fbpx
„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Dragoste. Best before 2010

de

La multi ani, dragii mei, devotatii mei! A venit un an cu miinile calde, cu ochii ca luna plina, cu buzele arcuite-n speranta. Iubiti-l, e frumos si bun! E drept, e un an care asteapta mai mult de la noi. 

Eu m-am indirjit si-am plecat deja sa recuperez cioburile unei iubiri pe care, in stupida mea resemnare de miel derutat, o lasam sa agonizeze, crezind ca am epuizat toate dozele pentru perfuzii. Ma purtam boiereste, facind loc altor dame aprige sa treaca, sa ajunga pe puntea principala inaintea mea, sa urce in barca de salvare, sa-si scoata fericirea la liman. Eu sedeam prosteste, contorsionata-n ginduri aride, si contemplam apa spargind geamuri, scufundind vapoare.

E un gind care germineaza de citeva saptamini in mintea si inima mea. Si s-a instaurat fara echivoc in timp ce, la televizor, simbata seara, dadusem de „Titanic” si-l vedeam a vesnica oara. Revelatia m-a pocnit in crestet si mi-a zburat fatalismele cit colo. Mai sunt atitea de trait si de experimentat intr-o poveste, inainte de-a o lasa sa-si dea duhul si-a o vedea alunecind in adincuri inghetate.

Inserez si un film al iubirii mele – pentru ca acest clip aduna toate starile pe care le-am parcurs in dragostea mea, de la iluzie la autoinstrainare, de la naufragiu la regasiri spectaculoase de sine. My Heart Will Go On.

http://www.youtube.com/watch?v=uO_vFuzPJvc&feature=related

„Don’t let go!”. A fost cuvintul de ordine, parola vitala de care uitam de fiecare data – desi am vazut filmul de atitea ori. Cind asisti la un naufragiu, cauti instinctiv sa memorezi moartea, pentru ca e o lugubra fascinatie in premiera. Perplexitatea in fata sfirsitului te smulge de la adevaratele intelesuri ale hazardului, ale karmei. Dar, cind ai motive splendide sa lupti (iar eu am!), esti obligat moral sa actionezi. 

V-am chemat azi aici ca sa va spun ca eu, una, am sa lupt dezlantuit pentru iubirea mea. S-a terminat cu suferinta aristocratica, diplomata si, in consecinta, letala. Cine vrea sa ma urmeze e invitat sa se incoloneze in aceasta legiune a celei mai frumoase razbunari. Nu am nevoie de kamikadze, am nevoie de supravietuitori! Am incetat sa ma inchin la templul sacrificiului. In Primul Razboi Mondial, generalul Patton (senior commander al United States Tank Corps, la acea vreme) a strigat ceva care a schimbat fata lumii, iar azi schimba fata luptei mele: „Patriot nu e cel care-si da viata pentru tara lui! Patriot e cel care-si face dusmanii sa-si dea viata pentru tara lor!”.

Nu ne vom sacrifica pentru iubirile noastre, ne vom determina rivalii sa se sacrifice pentru iubirile lor. A venit 2009, anul luptei decisive, nici pe departe anul sinuciderilor nobile. Salvati-va dragostea pe care inamicii cu argumente semidocte o string de git! Asta astept de la voi.  A se implini, de preferinta, inainte de 2010. 

„I will never let go!”. 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Din ”sanctuarul” in care m’am adapostit zilele astea de vacanta vin sa’ti spun ca uneori lucrurile (crezute de noi ) cele mai bune din viata noastra trebuiesc lasate sa’si faca de cap.
    Bineinteles ca nu’mi propun o generalizare aici si acum, fiecare viata de cucoana are punctual minusurile si oftaturile ei, dar la mine problema nu’i clara (din cale-afara, ca sa si rimeze): care’i semnalul de care trebuie sa tii seama pentru a iesi dintr’o ecuatie care credeai ca’i vital legata de rostul tau?..asa’I, io’s toata un abandon zilele astea, am decis irevocabil ca merit sa fiu iubita, cautata, rupta din rai pt omul meu indecis de ani de zile; rupta din rai precum bataia din zicala, de exemplu:)..
    indecis pt ca nu e foarte clar daca ma vrea sau nu, mai ales pt el
    Ma bucur sa’ti pot scrie citeva rinduri, nu te regaseam decit in paginile revistei pt care ma enervam lunar ca trebuie sa dau bani unei familii de securisti soiosi unsi cu trusturi de presa.Recunosc sportiv, pt mine a ramas importanta scriitura ta, restu’ domnitelor care incearca sa preia din stilul tau, ca scriu la Tango sau pe’aiurea sint nesubstantiale;nu au nici greutatea figurii de stil, nici acuratetea esentiale pt asta.
    Sa’ti dea Dumnezeu un an bun si neravasibil

    una 4 ianuarie 2009 12:34 Răspunde
  • Simona,bine te-am gasit!Bine ca si puternica si hotarata si minunata!Intotdeauna am simtitca a renunta e mai greu decat a lupta…si eu intotdeauna am luptat pana la ultimul firicel de sange …Am invatat de ceva ani ca nu exista nici o fericire fara o lupta crancena pentru ea.Doamne ajuta! La multi ani!

    Cora 4 ianuarie 2009 13:00 Răspunde
    • …foarte adevarat…..nu exista fericire fara o extrem de mare lupta …

      Dan Georgescu 10 martie 2013 0:36 Răspunde
  • „Una”, draga mea, din (ne)fericire stiu ce spui. Eu vorbesc dramatic de bine dialectul iubirilor care, pentru ca nu se decid nici in teren, nici la masa verde, ramin suspendate pe termen nelimitat, intr-o liga unde fairplay-ul e sabotat, zilnic, de abilitatile lui care-pe-care. De-aia am avut aroganta sa decid ca 2009 va fi anul unui Pharsalos sentimental, anul cind n-as mai vrea sa pomenim, la intimplare, bataliile chioare sau bataliile decisive, ci pur si simplu bataliile cistigate.

    simona 4 ianuarie 2009 13:35 Răspunde
  • Draga Cora, ai dreptate, e mai complicat sa renunti decit sa lupti. De-aia am hotarit eu (care militez activ pentru dreptul la lene) sa nu renunt la ceea ce consider ca e al meu, orice-ar fi. Intr-o vreme, credeam ca e meschin sa ai simtul proprietatii atit de ascutit, fie el si in cazul unui acaret sentimental. Dar mi-am revenit in simtiri, fiindca am bagat de seama ca, daca astepti sa-ti faca soarta dreptate, in timp ce tu sezi si-ti plingi artistic de mila, pierzi suta la suta. Fortes Fortuna adiuvat. Iar pe cei slabi ii ia la suturi, as adauga.

