopul vietii, al fericirii, al implinirii etc». meseriile sunt altele. sau cu totul altele. mai spun si eu, mai in gluma, mai in serios, despre ideea meseriei de mamica, dar pana la dividende nu m-a lasat gandul. 🙂
    cum de altfel, acelashi gand nu ma poate lasa sa spun ca, deshi imi iubesc jobul, acesta imi aduce fericirea. 🙂 sau nu acea fericire, adusa in lume doar de pruncii despre care vorbesti. 🙂
    in consecinta, comparatia job-ului cu A Fi mamica, in cazul tau, mi se pare foarte fortat.

    tania 9 septembrie 2010 0:04 Răspunde
  • (-fortata)
    bag seama, acum, virushii sunt la mine shi nu la justine. 🙂
    livia, aceea a fost doar o opinie, ca sa citez din «thomas mann». 🙂

    tania 9 septembrie 2010 0:10 Răspunde
  • @Tania- Am luat-o şi i-am dat-o unuia care a venit last minute cu un prăpădit de Mercedes S600 ca să-mi parcheze Ferrari-ul meu.
    Am creat o scară a valorilor ad-hoc, pentru care înalta societate a dorobanţierilor îmi va rămâne îndatorată. Unul are să-mi dea un milion de euro de vreo doi ani. Mi-am vândut o şaisprezecime de crez unui mogul, de atunci îl toc mărunt pe Boxescu, dar banii nu mai vin. Cică i-a înghiţit fondul de pensii care se zice că este sarcofag, adică se mistuie singur.

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 1:03 Răspunde
  • Tania, nu am virusi.. 🙁 Nici caluti…

    Justine 9 septembrie 2010 9:20 Răspunde
  • Buna dimineata, simonofili 🙂
    Camellia, multumesc 🙂 Nu stiam ca florile pot vorbi 🙂 Dar stiam ca, daca ar vorbi, ar avea un glas frumos si vorbe in culorile petalelor 🙂
    ODLM, daca pleci, cred ca te cam doare la grandoare. Respect! 😀 Tot n-am gasit niste voci care sa se teasa fragil, ca panzele paianjenului pe care il cresc eu in sufragerie. Mai caut. Intre timp, tie si tuturor simonofililor, o melodie de pe un album care e in in Top10-ul (a se citi „toptanul”) meu personal. A, si sa nu uit, ceaiul 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=qqu6DNLKscM

    Ana-fun 9 septembrie 2010 10:25 Răspunde
  • Ana, imi place entuziasmul tau. 🙂
    care sa fie secretul? 🙂

    tania 9 septembrie 2010 11:21 Răspunde
  • Tania, presupunand ca nu ai scris ironic 🙂 (in ultima vreme nu prea mai inteleg cand mi se vorbeste serios, prietenos, la „misto” etc. 🙂 dar sa stii ca nu sunt suparacioasa, deci ma poti lua peste picior, daca piciorul tau suporta greutati cantaribile pe plattforma pentru camioane 🙂 ) , secretul e ca iubesc la nebunie viata. Ca ma mir in fiecare zi ca sunt (oricum), ca in cele mai negre momente imi dau seama ca sunt sanatoasa si am oamenii dragi aproape, ca „nimic nu e intalmplator” si, cand crezi ca ai ajuns in haurile suferintei, Dumnezeu vine si te gadila pana lesini de ras si iti vine iar chef sa traiesti si tot asa 🙂
    Pentru Tania, pentru vorbe frumoase, pentru puterea de a calca in picioare orice gand urat, cu drag: http://www.youtube.com/watch?v=yaUwrIyKiNk&feature=related

    Ana-fun 9 septembrie 2010 11:50 Răspunde
  • Mie-mi spunea diriginta că „am izbici pe jgheab”. Ana-fun, tu ai dirigintă?

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 12:03 Răspunde
  • Uraaa si subculturaaa «învinge».
    E stiut, fetele frumoase si destepte au slabiciuni pt «baietii rai». Mai ales daca-s bine bodybildati 🙂 Si aureolati la subsuoara de exercitii la sol.
    Eu nu discut calitatile/defectele fizice date de mamica natura din printip – nu spui unui chior ca-i chior, unui chel ca-i chel, etc., las procedeul asta lui WND (West Nile de Dambovita) si trogloditilor. Liber la hormoni. Liber la dragoste. Liber la sentimente fizice. Liber la puslamale bune pentru un aerobic pe tatami.
    Poate pt ca nu-s normal, pe mine marlania ma dezgusta. Dar, sa recunoastem, marlania are si alte ecouri : socheaza, dezarmeaza si, mai rar, fascineaza. Ea face parte din stravechile noastre traditii populare, în parte împrumutate de la «mujici» ; ce sansa avem noi romanii ca mai gasim continuatori ai adevaratelor cutume din folclor, nu-i asa ?!
    Purtatorii de bâte, palmasii, cei cu diametru mare la pumn si cu ochii holbati ca sa impresioneze, impresioneaza.
    Suburbanismul are o cota buna, superficialitatea e trendy si vulgaritatea e un fel de mancare foarte apreciat. Chestie de perspectiva. Am ochelari de cal, cum am mai zis. Vad aiurea dar tin cu dintii de miopia mea voluntara. Îi vad rau pe exoftalmicii contrafacuti.
    Nota 0 : N-as spune nici pâs despre un astfel de ipochimen daca ar sta în banca lui. Din pacate, el e topmodela pt zeci de mii de tineri si «exemplul» lui face pui, impactul infestarii cu West Nile de Dambovita în aria carpato-danubiana e mai important decat poluarile manelistice. Avem de-a face cu un Salam care canta toxic (pe) o arie nationala. Aria violentei. Agresivitatii. Mojiciei.
    Nota 1 : O evidenta igienica : ipochimenul ar trebui sa se spele cu acid clorhidric în gura înainte de a intra în gura presei. Nu i-ar mai mirosi asa urat cuvintele.
    Nota 2 : Oare nu se mai gasesc si indivizi bine crescuti în Romania care sa ne vorbeasca frumos din cutia de sticla ? Numai badaranii (mai) au catare ? Poti fi foarte critic cu puterea (e chiar foarte sanatos s-o critici cat cuprinde si chiar ai un munte de motive la îndemana) dar cu argumente jurnalistice, verificate, profesioniste, nu cu misto atat de ieftin (sau daca o faci pe tonul asta de mistocar de cartier, te duci intro emisiune de comedie – cu grupul Voua sau Bendeac de ex., nu întro revista a presei). De ce nu (mai) exista (aproape deloc) moderatori/animatori cu tinuta morala si lexicala ca Ana-fun si Corina L, de exemplu, sau ca ODLM si Un Trecator ? Se promoveaza doar cocalari si pitipoance, lichelute si parasute ? Mergem tot mai sus la vale ?*
    Nota 3 : Nu e vorba de comunisti sau necomunisti în modesta mea diatriba urbana ci de oameni si… oameni transfigurati de monede. Pe deasupra grobieni. Si pe dedesubt, pigmei ai intelectului.
    Nota 4 : Din ce s-a spus, s-ar putea întelege ca sintaxa mea ar avea hahaiala basesciana 🙂 Chiar fun, nu sunt în fan clubul lui 🙂 Daca-l aliniez însa langa Iliescu sau Nastase sau Voiculescu, si-i trag în poza, morfologia lui iese mai putin voalata, desi e plina de bube.
    Curat caricaturala clasificarea cu diasporistii 🙂 Si apoi nici nu prea fac parte din grupul lor (decat uneori, geografic vorbind). În afara grupului de simonofili, jur, sunt independent de orice grup*.
    Nota 5 : M-a nedumerit seninatatea (usuratatea ?) cu care aparatorii lui WND trateaza o problema care mie mi se pare grava (oi fi eu prea anormal ?). Rad de orice, chiar si de lucruri interzise, dar emisiunile de genul asta, presarate cu atacuri la persoana si limbaj de mitocan mi se par abjecte.
    *Postulez si eu pt un loc în gasca ta, Ana-fun !

    Thomas Man 9 septembrie 2010 12:12 Răspunde
  • TM, iti ofer locul soferului. 🙂 M-ai magulit teribil, ma pregatesc sa imi sun cativa dusmani care sa imi dea cu tifla, ca sa revin cu picioarele pe pamant 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 12:19 Răspunde
  • ODLM, te rog sa ma luminezi, n-am inteles (pana aici, nimic nou 🙂 ; da, ma alint 🙂 ). Surprinzator, chiar si eu am avut diriginta. La scoala vietii, insa, nu mai am. Si singurul meu profesor sunt eu. Stii ce se zice despre cei care se apara singuri in instanta: „a lawyer who represents himself has a fool for a client”. Ma intreb ce s-ar putea spune despre cei care isi sunt profesori ?

