Cum invat sa ma vand scump

De fapt, trebuia sa pun semn de intrebare in titlu. Nu stiu sa ma vand scump si asta ma costa, la propriu si la figurat. Pentru ceea ce scriu, mi se ofera mult mai putin decat stiu eu ca valorez, iar situatiile-limita in care ma gasesc din ce in ce mai des, in ultima vreme, ma impiedica sa trantesc prea multe usi in nasul celor care ma jignesc cu oferte derizorii.

Atitudinea micilor investitori din presa se rasfrange asupra calitatii muncii mele. Scriam mult mai bine pe vremea cand eram bine platita. Multa lume crede ca fac intentionat, ca acum scriu cu picioarele fiindca au scazut remuneratiile si vreau sa ma razbun. Asta e o prostie, la urma urmei e vorba de numele meu, n-am niciun motiv sa-mi bat joc de el, e cam tot ce va ramane dupa mine, dupa ce-o mierlesc.

E doar un reflex ca oricare, sufletul si trupul meu resimt austeritatea si produc o substanta numita deprimare. Daca va spun ce oferte primesc in ultima vreme, o sa credeti ca sunt surda sau mincinoasa. Risc si va spun: majoritatea sunt propuneri glorioase de a scrie gratuit in tot felul de publicatii tiparite sau online, cu promisiunea lihnita ca poate, intr-o zi, vor exista bani sa fiu si rasplatita pentru stradanie. Dar pana atunci – incearca ei sa ma convinga la modul absurd – uite, am expunere, stie lumea de mine, citeste vreun patron bogat ce scriu si-mi face o oferta grasa. Cu alte cuvinte, s-ar cuveni sa le si multumesc celor care-mi propun sa scriu ani de zile gratis, fiindca astfel ei imi dau sansa extraordinara de a ma afirma.

Si sa nu credeti ca prietenii buni imi ofera asemenea solutii aberante, nici vorba – dimpotriva, prietenii apropiati sunt singurii care ma respecta suficient, care ma iubesc si ma inteleg, care ma iarta si cred in mine. Din pacate, n-am prea multi prieteni bogati, care sa-si permita sa ma angajeze. Cei care-mi ofera munci pro bono sunt niste persoane oarecare, imi afla e-mail-ul de pe Facebook si-mi scriu din senin, imi spun ca au un proiect interesant, ca ma admira la culme si ma apreciaza enorm, ma invita la o cafea in oras si eu abia astept sa merg, crezand ca in sfarsit s-a spart blestemul si presa isi revine in simtiri.

Pierd vreme din viata mea, ma imbrac, ma apretez, ma fardez, ma impachetez in tinuta business, sparg bani pe taxi pana-n oras (nu pot sa trag dupa mine noroaiele RATB-ului), iar la locul faptei, dau de cate-un fitecine care-mi spune ce planuri marete are el: o revista (care n-a iesit inca, poate la anul), un site (care nu produce nimic, dar poate va produce intr-o zi), alt site (dar unde nu pot sa scriu, ca e de fotbal), o firma de PR (unde prefera sa angajeze tineri, ca sunt entuziasti si muncesc pe te miri ce), un ziar (daca da Dumnezeu intr-o zi, ca nici asta n-a aparut, normal). Pana atunci, n-as vrea eu sa scriu zece materiale saptamanal gratis, cu promisiunea ca, imediat ce se va imbogati el porceste, ma va plati cat de cat?

Mai am un defect: zic foarte greu „Nu”. Unii vor face glume nesimtite pe tema asta, de-aia precizez ca numai in cazul unor asemenea tratative profesionale zic „Da” suspect de usor. Mi se pare ca nu e de demnitatea mea sa spun „Aaaa, pai daca nu ma platesti, nici nu ma gandesc”. Asta in timp ei (sau majoritatea celorlalte fiinte umane de pe planeta) n-ar concepe nici sa clipeasca gratis.

N-am cerut niciodata sume mari, gogonate, nerealiste, mai ales ca stiu ca presa e la perfuzii, deci nu abuzez de conturile nimanui. Dar nici nu pot sa nu observ ca oameni care sunt din ce in ce mai bogati fac oferte din ce in ce mai penibile, in timp ce apropiatii, aflati la limita falimentului si-a disperarii, hartuiti de birocratie si invinsi de propria onestitate (care e fatala, in caracatita din Romania), se dau peste cap sa-mi ofere ceva cat de cat convenabil, lasandu-se pe ei la urma ca sa-mi fie mie bine. Tuturor acestor oameni, acestor prieteni minunati, le sunt recunoscatoare, poate mai mult decat isi imagineaza ei. Mi-au salvat viata.

Din pacate, eu imi caut job, in continuare.