    simona 4 ianuarie 2009 13:46 Răspunde
  • Simona, esti totala ! esti fantastica ! esti adorabila ! ce ne-am face sufletele astea singure si bantuite de esecuri fara tine si fara Alice ? am avea un esec in plus ! iti sorb fiecare cuvant si vreau sa-ti spun ca de fiecare data nu incetez sa ma minunez cat esti de desteapta, inteligenta (este vreo diferenta ?), cat de talentata !
    Eu iti doresc castig de cauza in hotararea pe care ai luat-o !
    Eu sunt mai sceptica, la cei 50 de ani ai mei…mie nu-mi iese sa-mi influentez soarta ! chiar daca clocotesc de iubire dorita si de daruit , ori nu intalnesc barbatul meu, ori imi iese in cale unul cu care incerc, dar….diferentele dintre valorile noastre ne despart…..si uite asa, contabilizez esec dupa esec…..cineva imi spunea deunazi , ca si ce daca, trebuie sa fii constient ca din 10 incercari, s-ar putea sa-ti iese una…..fiecare cu filozofia lui de viata !
    oricum, tu esti un sprijin pentru noi, pentru mine, atunci cand suntem la pamant….ne incurajezi, ne binedispui, ne umpli inima !
    Te sarut si-ti doresc tot binele pe care-l astepti !

    rhodelsya 4 ianuarie 2009 14:25 Răspunde
  • E tare interesant felul in care mintea umana gaseste solutii si scuze pentru a se agate de orice farama de speranta lasata la naftalina pentru vremuri mai bune. Da’ stii cat de adanc se imbiba mirosul puturos si ce batranicios miroase?! Si daca apuci sa-l mai imbraci, vei obosi la un moment dat, purtandu-l.
    Iubirile nu se salveaza, Simona. Iubirile se respira. Iar cand vrei sa faci pe eroul, te alimentezi ca un bulimic capiat de sperante roz-bombon, ca sa ajungi doar cu buda-n brate (scuza acuzativul, da’ salta drama-n ecuatie) scuipand tot amarul pe care l-ai ingurgitat cu o prostie bolnava.
    Eu nu cred ca se lupta pentru iubiri si se salveaza relatii. Ca orice lucru carpit nu e treaba de nadejde. Si te lasa cand ti-e lumea mai draga. Dar ce stiu eu, vorbind din carti…
    Sa fii fericita! Dar sa tii minte ca de (ne)fericirea noastra suntem singurii care se ingrijesc.

    Miruna

    p.s. „We have art to save ourselves from the truth”

    Copila blonda 4 ianuarie 2009 15:32 Răspunde
  • La multi ani, Simona Catrina ! Sunt aici. Incerc sa cuprind ce ne scrii. Vreau sa vin, desi cu siguranta, iubirile noastre sunt diametral opuse – pentru ca eu ma gindesc la un ideal – poate imi ingadui. Inainte de ati cere incuviintarea de a te urma, vreau sa fiu sigur ca pot. Ma gindesc la ideile pe care ni le comunici. Ma bucur ca linga reni, ai o privire schimbata.

    Valin 5 ianuarie 2009 1:15 Răspunde
  • Simona, suntem alaturi una de cealalta, umar langa umar, suflet langa suflet. Scriem, fara sa stim, acelasi mesaj, acelasi indemn la dragoste intreaga. Renuntam in acelasi timp la deznadejde, ca sa ajungem in acelasi timp la limanul mult visat. Si sa ne traim fericirile in tandem, asa cum ne-am dorit dintotdeauna. Simona, vin, cu adevarat, zodii cu noroc! N-ai auzit astrologii?! S-au asezat stelele cu mila si cu maiestrie, si constelatiile anului abia inceput se incapataneaza sa ne lumineze si noua tristetea, ca sa o preschimbe in soroc de mare iubire. Era si timpul!

    Alice 5 ianuarie 2009 14:15 Răspunde
  • La Multi Ani, Simona.
    Am inceput anul cu „sex in (per)versiune clasica… am citit in avion pe drum inapoi. Am ris si am zimbit de una singura. Ai dreptate, ai dreptate…

    Iana 5 ianuarie 2009 16:39 Răspunde
  • Simona,

    mesaj de la sotul meu care citeste si el „sex in (per)versiune clasica”… buna carte. Cine dintre sotii, iubite, amante nu are curajul sa discute deschis problemele cu partenerul sa ii dea acestuia cartea. 🙂

    Iana 5 ianuarie 2009 20:29 Răspunde
  • la multi ani,draga mea !sufletul tau bun si generos este alaturi de noi cititoarele tale fidele.iti doresc ca anul 2009 sa-ti aduca linistea sufleteasca de care ai atata nevoie,dragostea sa-ti bata la usa si sa ramana multa vreme asa incat sa uiti dezamagirile.viata e frumoasa,merita traita;e un proverb care spune:mila mi-e de tine dar de mine mi se rupe sufletul! e cam dur dar uneori merita sa fie aplicat.cand unii intra cu bocancii in sufletul tau,merita sa aplici proverbul.uneori e atat de greu sa supravietuiesti in lumea asta meschina incat te inchizi in propria-ti carapace si-ti vezi de viata ta.dar asta nu-i o solutie,trebuie sa putem rezista,sa avem pielea tabacita ca sa putem face fata.am fost cam pesimista cu toate ca de felul meu sunt o luptatoare,insa uneori esti sleit si nu mai poti iti vine sa urli!dar sa speram ca anul ce tocmai a sosit sa ne aduca fiecaruia dintre noi ce ne dorim mai mult!la multi ani!