    Ana-fun 9 septembrie 2010 12:44 Răspunde
  • Ana-fun, fantomele nu au carnet de sofer 🙂
    Pt ca esti superstar în fiecare dimineata aici :
    http://www.youtube.com/watch?v=mSGlwlVjKSg

    Thomas Man 9 septembrie 2010 12:52 Răspunde
  • Si un salut radioactiv tuturor :
    http://www.youtube.com/watch?v=pIUk9Lwzkho

    Thomas Man 9 septembrie 2010 12:57 Răspunde
  • LA Multi Ani frumosi, sanatosi si norocosi Ana-fun.
    Aceleasi urari tuturor Anelor simonofile care scriu sau doar citesc prin acest blog.

    CristinaC 9 septembrie 2010 12:57 Răspunde
  • Pt a mai drege busuioaca, muzica lasciva cu LSD si dame ondulante.
    «Batranul» Bryan Ferry – va amintiti Roxy Music, Love Is A Drug si Jealous Guy ? – mai misca înca (printre onirisme, psihedelisme si erotisme cu toc înalt) :
    http://www.youtube.com/watch?v=GfE85HfYzHs

    Thomas Man 9 septembrie 2010 13:05 Răspunde
  • Daca din întamplare nu stiti ce-i aia «Loesje» :
    Tony Junior & Nicolas Nox – Loesje
    http://www.youtube.com/watch?v=eIh3pxQmlYI&feature=player_embedded

    Thomas Man 9 septembrie 2010 13:06 Răspunde
  • TM, toti suntem pasageri 🙂 Macar dreptul de a urma o fantoma sa il avem. Nu asta facem toata viata ? Am ascultat melodia, desi urechile au fost deturnate de catre ochi, care aveau nevoie de sprijin pentru decriptarea imaginilor. Mi-a placut lenjeria cu pesti. Eu as fi folosit balene 🙂
    O fata care merita un nume mai bun: http://www.youtube.com/watch?v=oL4iDuzOCUM&ob=av2e

    Ana-fun 9 septembrie 2010 13:10 Răspunde
  • CristinaC, tie si celor care s-au gandit cu drag la vreo Ana azi, chiar daca nu i-au scris, multumesc 🙂 Asemenea si tie 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 13:12 Răspunde
  • LA MULTI ANI Iana pentru micuta Ana, La Multi Ani Ana-fun si tuturor Anelor, de Ziua voastra!

    O zi frumoasa. 🙂

    Odille 9 septembrie 2010 13:12 Răspunde
  • Thomas Man 9 septembrie 2010 13:21 Răspunde
  • Multumesc, Odille 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 13:24 Răspunde
  • Thomas Man 9 septembrie 2010 13:24 Răspunde
  • Ana, nu, nu-i nimic ironic…:) ma cantaresc in fiece dimineata de luna, pentru rezistenta la multe dintre gandurile urate care vor sa-mi comita viata reala. 🙂 te-am simtit. ai sufletul in sticluta de parfum transparent. parfumul, da? 🙂

    TM, eu ii propun pe Un trecator si pe Omul, in direct – pe realitati si antene. (exclus cele parabolice) cu cine ai spus tu, pe post de animatoare, daca-i p-asha. 🙂

    Ana-fun, frumos Andries.
    Dar la mine noaptea s-a scurs in norii de dimineata si aha a ramas. Shi mofturoasa. 🙂
    drept urmare, azi reverez. 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=LiGuk82p-k4&feature=related

    tania 9 septembrie 2010 13:25 Răspunde
  • TM, tres jolie. Neuronul meu francofon est enchante 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 13:26 Răspunde
  • Thomas Man 9 septembrie 2010 13:26 Răspunde
  • Tania, asta e bine. Si bun 🙂 Si vara s-a scurs iar toamna a venit frumoasa si … mofturoasa 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=lN4OVRcq1SE

    Ana-fun 9 septembrie 2010 13:45 Răspunde
  • tania si pentru cei care iubesc toamna:

    Joe Dassin – Indian Summer (Eng. Lyrics)

    http://www.youtube.com/watch?v=h-m1ghjKDcg

    Odille 9 septembrie 2010 14:27 Răspunde
  • @Thomas – cred că m-am prins! Este vorba despre Mircea Badea. El este singurul care se suprapune profilului desenat cu creta supărării tale.
    Eu aş vrea să moderez ceva cu Un Trek şi tu să ne dai telefon şi să ne ocupi trei sferturi din emisiune cu argumente bine punctate, de fantomă liberală, cu idei din castelele bântuite de bunăstare.
    Dacă tot ai început şi ne-ai delectat cu marţafoi pur româneşti, continuă, te rog, cu alte specimene din care-i alcătuită această pătură. Unul pe zi şi noi să-l ghicim.

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 14:30 Răspunde
  • Simone, atat de tare ne apreciem joburile, incat stam jumatate de zi pe canapeaua ta si ne facem dedicatii 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 14:31 Răspunde
  • Odille, la Jo m-am gandit si eu azi 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 14:33 Răspunde
  • ODLM, n-ai citit toate cele 440 de comentarii, cu vreo 200 de comentarii mai sus Simona spunea ca e vorba de Mircea Badea 🙂 Imi place mult ideea: mai stiti vechiul concurs, „cu masca, fara masca”, il priveam in copilarie. TM le pune o masca fantomatica, noi ii dezvelim 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 14:37 Răspunde
  • Ana, eu iubesc primavara, vara si chiar iarna canadiana. Toamna o simt asa de trista.
    Insa iubesc toamna lui Joe Dassin.

    Odille 9 septembrie 2010 14:39 Răspunde
  • @Ana-fun- La Mulţi Fani !
    Acum ai şofer, ce-ţi pasă!?
    Iţi învârte de volan o siluetă cu cearceaf alb şi tutu-ul avansează nestingherit pe Autostrada Lunii. Eşarfa ta flutură toţi fluturii şi muzica sare din clipă-n clip pe YouTube.
    Eu sălăşuiesc pe bancheta din spate şi râd de diriginta ta care citează din ODLM :” şi tu ai izbici pe limbă”.

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 14:51 Răspunde
  • Odille, toamna e vesela 🙂 Noi, oamenii, cu grijile noastre, o intristam 🙂 Acum 2 minute, dupa o zi de nori (care mie imi plac, de altfel…), a iesiu un soare pe care il banuiesc frumos, pentru ca biroul meu s-a luminat brusc. Iti trimit din el doua raze: una sa iti lumineze ziua, alta sa ti-o faci esarfa pana la genunchi 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 14:52 Răspunde
  • ODLM, fanii sunt periculosi. Te fac sa iti doresti sa fii mereu grozav, de teama sa nu-i pierzi. Imi poti ura „La multi prieteni!”, te rog ? Prietenii te iau asa cum esti, cu bluza cu maneci lungi, legate la spate, cu parul pieptanat cu perna, cu sufletul din picaturi de miere si fiere.
    Pe Autostrada Lunii Septembrie, TM este mereu pe banda(jul) I, scrijelind masina de parapetul median. Esarfa mea se agata periculos de tavan, cineva din mijlocul masinii imi arunca un sapun. Vad un om, pare de la munte, care se arunca intre mine si sapun. Respir usurata de esarfa, care s-a desprins din tavan. Bancheta din spate e goala, eu intind mana omului care m-a scapat de detergentul solid si il trag pe bancheta din fata, de unde se vede cel mai bine drumul pe care il sapa fantomele in viitor 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 15:00 Răspunde
  • @Ana-fun- chiar şi fără precizarea Simonei, am intuit din prima supărare a lui TM că Mircea Badea este personajul principal, dar am făcut-o pe niznaiul tocmai pentru a-l stârni să scrie mai mult despre el.
    Amărăciunea lui TM nu se putea rezuma numai la o postare scurtă şi acidă. Subiectul trebuia dezvoltat şi, atras în capcană, TM a comis-o!

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 15:01 Răspunde
  • Si acum ma duc la culcare sau, cum ar zice adultii, muncesc ca sa traiesc 🙂

    Ana-fun 9 septembrie 2010 15:01 Răspunde
  • ODLM, cum scoti o fantoma din capcana ?

    Ana-fun 9 septembrie 2010 15:01 Răspunde
  • Ana, multumesc pt gindurile tale. a doua raza o voi amesteca cu toate nuantele marii pt a-mi face o esarfa care sa ma faca vizibila numai sagetilor bune. 🙂

    Odille 9 septembrie 2010 15:02 Răspunde
  • ODLM, echitabila diviziunea muncii pe platoul nostru închipuit. Ai de distribuit roluri si fetelor de pe blog, care mai de care mai dotate 🙂
    Castelul meu bantuit de bunastare e mai putin încapator decat Ferrari-ul tau.
    M-ai capcana-it, carevasazica ? 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 15:07 Răspunde
  • Somn usor de fantoma fara griji, Ana-fun ! 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 15:09 Răspunde
  • N-am nimic personal cu susnumitul atat timp cat el n-are o influenta atat de nefasta ca persoana publica, ODLM.
    Ai intuit bine : supararea e de fapt amaraciune.

