Suntem sanatosi la cap?

„Oamenii nu se schimba niciodata”, recita odata, la televizor, o duduie psiholog, ilustrand si coregrafic asertiunea, cu mana-i moale, fluturata ca-n „Lacul lebedelor”. „Oamenii se schimba”, spunea, pe alt canal tv, un domn psihiatru, invitat initial in legatura cu o balacareala mondena. „Temperamentul nu se poate schimba, cu asta te nasti, ceea ce poti schimba e caracterul”, ne explica, pe intelesul nostru, o doamna sociolog, pe alt post tv. Si, pentru ca acum avem satelit si insiram cate-o suta de canale, am prins, inevitabil, si celalalt flanc al polemicii, la alta televiziune – unde un domn psiholog parea foarte sigur ca temperamentul se poate corecta, ca starile emotionale se educa si ca numai caracterul ramane nesmintit, bun sau prost, care cum si-a procurat cei sapte ani de-acasa.

Daca intrebi un doctor – sau un specialist intr-ale creierului si mintilor, in general – o sa afli ca aproape nimeni nu-i sanatos la cap. Studiile americane, dar si altele, mai putin imperialiste, sustin ca noua oameni din zece au ceva la cutiuta, insa constrangerile sociale ii educa din mers, le pun capastru la timp. Initial, concluzia mi s-a parut trasa de par, dar pe urma am inceput sa casc ochii in jur. Dupa ce-am citit si-am auzit toate evaluarile, am inceput sa-mi pun problema foarte serios in ce masura eu si cei dragi mie lucram la turatie normala.

In Canada, era la moda sa fii „obsessive-compulsive”, adica genul ala gingas care tine sosetele din piciorul drept intr-un sertar si sosetele din piciorul stang in alt sertar, care nu poate dormi daca-si aduce aminte ca in baie a ramas periuta de dinti cu perii spre cada, cand normal e sa stea cu perii spre oglinda, oameni care nu pot urmari un film la televizor daca stiu ca undeva, in fundul debaralei, e dezordine intr-o punga mare plina cu pungi mici (toti avem acest accesoriu in casa). Astea sunt cazurile patologice grave, dar mai sunt si cele care se pot trata ambulant, adica obsesiile devenite reflexe: papucii trebuie sa stea mereu perpendiculari pe linia patului, niciodata pantalonul de pijama sa nu stea peste bluza, cand le impaturesti, niciodata floarea oranj de pe cearsaf sa nu stea la picioare. Se zice ca ai o afectiune la scufita atunci cand cumperi un gel de dus fiindca e portocaliu si se asorteaza cu capacul de la wc, nu pentru ca e de calitate si miroase frumos. Toti avem fixuri si hachite, doar ca la unii ele tind sa fie litere si sunete de lege.

Mai e la moda sa ai personalitate multipla, desi aceasta maladie nu e dovedita concret, e doar o supozitie spectaculoasa, iar cazurile reale de personalitati multiple, in sens clinic, sunt extrem de rare – si atunci, majoritatea in filme(le proaste). In lipsa de simptome spectaculoase, unii cred ca a avea personalitate multipla inseamna ca ziua sa te umfli-n pene la costum si cravata, la serviciu, iar noaptea sa faci sex pe Internet, prin videochat. Oamenii au ajuns sa se autosuspecteze, ei cred ca orice secret mic si penibil e boala psihica, orice meteahna e o maladie cronica si se trateaza cu Prozac si socuri electrice.

A fost de-ajuns sa elucubreze unul, intr-un talk-show, ca paranoia incepe perfid, cu o oarece manie a persecutiei, ca sa stabilim cu totii ca suntem cazuri psihiatrice. Cine n-are un strop de suspiciune desantata, macar din cand in cand? Cine n-a bazait, macar o data-n viata lui, ca „toata lumea e tampita” si „nu stiu ce au toti cu mine” si „toti sunt nebuni” (a se intelege ca „numai eu sunt zdravan la cap”, evident)?

Am vazut zilnic oameni pentru care orice contact cu exteriorul e o drama de proportii. Ploaia e o catastrofa, aglomeratia un supliciu, colegii niste idioti, lumina soarelui o sursa de cancer, pomii un izvor de alergie la polen, muzica o poluare fonica. Oameni care vad intr-o pasare doar o sursa de gainat pe asfalt sau parbriz, si nu un zbor relaxant sau un penaj frumos. Cum se numesc acesti oameni? In acceptia psihologilor, sunt niste inadaptati, au vocatia nefericirii, au un defetism incurabil. Deci, traducem noi, o alta specie de scrantiti.

Daca esti prea serios si prea pudic, cica precis ai frustrari sexuale si, implicit, sociale. Grave. Daca, dimpotriva, esti dezinhibat si nu ratezi nicio ocazie sa-ti demonstrezi ca poti, esti obsedat de sex, de aventuri si de dezmat, cauti sa compensezi astfel un complex de alta natura. Daca-ti place sa stai in casa, esti oleaca agorafob, daca nu te urci in lift – care, de altfel, s-a blocat in fiecare zi – esti claustrofob. Daca nu inoti in larg, la adancime de opt metri si valuri asijderea, ai fobia apei, daca nu-ti place sa ti se urce un soarece in cap, esti musofob. Daca te speli pe maini prea des si nu te asezi pe toaletele din autogara, esti microbofob.

Pentru orice caracteristica de-a vietii tale, se gasesc cel putin cate patru-cinci boli mintale, ca sa-ti umfle increderea in tine. Asa am ajuns sa ne intrebam, mai intai retoric, apoi cu toata seriozitatea: daca ne ducem maine la psihiatru, ce diagnostic ne pune? Sigur, daca e un doctor din gama celor platiti cu 200 de euro ora, va gasi ceva eufemistic pentru orice psihopupu, in asa fel, incat sa nu ne jenam de conditia noastra maniacala.