    florentinamurgoci 5 ianuarie 2009 21:30 Răspunde
  • Citesc de ceva timp articolele tale din revista Tango si de fiecare data sunt placut surprinsa de capacitatea ta de a reda atat de bine prin cuvinte ceea ce simti si de a ma face si pe mine (si pe noi cititorii) partasa(i) la trairile tale.
    Ma gandesc adesea cand citesc ceva daca nu cumva informatia a ajuns prea filtrata prin sufletul si trairile mele si am interpretat eronat mesajul. Eu ma gasesc in situatia de a lupta sau de a lasa lucrurile sa mearga in voia lor.
    Cred ca femeile au acel al saselea simt si, daca sunt sincere fata de ele, vor putea recunoaste atunci cand acel simt le spune ca se insala sau nu in privinta unei atitudini pe care aleg sa o aiba intr-o anumita situatie, ma refer in relatia cu celalalt si probabil ca nu numai in acest caz e valabil.
    Desi sufletul imi spune mai mult sa nu lupt, cumva nu vreau sa-l ascult, inca sunt indecisa daca sa ascult sau nu ce imi spune pentru ca stiu urmatorul adevar: daca lupti contra a ceea ce ti se intampla nu te alegi, dupa o perioada, decat cu o mare oboseala si s-ar putea sa ajungi, intr-un moment al vietii, in acelasi punct in care esti acum si doar cu niste timp trecut in plus, doar cu sufletul mai batatorit de dureri si, de bine, doar cu multumirea ca ai luptat si ai facut tot posibilul sa nu se ajunga acolo, acesta este marele risc de a lupta si cam asta e dilema. Am fost si extenuata, m-am lasat si in voia sortii; extenuarea sufleteasca a scrijelit santuri adanci pe care si acum incerc sa le astup si care ma impiedica sa iau aceasta decizie: sa lupt sau sa las lucrurile in voia sortii…
    Iti doresc sa ai incredere in decizia ta si reusesti sa ti-o mentii pana la indeplinirea scopului ei!

    C. 5 ianuarie 2009 22:00 Răspunde
  • Simona, iti doresc tot binele din lume, esti sora vorbelor mestesugite!Si un An plin de iubire, fapte frumoase si dorite revederi.Te imbratisez , de parca ne-am cunoaste de-o viata!Nu-mi plac familiarismele deloc, dar imi vine greu sa ma abtin.Asadar, sa ne vedem cu bine!

    Simona Radoi 5 ianuarie 2009 22:54 Răspunde
  • LA MULTI ANI,SIMONA!Anul 2009 sa fie anul celei mai frumoase izbanzi,sa -ti straluceasca privirea si sufletul de atata dragoste impartasita!!Eu una iti sunt alaturi…si …ar fi multe de spus draga prietena(imi dai voie sa-ti spun asa???),din pacate nu o pot face aici…Niciodata nu am cedat…am sacrificat si ultimul strop de energie…si asta nu pentru ca as fi o disperata…ci pentru ca acum putin timp,vreo cativa ani….,am realizat ceva….-ca avem doar o singura viata….si ea merita traita la intensitate maxima…Si da…merita sa tresaltam in fiecare minut al existentei noaste…Cer prea mult?

    OANA 6 ianuarie 2009 14:57 Răspunde
  • Draga Rhodelsya, nici nu merit sa ma plasezi asa de sus pe scara valorilor, dar accept pacatos, din reflex, sa-mi spui lucruri frumoase. Si ai dreptate, de fapt asta e ideea: fiecare are filosofia lui de viata, eu insist: „totul e o chestiune de perceptie”, cum imi amintea mereu un fost coleg de scoala, Claudiu, actualmente rezident in Springfield, Massachusetts… Iti (si ii) multumesc!!!

    simona 7 ianuarie 2009 10:15 Răspunde
  • Copila blonda, in esenta, ai mare dreptate. Admit. Am trecut, de fapt, prin toate stadiile si toate abordarile, pina cind am inteles ca nu pot judeca nicio poveste dupa datele unei foste povesti reale sau ale unei minunate povesti fictive. Cind am trecut la rezolutii indirjite pentru 2009, am stiut ca nu ratiunea, nu bunul simt, nu dragostea de mine insami m-au impins in acest asalt. Ci doar neputinta de a face altcumva. Nu exclud ca in viitor sa gindesc altfel, moment la care va trebui sa gasesc o formula foarte dibace de a ma dezice public. 🙂 MULTUMESC!

    simona 7 ianuarie 2009 10:23 Răspunde
  • Oh, Valin, aproape ca am zimbit si-am plins in acelasi timp, citind ce-mi scrii, iar starea asta de bivalenta morala nu-mi e deloc straina! Eu sunt roaba visului, imaginatia imi promite, in fiecare zi, ca voi fi cindva tembel de fericita! Moment la care toate kitsch-urile din filmele cu box-office gras si scenariu slab vor capata un sens! DAR…….

    simona 7 ianuarie 2009 10:27 Răspunde
  • Alice, e anul iubirii si am de gind sa-i zidesc un templu de daruire, tandrete, regasiri pasionale. Am aceste resurse, vreau sa resuscitez, sa refac, sa reiau. Mi-e dor de ceea ce am de citiva ani, de fapt, ma uitam ieri la niste poze de-acum cinci ani si, deodata, ele mi-au salvat viata a mia oara. Si m-au invatat incotro e tineretea mea, incotro a luat-o dragostea mea. A fost asa de bine, Alice, asa de bine…

    simona 7 ianuarie 2009 10:37 Răspunde
  • Iana si sotul Ianei, imi sunteti dragi si necesari pina la disperare, fiindca daruirea voastra pentru ceea ce scriu ma trage de par la timp si ma scoate din lene, inainte de a ma ineca. Va multumesc din suflet. Si va astept inapoi, pe continentul nostru controversat!

    simona 7 ianuarie 2009 10:39 Răspunde
  • Draga mea Florentina, scrii cu caldura si cu drag si mi se inmoaie inima, mi se topesc gindurile… Sa fim puternice, asadar! Forta se educa, asta contrar miturilor care indemnau la o resemnare ovina, fiindca, vezi, Doamne, oricum nu e nimic de facut. Imi pica foarte bine camaraderia ta, ma simt protejata de cuvinte antiglont… Sa mai vii, cind ai ragaz, eu te astept.

    simona 7 ianuarie 2009 10:42 Răspunde
  • Draga C. (Cristina, daca am dedus bine din adresa de e-mail), bine ai venit! Limpezimea onesta si virila a rindurilor tale m-a trezit si mi-a aprins gindurile. Multa vreme, si eu anticipam istovirea si presupuneam, la fel, ca nu e drept, nu se cuvine sa lupti pentru (ceea ce credeam eu a fi) o cauza pierduta. Dar ulterior, cind am analizat modul in care universul are grija sa-si promoveze asa-zisul lui echilibru (in fapt, o lozinca metafizica mediocra, as zice eu), mi-am dat seama ca, daca nu asediez cetatea, nu mi se va preda nimeni din proprie initiativa, constrins numai de simtul dreptatii. Nici gind.
    Eu n-am luptat deloc pina acum, am lasat istoria sa se tolaneasca pe dragostea mea, s-o imbrace in pinza de paianjen. Dar etapa asta s-a ispravit. Am si eu drepturi, am si eu arme si, mai presus de orice, am motive… Frumoase, nesfirsite, inteligente motive.