    Thomas Man 9 septembrie 2010 15:12 Răspunde
  • Ulicica îşi aleargă puiul pe drumul cu colb de ţară. Pe acolo nu sunt maşini, ci numai fete frumoase cu mere în panere şi flăcăi frumoşi care-s plecaţi la oraş.
    Vine ea şi ne povesteşte despre fetele alea. De abia aştept, măcar descrierea, dacă poze n-are…

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 15:12 Răspunde
  • Ca sa demonstrez ca n-am nimic cu el, îi fac si o dedicatie :

    http://www.youtube.com/watch?v=xVYoTiljdTU

    Thomas Man 9 septembrie 2010 15:13 Răspunde
  • TM, clipul tau are rol hipnotic. acuz dureri crunte retino-spasmologico-cerebrale.
    sindromul «mirceabadian» nu merita atat efort. el profita, musculos, de moda reclamei negative.

    tania 9 septembrie 2010 15:23 Răspunde
  • ODLM, m-as bucura daca show-ul pe care-l planuiti va avea succes. As incepe sa cred in viitor.
    Insa ma cam indoiesc. Cita lume se uita la show-urile Eugeniei Voda si citi se uita la show-urile de pe OTV (asa cred ca se numeste)?
    Zimbet cam trist 🙂

    Odille 9 septembrie 2010 15:26 Răspunde
  • @TM- fetele de pe blog sunt mult prea frumoase ca să intre într-o emisiune politică.
    Cu ele aş deschide o emisiune în format nou: „TPFFBSC ?”
    Să vedem cine se pune cu fetele frumoase de pe blogul Simonei Catrina!

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 15:26 Răspunde
  • Atentie, ODLM, nu-s numai frumoase ci mai ales : destepte, culte si bune „scriitoare”. Ceea ce, azi, pasari rare ! 🙂
    De aceea am revenit la locul crimei 🙂
    Era cat p-aci s-o sterg englezeste din castelul acesta bantuit si umbrit de talentul Simonei 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 15:37 Răspunde
  • Ai dreptate, Tania, prea mult vorbit de WND. Pe criza asta, sa facem economie de saliva 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 15:38 Răspunde
  • Thomas, pentru un jurnalist obiectiv, esti cam patimas. E opinia ta – o singura remarca am (de fapt, o supozitie): daca MB sarea la jugulara lui Iliescu in aceiasi termeni in care o face cu Basescu, sunt si-gu-ra ca ti-ar fi fost absolutamente simpatic, deci am vaga banuiala ca nu e vorba de scandalizarea in fata vehementei, ci in fata destinatarului ei.
    Si, cu voia voastra, a tuturor, as prefera sa incheiem subiectul. Nu pentru ca vreau sa am ultimul cuvant, sunteti liberi sa incheiati voi, daca simtiti nevoia, vreau doar sa va spun ca n-am sa incurajez si n-am sa particip la incaierari politice pe acest blog.

    Simona Catrina 9 septembrie 2010 16:29 Răspunde
  • Livia, draga mea, multumim pentru incredere si pentru timpul pe care l-ai picurat in redactarea acestei povesti. Ca de obicei, ai istorii captivante… Eu le mai stiu si din alte surse, la fel de placute… 🙂 Te mai astept…

    Simona Catrina 9 septembrie 2010 16:36 Răspunde
  • Îmi lucesc ochii ca la licurici : ma faci sa visez vampiric, Simona 🙂 Ah, jugulara lui Iliescu 🙂 🙂 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 16:49 Răspunde
  • Pt chestia cu simpatia, poate acum 20 de ani, hai, si acum 10, dar acum „manera” conteaza !

    Thomas Man 9 septembrie 2010 16:51 Răspunde
  • Simona, ai dreptate! Au fost artificii cu scântei, care s-au stins nu în aer ci pe pământ, pentru comentarii cu aluzii semitransparente, pe nişte teme mai uşoare decât heliul, dar care au atârnat greu în orgoliul unora, aşa încât, deschiderea sipetului cu moaşte politice n-ar antrena decât arsuri cu napalm şi bandaje cu propolis.
    Prefer o şedinţă de fizioterapie de la parter, îndreptat fiind, bolovănos, de către o Alina dulce ca înfăţişare. Vive la paix entre les peuple! Traducerea rimează…

    Omuldelamunte 9 septembrie 2010 19:14 Răspunde
  • La Multi Ani, Ana!
    uite-i tortul, unde-i sampania?

    azi e petrecere. deci fara politica. 🙂

    iana 9 septembrie 2010 19:15 Răspunde
  • La Multi Ana, Iana ! 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 19:34 Răspunde
  • Stai, asa, omuledelamunte, nu te grabi cu pacea! 🙂
    TM, intr-o lume ideala, ca-n povesti, cu un Zmeu span si rau invins in lupta dreapta de Fat-Frumos calare (in spagat) pe doua scaune, admit ca ai dreptate si aplaud discursul tau. Dar in lumea reala in care traim doar il aplaud si-l apreciez ca stil (literar), insa nu-ti dau dreptate.
    Eu, una, nu-mi permit sa mai fiu doamna cu nimeni, nici cu melteanul care ma fenteaza in trafic, nici cu vanzatorul care ma fura in piata, cu atat mai putin cu unii de care depinde viata mea. Pentru ca, de cateva capete (se pare, seci) de la putere e legat destinul meu, din deciziile lor mi se hraneste viitorul, ei sunt responsabili cu rotitele de baza ale sistemului economic, social, in care ma invart. Iar daca existenta mea depinde de toanele unuia, si ala ma fura, ma minte in fata, si-si manifesta fatis dispretul fata de mine si de viata mea (care e pe mana lui), atunci fie ca-l cheama Iliescu, Basescu, Nastase, Boc sau cum l-o chema, eu nu pot si nu vreau cu niciun chip sa fiu doamna cu el. Asa ca, daca e bou, ii zic ca-i bou, daca e hot ordinar, ii zic ca-i hot ordinar, si daca -si fataie cu aroganta fundul ingrasat pe banii mei (ca si contribuabil), nu pe ai lui, atunci ii zic sa dispara, cu tot cu fundul lui gras si hidos din viata mea.
    Pentru ca eu nu pot sa-i menajez orgoliul lui de domnisoara, si sa fiu o intelectuala rafinata, dojenindu-l delicat, in timp ce el ma violeaza oral si nu numai, prin fiece gest de incompetenta crasa pe care-l face. Si nu vreau sa-i aduc argumente jurnalistice si de niciun fel, si nu vreau sa-l invat eu pe el, in cuvinte frumoase, cum sa-si faca treaba, pentru ca se presupune ca in functia pe care o are trebuie sa fie mai destept decat mine si sa-si faca treaba bine fara sa i-o spun eu. Iar daca el nu numai ca nu face asta, dar imi si rade-n fata spunadu-mi ca sunt tampita, atunci merita calcat in picioare, macar verbal. Eu nu respect hotii si violatorii, nu dau doi bani pe ei. Plus ca am obosit sa mai fiu diplomata.
    Teoretic, da, sunt adepta polemicilor cordiale, a debate-urilor sofisticate, a controverselor anihilate subtil si elegant. Dar nu cu niste porci cu IQ de scoala ajutatoare, care ajung sa conduca o tara. Cu astia trebuie sa vorbesti pe limba lor, poate asa or pricepe ceva.

    Alina Grozea 9 septembrie 2010 19:56 Răspunde
  • La multi ani, SOV! : )
    Va pup, bine v-am regasit, dragilor. Scuze ca vin si eu sa mai trag o dunga pe usa, ca tot nu e un blog in care sa combatem politici..

    Una 9 septembrie 2010 20:08 Răspunde
  • Una… rizi tu… am vazut si eu dimineata in presa libera si democrata. Au mai pus-o romanii de un canditat la presedintie. astia cum ii aresteaza cum o pun de-un partid si de o candidatura. o sa ife inghesuiala mare pe liste. Base are in companie pe masura. hahahha

    iana 9 septembrie 2010 20:21 Răspunde
  • TM
    ai vazut ca Ana nu vine cu tortul, sapania, felicitarile si dansul si ma bagi si pe mine in uraturi ca iei mai multe sanse la tort, da?

    iana 9 septembrie 2010 20:24 Răspunde
  • E doar circ, draga mea Iana: )
    Acum e CTP-ul, care se arata un pic suparat.

    Una 9 septembrie 2010 20:26 Răspunde
  • hmm, Uno, vezi ca aici avem tort si sampanie si restul de petrecere. circul e cu paine, de regula 🙂

    un trecator 9 septembrie 2010 20:32 Răspunde
  • Ca cetatean lambda si ca fire sensibila, înteleg (sau macar sper sa înteleg) sa reactionezi asa, Alina. Din pacate si eu am tendinta lui «pay back» (cum bine a observat Iana), ba as sari dincolo de logica lui «dinte pt dinte» ! 🙁 Ca icoana pe sticla însâ, nu pe strada la semafor, într-un format de emisiune cu apelatiune jurnalistica, cand deja apucaturile ligvistico-comportamentale au depasit nivelul marii negre de la Nistru pan’ la Tisa, am mari retineri ca o astfel de «supapa» fara manere si cu glumite atat de anemice ar putea aduce ceva bun.
    Din inima lucrurilor, uneori nu vedem decat aorta care ne bate asurzitor în timpane. Din afara, le zarim uneori printr-un morphing înselator si atunci vorbim cu norii.
    Comentariul meu despre WND nu se voia politic ci mai degraba etic. Poate etica mea e debila sau alaturi cu drumul. N-am vrut sa provoc tulburari de ape prin sufletele voastre si asa prea harsite de un cotidian din cale afara de nesuferit.
    În însingurarea mea, ca s-o iau pe scurtatura (adica sa formulez mai concis deci si mai putin precis) mi-as dori o Romanie ceva mai civilizata. În final, as cita-o pe Ana, Ana-fun, care zicea povestea un pic cliseistica «schimbarea începe cu mine» si completa foarte frumos : eu «nu arunc hartii pe jos, desi abia daca am pe unde sa calc de mizerie».

    Thomas Man 9 septembrie 2010 20:32 Răspunde
  • Circ si paine de secarica, Una 🙂
    Si torturi, Iana 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 20:34 Răspunde
  • Thomas, unele deprinderi se pierd cu greu. painea aia de care spui e mai degraba de securica, decat de secarica….

    un trecator 9 septembrie 2010 20:36 Răspunde
  • TM,
    tu esti Huidu ori esti Gainusha. ori amindoi… 🙂

    iana 9 septembrie 2010 20:37 Răspunde
  • Scuze, Te, ai mare dreptate.Ma uit rar la TV, si-acum am zis sa fac o exceptie, ca e amuzant sa vezi acelasi film cu personaje schimbate si altfel coafate.Gata, m-am potolit, episodul e irelevant, ma intrebam ce dreaq or sa gaseasca sa mai abata atentiile populare si spre ce subject cu ceremonii.
    Ce faci? Vezi ca maine ai Educatie Civica, acolo pari sa ai medii mari, dar poti veni la o marire.Pe toamna: ))

    Una 9 septembrie 2010 20:37 Răspunde
  • asa? bine, Uno, atunci pe maine ! :))

    un trecator 9 septembrie 2010 20:38 Răspunde
  • Huidu si Cocoshel, Iana 🙂

    Thomas Man 9 septembrie 2010 20:48 Răspunde
  • Tot la Thalia? : )
    Ziceai ca nu mai vrei acolo. S-a cam stricat si vremea..

    Una 9 septembrie 2010 20:51 Răspunde
  • 🙂 petreceti, petreceti si iar petreceti, spunea Lenin. 🙂 🙂
    La multi Ani!, retroactiv, de cate ori trebuie, Anelor, Ianelor. 🙂
    Simone, politica e periculoasa si mojica, nu musai aici, pe blogul tau. 🙂 Mie imi repugna destul de des, dar, vorba lui TM, n-o arunc pe jos, deshi abia daca am pe unde sa calc de mizerie. (TM, mi-a placut asta la nebunie) 🙂
    Sampania nu ma pasioneaza (la ora asta), dar trag sperante ca o felie de tort tot s-o mai gasi around. 🙂

    tania 9 septembrie 2010 21:25 Răspunde
  • Tania, îti aduc medicamentul de seara. Un ceai cu menta si hap : 🙂
    gotan project – rayuela
    http://www.youtube.com/watch?v=qrfPO2cnTQ8

    Thomas Man 9 septembrie 2010 22:08 Răspunde
  • Meseria e Katiusha de aur. Sa radem cu Varvara si parul ei de aur peroxigenat :
    http://www.youtube.com/watch?v=nabYYdQkS58

    Thomas Man 9 septembrie 2010 22:11 Răspunde
  • Putina pufosenie, de vise calde.
    Davide Esposito – Ti Amo
    http://www.youtube.com/watch?v=hI0En6gPKBc&feature=player_embedded

    Thomas Man 9 septembrie 2010 22:35 Răspunde
  • Iana, multi ani Anei ! 🙂

    si pentru restul, noapte buna (pufoasa v-a fost deja urata)

    http://www.youtube.com/watch?v=sE-pYfPmb7c

    un trecator 10 septembrie 2010 0:43 Răspunde
  • Buna dimineata. Ma simt groaznic ca am plecat fara sa va spun ca am lasat tortul pe masa ! L-am gasit acum trist, scurgadu-i-se ochii de ciocolata dupa o lingurita ! Daca vreodata, cine stie prin ce minune, va voi vedea pe toti in fata mea, va promit ca, si daca va trebui sa imi vand camasa de pe mine, dandu-va un spectacol gratuit pentru mine, cu plata pentru voi (ma veti plati sa ma imbrac 🙂 ) , tot va voi cumpara un tort mare, cu forma infinitului pe el, caci infinitul este egal cu doua S(imone), din care una in oglinda cuvintelor, si Simona ne-a adus aici, impreuna. „Cheesy”, ar spune un prieten 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 9:29 Răspunde
  • Unele cuvinte de mai sus erau din ciocolata, de aici si lipsa literelor, pe care le-am mancat…

    Ana-fun 10 septembrie 2010 9:29 Răspunde
  • Propun cotirea din politic in marital cu o panseluta pe care am plantat-o de dimineata in spatiul cosmic dintre creier si cutia craniana: iubirea este baza pe care o neutralizeaza acidul casniciei. Mi se pare ca am pus bine problema, desi formula(rea) ma nemultumeste si nu m-ar deranja daca ati turna niste combinatii chimice explozive pe ea, din sau din afara tabelului lui Mendeleev (nu se poate ca lumea sa incapa intr-un tablou atat de mic), poate din bucati iese apoi mai bine. Caut acum si o dedicatie, (imi) revin.

    Ana-fun 10 septembrie 2010 9:38 Răspunde
  • Sunteti ca un „Vino tinto” pe care il pot bea de dimineata si cu care ma imbat, de aia nici nu sofez, nu vreau sa imi ia politistul carnetul de utilizator de Internet:
    http://www.youtube.com/watch?v=NOjgze5Nmzc&ob=av2e

    Ana-fun 10 septembrie 2010 9:41 Răspunde
  • Iana, sampania am luat-o cu mine aseara, hac, nu-mi mai amintesc ce am facut cu ea, hac, stai sa intorc lumea cu josul in sus, la loc, si o caut 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 9:46 Răspunde
  • Trecatorule, ti-am spus vreodata cat apreciez tandretea cu care folosesti vocativul in „o” ? „O” ce ? „O” postare, la ce te gandeai ? 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 9:47 Răspunde
  • „O” chemare, Ana 4 fun 🙂

    un trecator 10 septembrie 2010 9:51 Răspunde
  • 4×4 fun; ca sa nu derapez 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 9:53 Răspunde
  • Alina, voi sunteti oricum si orice-ai spune doamne ! Degeaba încearca ultimul post sa sugereze si altceva. Am dat fuga si te-am citit prin vecini : nu ai putea intra cu adevarat în hora cu martofoii, nu pot sa-mi imaginez ca ai putea sa raspunzi cu moneda de vechil unui vechil, sa vorbesti limba lor ! Regret ca am bulversat/contrariat cu incompatibilitatea mea. Plecam, în decalajul meu orar, de la vechea idee ca posesorii de microfoane si condeie au si ceva responsabilitati. Voi, Alina, le respectati cu stralucire : sub «acoperirea» unor subiectele aparent mai usoare, frivole, aveti tinuta, sensibilitate, cultura… De aceea vin spre voi altfel de oameni decat cei pe care-i vedem la faptul divers de la buletinele de stiri. Voi nu scrieti pt nesimporci si daca acestia va citesc poate devin si ei mai simtitori 🙂
    Putin soare în ochi, sa stergem praful ploii de mizerii cotidiene :
    Tom Helsen – Sun In Her Eyes

    Thomas Man 10 septembrie 2010 10:49 Răspunde
  • Ana, esti acid de baza 🙂
    Frumoasa formula, poate o ilustreaza Simona întrun text, cum numai ea stie s-o faca 🙂