    simona 7 ianuarie 2009 10:50 Răspunde
  • Draga Simona Radoi, nici nu vreau sa-ti reprimi cuvintele, lasa-le sa cistige teren, sa vina, sa nasca prietenii si lumi. Iti multumesc si-ti doresc si tie un an irezistibil, memorabil, nepamintean de frumos!

    simona 7 ianuarie 2009 10:52 Răspunde
  • Draga Oana, nu numai ca poti sa ma consideri prietena, ci iti multumesc fiindca imi atribui o valoare umana care, pentru mine, inseamna enorm. Prietenii sunt una dintre ratiunile firii mele. Imi place ca nu cedezi, imi place ca realizezi intensitatea unor decupaje de viata. Esti de-a mea! 🙂

    simona 7 ianuarie 2009 10:55 Răspunde
  • Multumesc Simona!!!Ma onoreaza prietenia ta.Sunt cu siguranta de a ta…Iti impartasesc multe din idei….si cum ti-am mai spus-o…te astept cu a 3a carte!!!

    Oana 7 ianuarie 2009 14:54 Răspunde
  • Simona sint inapoi cu carti cu tot. Astept pe Gelu din tarile calde sa citim si sa dezbatem cartile Tango. Pe continentul controversat mi-a fost greu sa imi fac prietene asa ca cel mai aproape este tot el, care uite ca intelege ceva din natura femeilor cu ajutorul tau. Multumim mult de tot.

    Iana 7 ianuarie 2009 17:35 Răspunde
  • „Un fost discipol, întâlnindu-l pe Socrate, îl întreabă:

    – Ce să fac? Să mă însor sau nu ?

    – Oricum ai face, tot te vei căi, îi răspunse Socrate.”

    🙂 am glumit…La Multi Ani si la implinirea dorintelor!

    mihaella2 7 ianuarie 2009 20:51 Răspunde
  • mihaella2, stia Socrate ceva… chiar daca noi glumim.

    Iana 8 ianuarie 2009 0:40 Răspunde
  • simon(ici),
    tu esti o sfanta si asa o sa ramai…
    romeo al meu ti-a citit cartile, eu mai am una (recunosc)…
    i le-am daruit intai lui….si apoi mie…
    Ai grija de alice,numai tu o poti face sa priveasca in tine ca intr-o oglinda, poate asa va intelege….sau poate nu…
    numai tu esti demna de ea….restul…..e tacere !!!
    ramaneti speciale sufletului meu, iar voi, fie si peste mari si oceane veti simtiti asta
    va multumesc din tot sufletul meu pentru tot ce am trait pana ieri (cu bune si rele)
    toata fericirea si banii la tina sa fie ….sau nu, reformulez …sa fie numai atata cat poti sa duci…prea mult ne transforma sau ne mutileaza identitatea…
    cu bine simon(ici) a visurilor mele

    monica 8 ianuarie 2009 18:56 Răspunde
  • Nu stiu ce sa spun. Le multumesc celor care-mi daruiesc vorbe nemeritat de frumoase, apoi incerc sa raspund cumva despartirilor survenite impulsiv si, se pare, necesar…
    Nu ma pricep sa dezbat rupturile in relatiile cu oamenii, imi feresc ochii si tac. Sincer, n-am comentat nimic legat de intifada de pe bloguri, fiindca (unu) n-as face decit sa vorbesc neintrebata si (doi) mi-a scapat originea inclestarii, adica am revazut, am citit, am gindit – dar distanta si focalizarea subiectiva ma obliga sa-mi inghit cuvintele.
    Un lucru stiu, ca o iubesc pe Alice. Iar daca Alice se simte rau, e pentru ca s-a intimplat ceva rau. Alt calcul si alta revelatie n-am si nu stiu sa invat.
    Citeodata, mi-am mai palmuit si eu mintea, ca sa ma pedepsesc, fiindca nu ma zbat sa am mai mult trafic pe blog. Nu mi-am incordat suficient emotia pentru a stirni incendii creatoare. Pina ieri, ma uitam cu admiratie si gelozie la exaltarea si dragostea voastra colectiva, la solidaritatea si sincronizarea devotamentului vostru. Azi, mi-am amintit, cumva sfisietor, ca orice patima are o dublura inflamabila.
    Astept, eu nu va judec si nici nu ma simt in stare sa depun marturii.
    Inca mai sper ca impacarile sunt, intr-un mod ingrat (dar seducator), mai frumoase decit iubirile liniare.

    simona 9 ianuarie 2009 12:20 Răspunde
  • simon(ici),
    imi luasem ramas bun de la tine, nu stiu de ce revin !!!!
    Te respect pentru putinul ce mi l-ai oferit…si totusi atat de mult….curatenia ta sufleteasca in fereastara asta deschisa noua….(numita blog !!!)
    stiu ca nu vrei sa faci trafic pe blog….si mai ales, nu faci trafic cu sentimentele noastre….
    de aceea spun ca esti o sfanta…..
    odata, cand toate vor fi uitate…poate…
    am sa-ti arat ceva….sunt convinsa ca ai vazut destule la viata ta…dar tot cred c-am sa te surprind….
    urata lume, asta in care traim….si crede-ma , e un cuvant bland….
    ramai acolo buna mea simona, nu revenii aici….n-ai pentru ce…
    smulge-o pe alice din bratele miseilor …si du-o departe….departe….
    aveti grija de voi si de dragostea voastra

    monica 9 ianuarie 2009 17:15 Răspunde
  • Simona… sa-ti ajute Dumnezeu! 🙂 E singurul gand ce-mi vine dupa ce ti-am citit postul… Si as mai vrea sa-ti spun ca ma bucur mult ca am ocazia sa te citesc si aici.