    Thomas Man 10 septembrie 2010 10:51 Răspunde
  • Lipsea linkul la „soare în ochi” :
    Tom Helsen – Sun In Her Eyes
    http://www.vimeo.com/1569425

    Thomas Man 10 septembrie 2010 10:52 Răspunde
  • Dispozitia ta ludica e contagioasa, Ana. Îmi vine sa-mi dau vorbele pesta cap 🙂 Cuvintele pot face tumbe, întro coregrafie mai ceva decat la Balshoï 🙂

    Thomas Man 10 septembrie 2010 10:54 Răspunde
  • Un cantec de „melodia perforata”, nostalgie, romantism si endorfine :
    Joe Cocker – N’oubliez Jamais
    http://www.dailymotion.com/video/x1x7ik_joe-cocker-n-oubliez-jamais_music#

    Thomas Man 10 septembrie 2010 10:58 Răspunde
  • TM, revolutionam chimia ? Count me in, ca oricum nu-mi mai amintesc mare lucru, in afara faptului ca iubirea o reactie chimica 🙂 Si, pentru ca am observat ca pot pune baza pe tine 🙂 , un cantecel in frumoasa dualitate alb-negru: http://www.youtube.com/watch?v=mXrn5sLugBc

    Ana-fun 10 septembrie 2010 11:01 Răspunde
  • Draguta Cabra Mecanica, Ana, mersi 🙂
    Adica tu nu folosesti alchimia pe post de make up ? 🙂
    Gata-s de revolutie ! Ma lupt cu elementele 🙂
    Deocamdata, revolutie muzicala. Îti dau, troc matinal, un tip cu look :
    Eels – That Look You Give That Guy
    http://www.youtube.com/watch?v=P1XLloZEV00&feature=player_embedded#!

    Thomas Man 10 septembrie 2010 11:08 Răspunde
  • Admir oamenii care au o meserie ce le vine manusa, care sunt multumiti cu ceea ce fac si…cum altfel…au satisfactia muncii implinite. 🙂 Ei bine, fara regrete, declar aici ca nu-mi place nici meseria mea, nici jobul actual si ca de-alungul timpului mi-am insusit lozinca „serviciul este un loc din care trebuie doar sa-ti iei banii”. N-o sa scriu aici povestea vietii mele, insa cand faci liceu de mate-fizica si termini in ’90, ce optiuni ai? Cunoscatorii stiu ca 80% din clasele de mate-fizica mergeau la politehnica si uite asa am ajuns cu totii ingineri si uite asa n-am avut cu totii repartitii in domeniu (cum speram nu atat noi, cat parintii nostrii care isi canalizasera eforturile in directia formarii gandirii noastre ingineresti). Marturisesc ca dupa facultate am lucrat 10 luni „la proiectare” intr-o intreprindere bucuresteana, in domeniul pentru care ma pregatisem cinci ani. Mai mult n-am rezistat. A fost un cosmar, incepand cu programul muncitoresc (trebuia sa ma trezesc la 5.30 ca sa ajung la 7 la servici, ca se ridica condica…nu glumesc). Aveam un sef tampit, cu halat albastru si cotiere, ca deh…la planseta nu merge altfel, care manca la prima oara slanina cu ceapa pe-un colt de birou. Imi amintesc cu groaza cum stateam eu de la 7 la 15 ca tampita facandu-ma ca studiez niste desene si ca inteleg cum se misca treaba pe la proiectare. Cum nimeni nu-mi dadea nici o atentie si cum nimeni nu-mi explica ceva, orice, care sa-mi canalizeze primii pasi in meserie. Si nu intelegeam de ce nimerisem asa de prost, ca doar facusem zeci de proiecte in facultate, iar pentru mine lucrul la un proiect era partea cea mai placuta, mult mai placuta decat de a merge la cursuri sau de a toci pentru examene. Si uite ca proiectarea se dovedise a fi altceva decat imi imaginasem eu. Era un atelier, lung si prafuit, cu oameni tristi ce se temeau de restructurarea de luna viitoare, care barfeau plini de obida colegii ce plecasera in Germania sau pe cei ce reusisera sa plece „in privat”. La sfarsit, cand am plecat de acolo seful meu cu halat albastru si cotiere mi-a spus hatru, morometian, „pleci tu, dar cine sapa in mai multe locuri nu da de apa”, iar eu in obraznicia specifica varstei i-am raspuns „da, dar si sa sapi asa degeaba”. Ca am sapat degeaba sau nu, ramane de vazut la final, cand ies la pensie :), sper ca nu din actualul job. Ce mi-ar placea sa fac? Pai…sa vedem …ce zici de o casa pe o plaja alba de care se sparg valuri inspumate, de-o terasa insorita, un sezlong, o masa si-un teanc de foi, o cafea buna si o multime de povesti ce abia asteapta sa fie asternute pe hartie. Iar undeva, in spate, pe dealuri inverzite sa am o vie in care dau in parg struguri zemosi si aurii numaibuni de cules, asa cum am vazut eu intr-un film ce mi-a placut mult de tot, cu Keanu Reeves – Atat de aproape de cer. 🙂

    roco 10 septembrie 2010 11:36 Răspunde
  • TM, cu placere 🙂 Folosesc alchimia fara rost 🙂 Mi-am tras un scaun (la cap) si privesc lupta (tin cu tine, daca aveau dubii 🙂 ) . E un singur element de care trebuie sa ne ferim: elementul-surpriza. Pentru orice eventualitate, mi-am luat prosopul roz, pentru a-i provoca o reactie adversa.
    Cat despre Eels, the song you have that girl i-a placut foarte mult 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 11:38 Răspunde
  • TM: the song you gave that girl

    Ana-fun 10 septembrie 2010 11:38 Răspunde
  • TM, cred ca trebuie sa beau o licoare de trezire: „daca aveai dubii”

    Ana-fun 10 septembrie 2010 11:39 Răspunde
  • Roco, bine-ai venit! 🙂 Am citit de doua ori sa inteleg daca esti fata sau baiat, dar bag de seama ca prima oara imi scapase un adjectiv (substantivizat, ce-i drept) care era acordat la feminin, deci… draga mea, ai o poveste ca un film naturalist. Inteleg foarte bine psihoza coltului de masa, a condicii (fie ea si virtuale), a spectrului unei pseudo-constiinte de serviciu. Te mai asteptam pe-aici. 🙂

    Simona Catrina 10 septembrie 2010 12:57 Răspunde
  • Sunt racita, am nas roz si ochi mici, stranut si asta n-ar fi nimic, dar maine trebuie sa plec in Turcia (ma intorc luni) si viroza asta imi strica tot cheful. Am hapait un Oscillococcinum, dar cred ca e deja tarziu pentru trucuri homeopatice. 🙂 Ma duc sa stranut un pic si sa mai scriu ceva pe blog si revin. 🙂