    Ingrid 9 ianuarie 2009 18:19 Răspunde
  • Draga mea Simona,

    Mi se pare ca te stiu de o vesnicie, desi te-am vazut in realitate o singura data la lansarea cartilor din Tango. In fiecare luna astept revista sa te citesc, si m-am bucurat tare cand ai inceput sa scrii pe blog. Iar acest post cred ca este lucrul de care aveam nevoie. S-au adunat nori grei in viata mea in aceasta perioada, urme ale anului trecut, dar sper sa fie acoperite de zapada care a cazut ieri in Bucuresti. Si vreau sa o cred pe Alice si astrele care imi spun ca anul asta va fi anul iubirii si anul sufletului pereche.
    Stii, ma leaga niste lucruri minunate de aceste melodie, si nu ma pot abtine sa ma uit la film cand il gasesc la televizor chiar daca l-am vazut de multe, multe ori.
    Ciudat, dar de aceasta replica nu-mi mai aminteam. Poate cea mai importanta din film.
    Iti multumesc, Simona, ca mi-ai adus aminte si voi incerca de acum inainte sa nu mai uit de ea. Iti doresc si imi doresc un an plin de iubire.

    Te imbratisez cu drag.

    Felice 9 ianuarie 2009 20:42 Răspunde
  • Buna Simona si LA MULTI ANI! Ma bucur ca ai inceput anul asa de optimista si sper sa o tii tot asa. Eu ma „incolonez in aceasta legiune a celei mai frumoase razbunari” alaturi de tine. Imi cer scuze ca am lipsit mai mult dar am avut treaba (si facultate si servici) si am fost plecata de sarbatori. Imi era dor de tine! Te imbratisez cu drag!

    Roxana_A 9 ianuarie 2009 20:43 Răspunde
  • Purtam atatea dialoguri imaginare cu tine,Simona…intai dupa ce-ti citem articolele,apoi dupa ce-am citit cartile…Acum am ramas fara cuvinte… Astept infometata de fiecare data scrierile tale,revista voastra dureros de frumoasa,dureros de reala…

    Simina 9 ianuarie 2009 21:44 Răspunde
  • Citesc zilnic blogurile Tango dar ma simt „prea contabila” pentru a coresponda cu niste scriitoare atat de talentate. Probabil ca mine sunt multi cei care citesc cu drag dar nu au curajul sa va scrie.
    Te felicit pentru atitudinea ta fata de conflictul de pe blogurile vecine.
    Desi mai am inca unele iesiri balcanice dupa 4 ani in Toronto am inceput si eu sa ma molipsesc de la calmul si echilibrul canadienilor.

    Rose 10 ianuarie 2009 4:31 Răspunde
  • Simona, iti urez si tie un an bun! Sa iubesti si sa fii iubita!
    … Eu nu cred ca lupte pentru iubire. Nu stiu o poveste care s-a terminat bine in care unul se lupta pentru o iubire pentru care celalalt nu se lupta. Am si eu prietene care lupta „pana la ultima picatura de sange” pentru dragostea ei si nu vad decat ca sufera. I-am spus de mii de ori. Trebuie sa te retragi si sa il vezi ca lupta el pentru tine.nu ca vine plangand ca te vrea inapoi si tu il accepti si apoi continua la fel de parca nu s-a intamplat nimic. Daca in schimb cauta dragoste in alta parte si nu duce dorul dragostii tale, nu este un semn bun. Daca nu lupta, nu merita. Niciodata nu o sa merite. Este haios ca tocmai ai scris un articol cum pofta sexuala se „re-invigoreaza” prin pauze. Iubirea este cam la fel. Trebuie sa-i re-creasca apetitul in „pauza”. Daca ti-a crescut numai tie, si in lipsa de altceva mai bun incerci sa te incalzesti la flacarui de lumanare, este greu..stiu ca este greu … este dureros, este o experienta in izolare. Am citit undeva despre cum ca am fost invatati mereu sa invatam din esecurile noastre. Este si asta metoda, dar problema este ca desi stii ca ai gresit, nu stii cum sa faci bine. Nu stii cum sa faci bine, decat daca inveti din succesele tale sau ale altora. Din ce a mers bine, cand a mers bine. SI dadea exemplu cum in medicina multe medicamente s-au dezvoltat observand organismul oamenilor care au fost puternici sa invinga o boala. Parintii mei s-au laut din dragoste si nu a durat mult sa treaca printr-o faza in care s-au urat si apoi printr-o faza de resemnare: nu divortam ca nu se face si nu divortam pentru fete sa nu vina dintr-o familie destramata. Am observat de atatea ori eforturi esuate ale unuia sau altuia de a repara ce era stricat si esuand mizerabil. Mi-am dat seama ca nu pot sa invat de la ei cum sa am o relatie buna. Poate pot sa invat ce nu vreau in relatia mea (desi chiar si in relatia lor au fost lucruri frumoase) dar nu pot sa invat cum sa nu ajung acolo. Am avut o pasiune din a observa relatiile frumoase , caci exista si cred ca m-a ajutat.Da, declaratiile de dragoste se raresc, dar nu lipsesc, da- fac compromisuri- dar niciodata compromisuri care au strivit pe unul din ei; niciodata nu au putut sa stea certati mai mult de o zi – mandria a fost slaba decat dorul de a fi impreuna si a ajunge la o intelegere. Si a fost la fel de puternic de ambele parti. Nu a fost mereu doar unul care a luptat ca sa mearga relatia, nu a facut numai unul compromisuri. Nu au crezut in „am niste sentimente *speciale* pentru tine”, „tu esti *speciala* pentru mine. Nu au crezut in greseli atat de grave (de exemplu: o alta femeie) decat odata. Au fost „Egoiste”- au cerut cat au daruit. Pentru ca de fapt nici unul din noi nu suntem eroi. Ne place sa ne declaram eroi ca iubim mai mult ca nimeni pe lume asta dar adevarul este ca orice care doar daruieste .. pana la urma secatuieste. Pot sa spun ca a lovit o coarda neplacuta cu mine cand ai scris odata „consum galoane de dragoste la suta de kilometrii” . Seaca omul!Toti stim ca „the biggest happiness in love is to love and be loved” …nu doar „love” ..ci „loved” too.
    Draga Simona, sunt lupte frumoase pentru iubire … iubiri care rupt bariere sociale (Asta a fost lupta frumoasa din Titanic), iubiri care rezista distantelor peste mari si tari, trec peste ura dintre familii , trec peste diferentele de rasa, religie . Lupta AMANDOI.

    zuzzytutzy 10 ianuarie 2009 6:11 Răspunde
  • Draga mea Zuzzytutzy, in primul rind, iarta-ma, am editat doar partial cele ce mi-ai scris, fiindca restul detaliilor ar fi creat ceva seisme pe-aici si, cind spun asta, stiu ce vorbesc… Ai sa ma ierti. Am citit insa cu trista aprobare tot ce mi-ai scris si, de fapt, am mai primit mesaje asemanatoare, semn ca tentativa mea de a ma opinti pentru cauze fragile e condamnata la atrofiere. AI DREPTATE… In fond, a fost o apucatura de inceput de an, ma pot razgindi asupra prioritatilor – in functie de ceea ce mi se ofera sufleteste, cum bine spui. In orice caz, ma bucur macar ca e o tema care incita la controverse, asta inseamna ca ne trezim, incet, din amorteala. Repet, mi-a facut placere sa citesc rindurile tale, m-au scuturat salutar. Multumesc, te mai astept… Si inca o data, iarta-ma, stii tu de ce…

    simona 10 ianuarie 2009 10:13 Răspunde
  • Rose, draga mea, bine-ai venit! Empatizez luminos cu tine, mai ales cind vad ca esti in Toronto, orasul interesantului nostru exil. Sa nu mai spui ca nu poti coresponda cu noi, nu mai locuim de mult in turnul de fildes, am coborit in minunatia telurica a iubirii si a vietii reale. Iti multumesc pentru cuvintele tale.
    PS: Si eu mi-am retusat radical atitudinea, de cind stau printre canadieni… Asa e!

    simona 10 ianuarie 2009 10:17 Răspunde
  • Simina draga, increderea si fidelitatea ta ma determina sa-mi revizuiesc atitudinea – in traducere, lenea! Ma simt vinovata cind citesc mesajul tau, fiindca stiu cit ma las asteptata… Iertare! Bine-ai venit.

    simona 10 ianuarie 2009 10:19 Răspunde
  • Draga Ingrid, cind treier din nou cimpii pe care i-am batut mai sus, in materialul principal, realizez ca s-ar putea ca rascoala mea sa ne fie nociva tuturor. Unora le place punctul asta de vedere, pentru ca intimplator sustine maniera lor de a aborda iubirile, altii realizeaza, insa, ca o lupta de asemenea proportii e demna de o cauza mai buna… Si-atunci, om vedea ce ne mai aduce si anul asta. Eu am incredere, totusi, simt ca va fi BINE… Asa simt…

    simona 10 ianuarie 2009 10:22 Răspunde
  • Draga Roxana, am atitea motive sa te rog sa ma ierti… In primul rind cu mesajul tau… Sa stii ca nu am uitat, dar am trait destul de intens in ultima vreme si-am cautat sa-mi limpezesc un pic programul, poate apuc in weekend sa-ti scriu, draga mea…

    simona 10 ianuarie 2009 10:24 Răspunde
  • Felice, ma coplesesti, draga mea, acum mi-am amintit de lansarea cartilor noastre si am un puseu nostalgic, in primavara se implineste anul… Iar daca replica aceea din film va fi cheia catre extazul si linistea noastra, atunci inseamna ca, uneori, desi luptele par ciudate si inutile, ele merg catre ceva exceptional (in sensul bun). Iti multumesc mult!

    simona 10 ianuarie 2009 10:28 Răspunde
  • Monica, te cred ca ma poti surprinde, de fapt admit ca sunt curioasa, dar in orice caz, poate totul se intimpla cu un rost. Acum plec de-aici si merg pe blogul lui Alice, al Nouriei, al lui Ionut, sa vad ce mai adie prin inimile voastre, ale tuturor….

    simona 10 ianuarie 2009 10:30 Răspunde
  • Draga Simona, nu pot dormi, e 4 dimineata si luna plina; sigur ai ghicit ce ma tine treaza : exact ! o iubire tulburata :); pentru ca scrii atat de clar si atat de sensibil, sunt convinsa ca oamenii (femeile – paranteza e cu dublu sens : oamenii=femeile :)) sau oamenii, in majoritate femei, mai ales femei) se gandesc sa iti scrie si sa se mantuiasca astfel – poate -de iubiri nefericite, si vin la tine, cumva, ca la o mecca a sentimentelor si a trairilor.
    hai ca sunt alambicata; pe scurt, citindu-te chiar zilele astea, o prietena mi te-a dat intr-o seara de confesiuni (stii tu genul 🙂 ) si ai reusit sa ma faci sa cred ca as putea sa-ti vorbesc tie in primul rand si nu prietenei mele sau pur si simplu mie insami (autoscrisorile alea gen jurnal, care nu sunt jurnal, ci doar strigate pentru cand nu mai poti); simteam nevoia unei confesiuni discrete si chiar a unui dialog (indrazneam sa sper); as putea sa imi las elucubratiile undeva pe blogul tau, dar fara sa fie publice ? :); multumesc mult.

    diana 11 ianuarie 2009 6:07 Răspunde
  • Diana, bine-ai venit… ma onoreaza increderea ta. Daca ti se pare mai rezonabil, scrie-mi pe e-mail, la simona_catrina@yahoo.com (eu stau in Canada si accesez mai greu e-mail-ul de la Tango, desi nu mi-e imposibil). E drept, nu pot sa-ti ascund, primesc foarte multe mesaje si – asemeni tie – fetele mele dragi de pe blog (si nu numai) asteapta de la mine sfaturi salutare. N-as vrea sa te dezamagesc, dar sa stii ca, in afara de constatarile pe care le comit mai cu risul, mai cu plinsul, n-am reusit, pina acum, sa gasesc vreo cheie magnetica omnipotenta, sa deschid usi spre fericire. Eu astept cu placere sa-mi scrii si am sa-ti spun sincer orice-mi trece prin cap, sunt un om comunicativ, cu toate ca Roxana A. m-ar contrazice, saraca asteapta si acum un raspuns de la mine, dupa atitea zile si saptamini 🙂 Draga Diana, faci cum crezi ca e mai bine si mai comod, eu astept cu mare placere mesajele tale…