    Simona Catrina 10 septembrie 2010 12:59 Răspunde
  • Simona, zeita a scrisului, pentru asa o elucubratie nu primesc si eu nicio critica? Nici pentru ca mi-a scapat un i in plus la puii -aveam in cap copiii- nici pentru povestea cu dividende care Tanyei i se pare fortata? Atat, imi multumesti pentru timpul acordat? Pai asta am, am timp sa scriu, pentru ca jobul de full-time mom, desi imi solicita prezenta non-stop, nu-mi prea solicita gandirea. Nu este nicio filozofie in schimbatul scutecelor, pregatirea cinei si imbaierea pruncilor, asa ca ma tem ca creierul meu se usuca si moare incet-incet din lipsa de sinapse. De-aia scriu, pentru ca: ,,cuget deci exist”. (parca Decartes a zis asta). Sau te temi ca n-as suporta critica, fiind instabila psihic…daca este asa eu iti pot furniza un rationament logic care arata ca nu e om pe lumea asta caruia sa nu-i lipseasca macar o doaga…si iti mai pot si arata ca in majoritatea cazurilor, pentru doagele lipsa mama e de vina, mama aluia cu doaga lipsa, desigur, asta ca sa ajungem la povestea cu dividende…
    Adevarul este ca e minunat sa ai copii, cata vreme ti-i cresc altii, prin altii intelegand bunici, cresa, gradinita, bona etc. Intre altele e bine si sa poti avea pe cine sa dai vina daca odrasla ajunge rau, este infinit mai usor sa zici ca bona n-a fost buna, gradinita a fost proasta, la scoala au fost numai golani si de-asta copilul a intrat intr-un anturaj prost…decat sa-ti asumi responsabilitatea. Asa ca ,,a fi mama e o fericire” este doar partial adevarat. As zice ca mai adevarat este ca a fi mama este o mare responsabilitate. Distrugi un copil, sunt sanse sa distrugi si altii pe langa el, copiii lui pe care nu va sti sa-i creasca bine neavand un exemplu bun, copiii copiilor lui pentru ca in general greselile se perpetueaza, etc. Iar cand nu ai un job adevarat si iti petreci tot timpul cu copiii tai ajungi sa te anulezi ca femeie si treptat ajungi sa nu mai ai nici ce oferi copiilor tai. Eu am trecut prin multe situatii si cel mai bine m-am descurcat si ca mama cand aveam un serviciu de la 9 la 17, apoi alergam la gradinita copilului unde ma intalneam si cu sotul si mergeam impreuna in parc daca era vremea buna sau direct acasa, iar in orele ramase inainte de culcare reuseam sa functionez ca mama mai bine decat stand acasa full-time. Stand acasa ajung sa nici nu mai vad copilul, sau sa ma fac ca nu-l vad pentru ca daca l-as vedea mereu as simti ca ma sufoc si as incepe sa urlu. Stand acasa full-time nu mai am nicio placere, nici sa citesc povesti, nici sa fac lectii cu copilul. Pe vremea cand lucram pana la ora 17 in timpul ramas aveam sentimentul ca fac ceea ce trebuie: pregateam cina, imbaiam copilul, ii citeam si povestea, pe cand acum, oricat as face pentru ei nu simt ca este vreodata suficient pentru ca nu imi sunt eu mie suficienta. Culmea este ca se descurca mai bine in rolul de mama cu norma intreaga persoanele cu mai putina educatie si cu gandire mai limitata, femeile care nu au nevoie sa cugete adanc ca sa simta ca exista. Pe de alta parte, cand am lucrat mai mult decat pana la ora 17 iar n-a fost bine, pentru ca nu-mi mai ramanea destul timp pentru familie. Cel mai bine era cand pana la ora 17 desfasuram si un job care imi placea, dar din pacate atunci eram angajata cu durata determinata si nu s-a prelungit din vrerea cuiva care se simtea amenintat cumva de umila mea prezenta. Si depinde si cat este de solicitant jobul, pentru ca o femeie care ajunge acasa franta de oboseala nu mai reuseste sa-si indeplineasca rolul de mama. Este nevoie de echilibru, iar in lumea in care traim echilibrul este un tel extrem de greu de atins.

    Livia 10 septembrie 2010 13:11 Răspunde
  • Livia, esti o mama cu suflet de floare, care are nevoie de putin timp singura cu soarele si ploaia pentru a putea, apoi, sa isi rasfete bobocii cu parfumu-i frumos si delicat.

    Ana-fun 10 septembrie 2010 13:18 Răspunde
  • Simone, homeopatii n-au auzit de palinca de prune. Asta pentru ca e un secret bine pazit, pe care ti-l impartasesc cu drag, ca sa nu pleci in Turcia cu virusi neinformatici in sistemul respirator 🙂 Lipsa de masura este recomandabila, pentru efecte rapide. Atentie la efectele secundare, cum ar fi durerea de cap si senzatia ca in Turcia e cald si lumea vorbeste turceste 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 13:25 Răspunde
  • Ana, suna bine, dar nu prea mai pot sa beau asemenea tarii. 🙂 Nu merge si cu Martini? Ca asta-mi place mie 🙂

    Simona Catrina 10 septembrie 2010 13:29 Răspunde
  • Simone, votez pentru o maslina in paharul cu Martini. 🙂 si daca este si verde…. 🙂

    tania 10 septembrie 2010 13:36 Răspunde
  • Simona, insanatosire grabnica si multumesc de urarea de bun venit. Cat despre raceala, cel putin in cazul meu leacurile vechi sunt si cele mai bune. Asa ca, un ceai cu miere si lamaie, o baie fierbinte si repejor in pijamale in pat, o supa de pui ca-n copilarie si, in caz de extrema urgenta, o frectie cu carmol, pot fi remedii ce ar inlocui cumva palinca:) . Multa sanatate si drum bun!

    roco 10 septembrie 2010 13:44 Răspunde
  • Simone, n-am incercat cu Martini (nici nu stiu ce gust are Martini 🙂 ). Eu iau palinca strict medicinal, pentru ca nu-mi plac tariile. Stiu ca arat ca o stafida cand dau paharul pe gat, nu mai stiu cum arat apoi, dar cred ca as putea face un show de comedie ratata, cu fani din cele mai alcoolice paturi sociale 🙂 Cred ca exista si alternativa sucului de lamaie, baut „nebotezat” cu apa, dar eu ma feresc de tot ce e potential sanatos 🙂 Iti doresc sa te faci bine repede 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 13:45 Răspunde
  • Simone, si pomisorul cu fructele medicinale: http://www.youtube.com/watch?v=bCDIt50hRDs

    Ana-fun 10 septembrie 2010 13:47 Răspunde
  • Simona, un remediu neobisnuit, pe care l-am descoperit de citeva luni, dar care are un efect miraculos.
    Cloves (Cuisoare), uscate, cumparate in pachetele. De preferat organice.
    Se vor suge cite 2 , de doua ori pe zi.
    Nu se inghit.
    Par sa aiba puternic efect dezinfectant.

    Enjoy your trip. 🙂

    Odille 10 septembrie 2010 13:54 Răspunde
  • Simone, lamaie, lamaie, lamaie.
    sau: de incercat: (sa nu razi) un ardeiash din acela iute, iute, combinat, in cantitate atenta, in oricare din mancarurile tale calde favorite.

    tania 10 septembrie 2010 14:13 Răspunde
  • cum ar fi un Martini cald 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 14:14 Răspunde
  • Multumesc, dragelor, am sa fac un talmes-balmes terapeutic din tot ce mi-ati spus. 🙂 Ma duc sa schimb materialul de pe blog, ca i-o fi si lui! 🙂

    Simona Catrina 10 septembrie 2010 14:17 Răspunde
  • Ana-fun, chiar esti fun. 🙂

    ultima data cand am fost racita, nu am putut manca nimic, sub nicio forma. dar, pentru a prinde puteri, am fost obligata. astfel, am avut un mic platou cu urmatoarele ingrediente:
    doua felii de cascaval, patru masline, doua felii de paine rumenita si o omleta din care nu a lipsit patrunjelul si o jumatate de ardei iute taiat bucatele-bucatele. 🙂
    in zece minute, am fost gata salvata de raceala. nasul s-a derozit, temperatura a luat-o la vale, ochii si respiratia au revenit la vechile si normalele lor obiceiuri. 🙂 simone, incercarea moartea n-are. 🙂

    tania 10 septembrie 2010 14:22 Răspunde
  • Si eu sunt racita, de aproape doua saptamani ma ustura-n gat si tusesc de mama focului, dar asta nu este nici pe departe grav cum este faptul ca baiatul meu tuseste pana vomita si de nas infundat noaptea se trezeste mereu neputand sa respire, iar doctorita nu-mi raspunde la telefon, dupa ce cand am vorbit cu ea acum zece zile l-a diagnosticat gresit si tratamentul n-a functionat. Eu am presimtit ca l-a diagnosticat gresit dar n-am reusit s-o conving, asa ca am dat practic banii degeaba pe tratamentul prescris si alti bani ca sa-l doftoricesc dupa capul meu. Ieri si alaltaieri m-am simtit rau, m-a durut si capul si ti-am scris efectiv ca sa ma echilibrez cat de cat, pentru ca simteam ca mi-ar trebui un concediu medical si o clona care sa-mi ingrijeasca copiii. Iar copilul cel mare si sanatos este extem de obositor si agasant, dupa zicala ca nu poti avea baba sau mama frumoasa si copil cuminte…deci scriu ca sa ma odihnesc, ca sa-mi reincarc bateriile, pentru ca nu-mi pot permite niciun inlocuitor…
    Ne-am imbolnavit amandoi pe drumul intoarcerii din vacanta la mare in Bulgaria, cand am vizitat si Balcicul…am povesti frumoase, a fost o vacanta de vis cu copii cu tot, all inclusive. Si am crezut si sperat ca aceasta vacanta imi va tine de cald…macar o vreme, dar lupta cu gripele m-a epuizat deja…
    Iti doresc insanatosire grabnica. Oscilococcinum mai degraba functioneaza preventiv, intareste imunitatea. Eu la guturai ma tratez cu coldrex, care pentru cateva ore ma ajuta sa functionez sau sa adorm, dupa dorinta. In rest: ceai cu miere si lamaie, iti recomand ceai hapciu de la Fares…in general cat mai multa vitamina C…vitamina C si paracetamolul sunt de baza. Eu in frenezia de a-mi vindeca baiatul nu prea m-am tratat si pe mine corespunzator, credeam ca trece de la sine, dar m-am inselat. Copiii sunt mai importanti, sunt prioritari, dar daca mama nu e sanatoasa nu se poate ocupa bine nici de copii si de aici deriva o gramada de probleme…deci cum sa fac eu, o mama defecta, sa cresc copii perfecti? Ma rog, nimeni nu e perfect, dar macar sa nu aiba copiii mei ce si cate defecte am eu…Cine este atat de naiv incat sa creada ca este suficient sa iubesti? Cine stie sa iubeasca cu adevarat?