    simona 11 ianuarie 2009 11:03 Răspunde
  • Scrii apasat si adinc, atit de vulcanic incit ma ard ideile tale. Recunosc, le recitesc pentru a le intelege bine, sunt convins insa ca si asa nu le cuprind. Imi dau de gindit si asta imi place pentru ca astfel invat. Iti scriam de privire ta, ca sa stii ca in afara prietenilor tai, sunt si simpli cititori, care asteptam. Imi place si formatul revistei si ce scrii, nu doar aici.
    Incerc sa nu-mi fac din timp un dusman, dar nici prieten nu reusesc sa mi-l fac. Si atunci descopar cit sunt de palid si firav, deci nu te pot urma, daca fac un lucru vreau sa-l fac bine si nu e loc de slabiciuni in „legiunea” ta, deci nu-ti pot urma steagul. Voi ramine pe margine.
    Cu ceva timp in urma, ( mi-a reamintit tema ta ), am ascultat doua femei vorbind, nu se certau, dar era atit tragism in vorbele lor, ca am ramas rascolit. Tot pe un peron ( de parca acolo ar incepe si s-ar sfirsi toate ), isi spuneau: ” de ce mi l-ai luat, nu stiai ca e al meu ?!”, „………” , ” numai el este „, ” l-am vrut ca sa fiu linistita ” .
    Pentru ce dragoste luptam, pentu cea care ni se infatiseaza sau pentru cea care ne asteapta, cum stim care e a noastra, ca sa luptam „dezlantuit” pentru ea.
    Mi-am amintit ca mie, fetele intotdeauna mi-au propus prietenia lor, ca m-au cerut de barbat, ca macar o data nu am apucat si eu sa cer, nu iubire ci sufletul. Mi s-a cerut numai iubirea, niciodata sufletul. Eu asta cer, nu doar iubire, vreau sufletul, numai asa poti unii in dragoste cerul si pamintul, cu aceeasi masura.
    Multumesc pentru muzica, coplesitoare, e o onoare ca sunt contemporan cu voi.

    Valin 12 ianuarie 2009 1:41 Răspunde
  • Valin, tot pe margine sunt si eu, sunt un lider obosit. Am incitat la revolta si la extaz glorios, dar a doua zi, cind m-am trezit din sampanie si autoironie, am realizat ca v-am impins pe toti intr-o Vale a Plingerii. Fiecare isi poarta razboiul si dragostea cu demnitatea de care dispune la momentul dat.
    N-am fost in stare sa lupt atunci cind simteam ca era nevoie de asalt. Acum, stau si trimit cercetasi in teren, asteptind de la ei miracolul pe care nu mi-l pot darui eu insami. Vreau sa mi se spuna ca voi cistiga din mers, fara dureri, fara sacrificii, fara spaima.
    Am vazut, prin povestea ta de pe un peron, fata tragica a luptei pentru un om, nu pentru o dragoste. Pacatuim fatal uitind de ceea ce am putea gasi daca n-am fi atit de ocupati sa luptam pentru ceea ce am pierdut de mult. Vad, cu domestica tristete, cum ne aparam mai patimas cuibul decit sufletul. Ne scuzam fata de noi insine ca, desi nu e mai important, e mai urgent.
    Dar, asa cum dramatic spui, cerul si pamintul nu ajung la un dans comun decit daca undeva, in intunericul gindului nostru, germineaza forta de a ne ridica deasupra rivalitatilor. Da-mi un suflet de sprijin si-am sa rastorn pamintul.

    simona 12 ianuarie 2009 3:37 Răspunde
  • Buna ziua!
    M-am regasit aici.. nu in lupta, nu in disperarea ca si lupta sangeroasa ar fi inutila, nu in speranta ca altii vor rezolva tot.. M-am regasit in omul care iubeste un om. Nu ideea de iubire, nu ideea de adapost sufletesc, nu egoist si acaparator, nu in notiunea de ‘femeie singura’. Nu asta incerc sa obtin. Stiu doar ca mi-e drag un om. Si n-am sa lupt pentru el cu armele lumesti, n-am sa urasc femei mai bune pentru ca-l vor sau i-l primesc, n-am sa-l cersesc Divinitatii, n-am sa fiu eroul care iubeste si sufera. Voi multumi pentru fiecare clipa petrecuta langa cel drag, voi plange departe de ochii altora si voi zambi cat de curand dupa lacrimi, voi respira in ritm cu el cand imi va da ocazia, ii voi fi sprijin, proptea, armatura, ii voi fi prieten, sac de box, amant, ii voi tine de cald si-l voi racori cu suflarea mea, voi fi prezent si ii voi pastra amintirea, voi fi fericita sa-l vad fericit. Asta e dorinta mea pentru 2009. Nu judecati un om pentru ca lupta, pentru ca spera, pentru ca nu se arunca singur in prapastie. Cine poate trai cu „ce-ar fi fost daca” ?!

    Monica Radulescu 13 ianuarie 2009 18:03 Răspunde
  • Pauza aceea, tacerea grava, mie mi-a dat certitudinea ca nu despre un om se vorbea, ci despre el, asa cum spunea Alice, ursitul; femeile acelea stiau, voi femeile aveti multa putere, stiti ceva ce noi barbatii nu stim sau nu putem sa stim.
    Eu nu scriu, doar povestesc ce stiu, ce am vazut si am vorbit cu oamenii, nu inventez, nu sunt in stare.
    Putem desigur sa analizam reactiile hormonale, activitatile cerebrale, alcatuirea si functionarrea creierului separat pe sexe, educatie, mostenire genetica, profil fizic, nevoi fiziologice, instincte, etc. pentru noi si pentru voi si…..tot la iubire ajungem, a voastra pentru noi si a noastra pentru voi.
    Atunci se ciocneau doua filosofii (feminine ?) siguranta si dragostea.

    Valin 14 ianuarie 2009 0:15 Răspunde
  • Desi te-am citit si recitit, pana acum le-am lasat pe prietenele mele, Andrada si Simona Radoi, sa se regaseasca in scrierea ta. In seara asta e randul me sa ma regasesc. Si cum cu siguranta Andrada va comenta amplu pe marginea subiectului :)), eu propun un singur lucru: sa ne organizam si sa ne suflecam manecile!