    Livia 10 septembrie 2010 14:43 Răspunde
  • tania, ce dulcica esti cu reteta ta contra racelii! 🙂

    Livia, cuisoarele a nu se folosi pt tratarea copiilor.

    Odille 10 septembrie 2010 14:59 Răspunde
  • Livia, mamele nu au nevoie de puterea de a iubi, pentru ca se nasc cu asta. Mamele au nevoie de rabdare si liniste. 🙂 Daca imi permiti o sugestie de tratament pentru copilas: ceai cald, nu fierbinte, cu o lingurita de margarina / unt in el. E usor gretos, dar face minuni pentru gat. Apoi: ceapa multa, „ascunsa” intr-o salata cu branza si rosii, daca nu-i place, si un catel de usturoi intr-un pire caldut. Ceapa si usturoi sunt magice, stiu eu asta. Si varza, cu creturile ei vindecatoare. Si mana mamei pe frunte 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 15:00 Răspunde
  • pire = piure; am mancat si eu putin din cuvant, sa vad daca e proaspat; ceapa si usturoi nu foarte mult, pentru ca sunt tari pentru stomacelul copiilor; salata de varza cu ulei de masline si suflet de mama ca dressing suplimentar 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 15:02 Răspunde
  • Multumesc Ana-Fan, ca adevar graiesti si graiesti asa de poetic…

    Livia 10 septembrie 2010 15:11 Răspunde
  • scuze, Ana-fun am vrut sa scriu, m-am molipsit…

    Livia 10 septembrie 2010 15:13 Răspunde
  • Livia, consumul excesiv de litere este o boala molipsitoare, fara tratament 🙂 Sanatate puiului tau si tie. Si niste zile cu preaplin de cumintenie pentru celalalt pui al tau 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 15:16 Răspunde
  • Măi, eu dacă vreodată răcesc, pe cine să ascult? Iau nişte ceapă şi usturoi cu carmol, o omletă cu pătrunjel, ţuicomicină cu oscillococccinum, ceai cu unt topit, vitamina C în ciuda lămâii, oxichinolinsulfodimetilaminochinizin şi iese o varză cu creţuri de toată posologia.
    Ultima oară când am avut gripă, acum 11 ani, am dormit două zile doar cu două stopuri de 5 minute. Când m-am sculat eram alt om. Aveam un suflet mai bun, pe care-l port şi azi, ceea ce vă doresc şi Mărinimiilor Voastre.

    Omuldelamunte 10 septembrie 2010 15:29 Răspunde
  • ODLM: nu asculta pe nimeni ! (deci nici pe mine). Cum se numeste asta ? Am o problema de memorie (sau de cultura), ma duc sa iau o ceapa intre doua felii de varza 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 15:35 Răspunde
  • Simona… poate tu nu prea voiai sa pleci in Turcia si corpul tau se razvrateste..
    Sanatate!
    Imi perimit sa va dau o reteta pentru dureri de gat. Ceai de ghimbir proaspat. Radeti radacina de ghimbir(ginger) trunati apa fierbine peste ea , acoperiti. Eventual indulciti cu miere. La mine a functionat chiar si cand mi-am pierdut vocea total ( se intampla de doua trei ori pe an… probabil cand vreau sa spun direct ce nu nu-mi convine si cel de sus nu ma lasa spre binele meu.)
    Va urez un weekend frumos si sanatos

    CristinaC 10 septembrie 2010 15:52 Răspunde
  • Ana -fun , mor dupa tine ! Mi s-a bucurat sufletul sa vad ce cuvinte dragi ai pentru mamici racite de copii raciti. Eu m-am tratat cu voi zilele astea si mi-a fost de bine !

    Grace 10 septembrie 2010 15:52 Răspunde
  • Baiatul meu are doar un an si nici doua luni si mananca totul pasat, altfel se ineaca si vomita…Iar eu am (avut) o mama care mi-a mancat sufletul…am ajuns in pragul depresiei de prea multe ori de la ,,iubirea” ei si singurul leac de supravietuire a fost sa uit ca exista. Prefer sa nu descriu prin ce cosmaruri am trecut datorita ei, credeti-ma pe cuvant. Ultima data cand ne-am vazut ne-am batut la propriu tragand fiecare in cate-o parte de fetita mea de era sa o sfasiem, noroc ca ea e rezistenta, insa fratiorul ei nenascut a fost in mare pericol, eram in a opta luna de sarcina, am fost in vizita la mama si ca de obicei mama nu avea de mancare, eu m-am enervat si am vrut sa plec acasa, iar ea nu a vrut sa ma lase sa plec si ca sa ma convinga sa raman a luat fata in brate si nu-i mai dadea drumul, fata o implora s-o lase sa plece acasa cu mama ei, ea tot tragea de fata, eu nu puteam lua fata in brate pentru ca aveam ditai burta la cei 1,5 m ai mei…mi-au ramas amintire niste gheare pe fatza, adica urmele unghiilor mamei, plus rana din suflet si cateva zile de plans cu sughituri…voiam si eu o sansa sa cresc un copil normal care sa nu asiste la asa-ceva…si ma simteam asa de vinovata ca n-am putut sa previn scena, asta se-ntampla dupa ce avusesem nevoie sa ma recuperez departre de ea aproape un an de zile, in urma unei scene similare, de cearta in fatza copilului, in care bunica acuza mama ca nu are grija de copil, bunica care cu fiecare prilej facea tot posibilul sa castige afectiunea copilului in detrimentul mamei incalcand absolut toate interdictiile, si pe cele de bun-simt, de genul sa nu-i dea guma la 2-3 ani ca sa nu si-o lipeasca in par sau s-o-nghita sa i se lipeasca de mate, bunica care incerca sa o anuleze pe mama in ochii copilului in incercarea probabil de a-si dovedi ca e ea mama buna, desi ratase ocazia cu ambii copii…
    Eu am o banuiala ca de la acest episod, desi am dus cu bine sarcina la capat si am nascut un pui perfect, cumva faptul ca ne-am luat la cearta pentru ca mie mi-era foame a facut ca baiatul meu sa ia foarte greu si putin in greutate si fiecare incercare de hranire sa fie dificila…mereu-mereu baiatul a mancat putin si rar, daca il fortez vomita, cand e bolnav nu mananca deloc si vomita si ce nu mananca…nascut cu 3400 grame, la un an abia avea 8 kg…in conditiile in care sora lui, nascuta cu 3250 g la un an avea 10, 5 Kg…iubiti amandoi si hraniti amandoi cu tot ce poate fi mai bun, ambele sarcini fara probleme, ambii copii nascuti perfect sanatosi…
    din fericire imi functioneaza intuitia. Si cea materna. I-am dat baiatului tot felul de suplimente nutritive naturiste care sa-i creasca pofta de mancare si am reusit sa-l fac sa manance cand eram probabil la un pas de a ajunge cu el la urgenta sa-l hraneasca prin perfuzii, apoi pentru tuse, dupa cateva nopti dormite prost, aseara am gasit un medicament naturist ce contine intre altele miere de tei si passiflora, iarba pasiunii, care chiar a ajutat puiul sa respire ca sa poata dormi. Ma-nvata Dumnezeu ce sa fac, ma-nvata cata vreme sunt capabila sa-mi mentin receptivitatea. Cand o pierd e jale. Azi si eu ma simt mai bine, poate si datorita voua…eu am fost impotriva ideii de blog si discutii cu necunoscuti, dar am indraznit pentru ca Simona pare ca va cunoaste, iar eu simt ca pot avea incredere in ea, in Simona, zeita scrisului…

    Livia 10 septembrie 2010 15:55 Răspunde
  • Cristina C, chiar acum ma duc sa cumpar ghimbirul recomandat. Merci

    Livia 10 septembrie 2010 15:58 Răspunde
  • Grace: 🙂 si o imbratisare.

    Ana-fun 10 septembrie 2010 16:00 Răspunde
  • Livia, sa nu-ti fortezi puiul sa manance. Incearca sa mananci tu cu pofta pe langa el, de obicei functioneaza 🙂 Pentru respiratie, insa cu multa masura, cateva (1-2) picaturi de ser fiziologic caldut in nari, inainte de culcare si cel mult inca o data / de doua ori pe zi vor ajuta.