    Mihaela X 14 ianuarie 2009 0:46 Răspunde
  • Demult, inainte ca privirea mea sa tradeze mai mereu nedumerirea umeda din ochii unui animal paricopitat, intrerupeam conversatiile cu iz de (auto)compatimire emitand un soi de sfat / slogan / cliseu/ citat din filme americane proaste, cu scopul de a transmite catre prietena mea (sau catre sine) un indemn la reactie, la complot, la demararea de gesturi pline de magnanimitate, care nu puteau, nu aveau cum sa nu schimbe coordonatele nefavorabile ale vietii noastre amoroase de la un anumit moment. „Plansul de mila nu a dus pe nimeni nicaieri” ii spuneam, cu o invitatie subinteleasa de a adopta masuri reparatorii in favoarea orgoliului nostru invinetit. Ma uit zambind la noi doua, cele de atunci. Aveam curajul unor femei cu inima intreaga. Sigur, dezamagite, cu o serie de dorinte plasate in stand by de diversi domni care acum ne cel mult induioseaza (in cazul in care ni-i mai amintim), dar cu inima intreaga. Mieunam, cand una, cand cealalta, cu tragismul unei pisici ignorate. Asta in timpul zilei. Caci noaptea DORMEAM (sigur, cand nu eram obosite trancaneam pana tarziu, dar odata cu oboseala venea invariabil si somnul -profund si linistit). Aveam regrete, exprimate mai degraba prin scancete decat prin plans, dar nu aveam cearcane…

    De atunci si pana acum in viata fiecareia a aparut EL, aducand cu sine si cele mai bune felii din viata noastra de pana acum, dar si insomnii veritabile, cisterne de lacrimi, porniri isterico-violente (gandindu-ma la blanda si echilibrata mea prietena am impresia ca am contaminat-o involuntar cu impulsul de a arunca cu obiecte in pereti si/sau in inculpat)…

    Ea a devenit realmente vulnerabila si, tanjind dupa un umar pe care sa planga, a constatat nobletea pritenilor de sex masculin, care i-ar fi oferit si alte puncte de sprijin din anatomia proprie, la pachet cu umarul (ocazii in care a facut abstractie atat de suferinta proprie cat si de componenta etilica, pentru a-i carpi prompt pe respectivii).

    Eu am ilustrat o metafora dintr-un mai vechi material de-al dumneavoastra, aceea cu ochii umflati ca o „broasca in ciocul berzei” (parca nu de-asta mi-a spus el atat timp „broscuto”) si am ajuns intr-un punct in care mi-e dor mai ales de femeia puternica si frumoasa care devenisem alaturi de el (pentru el si datorita lui am oferit o interpretare a feminitatii la care pana atunci nici nu as fi indraznit sa visez)… Acum sunt umbra palida a acelei femei si nu ma pot invinovati decat pe mine. Impulsiva si orgolioasa, am macinat povestea noastra si am sters femeia increzatoare de care eram atat de mandra…

    Am citit randurile dumneavoastra si primul impuls a fost sa i le trimit ei, pentru ca tocmai o ajutasem sa ajunga la o concluzie asemanatoare, simtind insa ca pentru mine e prea tarziu. Ca m-a inghitit resemnarea. Insa la cateva ore de la prima lectura (cand m-a cuprins parerea de rau ca nu am citit ceva asemanator acum jumatate de an) am inceput sa rezonez… Nu mai am curajul de a lansa incurajari redundante, dar imi place sa cred ca am reusit sa inchid la timp capacul peste cutia din care am lasat sa iasa atatea nenorociri. Ca, asemenea Pandorei, am reusit sa pastrez speranta. Ca atata timp cat iubirea care m-a adus pana aici e inca in mine, nu am cum sa nu mai scriu cel putin cateva capitole frumoase din povestea noastra. Eu cred… In ceea ce-o priveste pe ea, sunt sigura.

    PS: La multi si frumosi ani, Simona si multumim pentru tot ce faci! Atatea ti-as povesti daca te-as intalni macar o data…

    Andrada Damian 14 ianuarie 2009 4:12 Răspunde
  • Monica, eu lupt fara sa urasc, fiindca daca as lasa patima sa-mi scuture sabia, as pierde, as muri si filmul s-ar termina cu mult inainte de vreme. Mi-ai scris frumos si ai ingrijorator de multa dreptate, astept sa se deruleze capitole din confesiunile tale, aici si in oglinzile memoriei.

    simona 15 ianuarie 2009 10:47 Răspunde
  • Valin, asa e, nu despre un om se vorbea, ci despre el, mai-mult-sau-mai-putin-ursitul, dar cu siguranta iubitul. Doritul. Cind alta femeie ii spune insistent „iubitule” omului pe care-l iubesc, ma asez intr-un colt si caut sa aflu unde incepe impostura ei si unde se termina dreptatea mea. Ca sa nu comit o eroare nedemna de mine, optez pentru lupta – dar in primul rind cu mine, cu nimeni altcineva. Sunt pe calea buna, pe un drum tandru, de altfel, de cind ma stiu, mi-e mila de femeia care-l iubeste pe iubitul meu. Vorbind absolut in general.

    simona 15 ianuarie 2009 10:57 Răspunde
  • Mihaela, ne vom organiza, eu deja am minecile rulate pina la umar, vreau sa recuperez echilibrul unei iubiri care mi-a daruit un rost. Vino si tu…

    simona 15 ianuarie 2009 10:58 Răspunde
  • Andrada, mi-ai facut o pofta naucitoare de dragoste, de dragostea mea, cea inceputa acum cinci ani si ceva si lasata la un moment dat sa se odihneasca intr-o liziera, acum in rindurile tale inmuguresc impulsuri si parfum de floare. Astept sa treaca gerurile din Toronto si ma napustesc asupra amintirilor mele. Ceea ce am e spectaculos de bun, cu conditia sa cobor din jilt si sa lupt in arena (acum, pina nu dau astia drumul leilor).

    simona 15 ianuarie 2009 11:04 Răspunde
  • Buna ziua sa va fie!
    Am fost coplesita zilele astea din cauza unei erori de strategie. Am ridicat un pic valul de pe ochi si am vazut un model din ce si-a dorit si a iubit acum ceva vreme. Ma gandeam eu ca asa voi sti mai bine daca dragul meu ii face cu ochiul… Furtunile cu tunete si traznete s-au dezlantuit asupra mea si ma apasa stanca sub care singura m-am adapostit. Eu nu sunt asa.. deloc! Mi-a trebuit timp si putere sa scot capul din nisip si inca nu m-am scuturat de toate gandurile negre. In plus, ocheada mea a fost afisata public si umilinta completa. Nu stiu de maine ma va gasi pe aceeasi pozitie, nu stiu de voi avea curaj sa ma privesc in oglinda. M-am tradat singura, am lasat gelozia sa-si faca loc si gandurile negre sa triumfe.. Rusine!

    Monica Radulescu 15 ianuarie 2009 16:52 Răspunde
  • Ce m-as face fara tine?

    sinecvanon 24 septembrie 2010 14:44 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title