    Ana-fun 10 septembrie 2010 16:04 Răspunde
  • Ups, zici c-am nimerit în Clubul Sentimentalistilor Reumatici sau Cercul de Bibinaci Plantavorel 🙂
    Simt cum îmi da tarcoale guturaiul si gradinita si legumita 🙂
    Sanatate ultrarapida împricinatelor ! 🙂
    Sper sa-ti faca bine turcizarea de WE, Simona 🙂
    Bine ai revenit CristinaC, sper ca ti-ai gasit alifia de genunchi si bagajele 🙂
    Livia, am impresia ca esti o prizoniera fericita ! 🙂
    Va propun o calatorie cu racheta spre luna, pt ca mai sunt fete care mangaie pianul (nu cautati conexiunea logica, va rog) :

    Fredrika Stahl – Rocket Trip to Mars
    http://www.youtube.com/watch?v=IM-ZZdW0iCI&feature=related

    http://www.youtube.com/watch?v=GexAV28iHKU

    Thomas Man 10 septembrie 2010 16:29 Răspunde
  • Livia,
    te roooggg nu-l forta! cauta sa il faci sa-si doreasca ceva. da-i mincarea pasata daca asa ii place.
    Noi i-am dat mincare pasata fetitei pina pe la 1 an si 6 luni. asa ii placea, asa ii dadeam… abia pe la 1 an si 9 luni a inceput sa manince nepasat. sa muste din mere, pere… biscuiti. Ii dam din mincarea noastra de doar citeva luni si are 2 ani si jumatate.
    nepotica noastra maninca doar (exclusiv adica) de la McDonalds. Ana mea cind aude McDonalds incepe sa cinte: Ya Ya o… caci ea crede ca vorbim de cintecul cu Old McDonalds.
    sint copii si copii. sa fie sanatosi, asta e cel mai important. unii mamaliga cu smintina si cu ou (yaamiii, mai ai?) altii McDonalds cu jucarii in pachetel. 🙂

    iana 10 septembrie 2010 16:40 Răspunde
  • Simona,
    trebuie sa-ti mai spun? Nurofen Raceala si Gripa sau Paracetamol Sinus. Mi le aduce mama din Romania. Umblu capie dupa ce le iau dar imi trece. minune mare.

    iana 10 septembrie 2010 16:42 Răspunde
  • TM, m-am prins: pianul era curat luna !

    Ana-fun 10 septembrie 2010 16:43 Răspunde
  • e incredibil, dar de cand ,,pierd timpul” pe blogul Simonei ma simt mai bine, acum e liniste in casa de mai bine de o ora, amandoi copiii dorm, au si mancat, eu am spalat si vasele si aragazul si am mai aranjat pe-aici…am verificat deci teoria ca-mi face bine sa scriu…cuiva, de fapt scriind cuiva se petrece inevitabil un schimb energetic…se pare ca energia voastra mi-a facut bine…toate comentariile mi-au priit…poate-ar fi cazul sa-mi fac si eu un blog, sau si mai bine, sa gasesc o modalitate de a publica ceva povesti…asta este gandul ce-mi apare mereu cand ma simt inutila, parca cineva nevazut imi ia mana si scrie cu ea o poveste, apoi eu o citesc si-mi place iar ceilalti ce citesc ma-ndeamna sa public…povesti pentru copii, basme, despre asta e vorba, am incercat sa fac alte lucruri dar am esuat, mereu am ajuns sa ma simt inutila si nefericita si atunci am scris o poveste care m-a reinsufletit, nu eu am scris ci cineva care vrea sa ma vada fericita a scris prin mine, altfel nu-mi explic cum de nu pot scrie oricand si oricum…adica pot scrie cum scriu acum, insa eu ma refer la cu totul altceva, ma refer la povesti, povesti pentru copii, cu printi, printese, zane si capcauni si morala si invataminte…dar pentru copii mai marisori, sa zicem de la 8-10 la 99 de ani

    Livia 10 septembrie 2010 16:47 Răspunde
  • Multumesc Iana, nu-l fortez, pentru ca m-am invatat minte deja. Copiii mei mananca de toate, fructe, legume, carne…tot ce trebuie, fara mcdonalds, fata mananca chiar foarte echilibrat si morcovi si patrunjel crud…si baiatul mananca de toate, doar ca numai pasat si putin si rar…tati zice ca daca ar fi dupa el ar manca o data la trei zile. Ai zice ca nu-i e foame niciodata…i-a fost foame de cateva ori si nefiind obisnuiti am incercat orice altceva pana sa ne gandim la foame…si uneori pare ca-i e foame dar se razgandeste, tot nu vrea, poate vrea altceva, incerc altceva si de multe ori ajung la danonino…

    Livia 10 septembrie 2010 16:54 Răspunde
  • TM, daca vrei sa intri in club trebuie sa faci rost urgent de o gripa, un reumatism sau macar de o varza pe care sa o oferi in schimbul carnetului de membru cu drepturi depline la sentimentalismele noastre vegetale 🙂

    Ana-fun 10 septembrie 2010 16:54 Răspunde
  • alio, copii! schimbati terenul, va rog 🙂

    un trecator 10 septembrie 2010 16:58 Răspunde
  • Am plecat, sanatate, Simonei drum bun too 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=SVoNefPBoL0

    Ana-fun 10 septembrie 2010 17:01 Răspunde
  • Trecatorule, conetz

    Ana-fun 10 septembrie 2010 17:02 Răspunde
  • TM bine te-am gasit. Bagajele au fost aduse acasa azi dimineata cu scuzeled e rigoare de la Air Canada. Par intregi la suprafata… o sa aflu eu daca mi-au luat tuica cand ajung acasa.
    unguent pentru artorza mi-am cumparat ca altfel imi taiam sigura piciorul de durere. Doctorita mea mi-a explicat ca genunchiului nu i-a fost prea bine marti cand a suferit schmbari atmosferice majore de trei ori si ca artozei nu ii prea place sa se dea cu avionul chair asa de mute ori pe zi.

    CristinaC 10 septembrie 2010 17:23 Răspunde
  • Livia draga sa stii ca si copii mei au fost nemancaciosi si stiu (cred) prin ce treci. Cel mic nu mananca nici acum fructe si legume alfel decat sub forma de suc fructele si eventual supa pasata legumele… Cel mare a baut laptele din biberon pana la 7 ani pe motiv ca ” in cana laptele miroase ..a lapte”. Hranirea celor doi baietii a fost o aventura. De fortat nu i-am fortat cu nimic. A incercat o data mama cu o bucatica de banana si rezultatul e fost de nedescris in cuvinte. Plangandu-ma la un specialist pediatru ca copii mei nu mananca mi-a spus ca el copil mort de foame inca nu a vazut si m-a trimis cu ei acasa.

    CristinaC 10 septembrie 2010 17:31 Răspunde
  • Ana, ca sa intru în clubul tau, daca e sa ma iau dupa ultimele postari, cred ca trebuie sa devin urgent mamica 🙂 Sau sa-mi sterg raceala cu pampersi 🙂
    Spiritul tau merge iute ca racheta spre luna 🙂 Al meu merge mai piano 🙁

    Thomas Man 10 septembrie 2010 18:39 Răspunde
  • TM, in caz ca esti sprintar ca o caprita (se stie ca zicalele sunt pline de caprite, nu de tapi, ia-o ca pe o licenta poezica in proza 🙂 ) si te mai uiti la postarile vechi, precum aceea de mai sus: tu esti deja in clubul meu, nu stiu de ce nu te-ai prins pana acum, poate din cauza ca sediul clubului e intr-o mare de postari si doua barci in deriva pe o mare nu se intalnesc intotdeauna; uneori, prind curenti paraleli si trec la 1 km una de alta, abia vazand, fiecare din ele, aripioara (re)chinului aflat echidistant, la 500 m de fiecare din ele. 🙂

    Ana-fun 13 septembrie 2010 11:28 Răspunde
  • Nu-s capricorn dar am ras la «3 întro barca», AF. La mine rechinul e un teckel care vorbeste romaneste 🙂

    Thomas Man 13 septembrie 2010 11:42 Răspunde
  • TM, am cartea, cred ca am si citit 10% din ea si nu a fost ce asteptam de la nea’ Jerome. Motiv pentru care am lasat-o din mana. O caut si vad ce-a gasit de ras in ea un necapricorn. 🙂 Ce cuvinte romanesti musca teckelul ? 🙂

    Ana-fun 13 septembrie 2010 11:52 Răspunde
  • Umor decalat si împrafosat, de acord, dublu Jerome nu îmbatraneste frumos fara lifting.
    Hau hau A’ Iu 🙂

    Thomas Man 13 septembrie 2010 12:11 Răspunde
  • TM: Hau hau a U2. Teckelul meu virtual e un labrador si ii place rockul. Pe piept are doua oase incrucisate. 😀
    Asta e problema cu cartile prea laudate: te duci la ele cu sacul si nu strangi nici macar de un zambet sau o lacrima 🙂

    Ana-fun 13 septembrie 2010 12:16 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title