Nebunia

Eu cumpar pe fond nervos, recunosc. Placerea cumparaturilor premeditate e minima, o prefer pe cea indusa spontan de tisniri paguboase.

Azi am fost la mall, am cheltuit si m-am simtit trivial de bine, refuzind sa ascult vaicarelile cardurilor jumulite. Am tras de pachetoaie si acasa am probat iar toti pantalonii si toate bluzele pe care le-am acrosat. Ma rog, topaiala a fost mai potolita, stiut fiind faptul ca oglinzile din cabina de proba te slabesc cu zece kilograme si arati ca papusa Barbie, dupa care vii acasa si te culci pe-o ureche ca ai in dulap haine in care arati bestial. Cu proxima ocazie cind le imbraci, insa, constati ca toata carnita pe care oglinda din magazin o face pierduta revine furibund. Bine, pina la urma nu e vina mall-ului, e vina inghetatei pe care o ador.

Dar imi place sa cumpar, atunci cind imi permite capastrul contului. Mi-aduc mereu aminte de ce-mi spune Ramona, prietena mea din Toronto: „Daca nu esti milionara, incearca sa cumperi mai intii ceea ce-ti trebuie si abia pe urma ceea ce-ti place. Inainte de a fugi cu umerasul la casa, intreaba-te si raspunde-ti fara sa te minti: chestia asta imi trebuie sau o vreau, pur si simplu? Si daca doar o vrei, atunci fa cale-ntoarsa si mergi la raftul cu „imi trebuie”.

Dau din cap si o inteleg, saraca e impicatita de bune intentii, pe urma eu merg intr-ale mele si imi vad de „vreau”-uri. Toate „trebuie”-urile sunt aminate.

Cred ca asa procedez si cu relatiile personale. Traiesc o nebunie continua. Viata mea e un spectacol avangardist, alienat de cele mai frumoase utopii. Cred ca asa am achizitionat barbatii din viata mea, pe principiul lui „il vreau”, nu pe ideea de „imi trebuie”. Fara ratiuni, fara calcule lucide, fara bun simt. Daca mi-a casunat, am vrut, am luptat sa-l am, mi-a priit. Nu mi-a pasat de rivale cu ochii umflati de plins, de inamice tifnoase, de angoase publice.

Deznodamintul tuturor povestilor mele de dragoste a fost, insa, concludent pentru modul meu impulsiv de a actiona. Mai devreme sau mai tirziu, desi am crezut mereu, ca o timpita, in pasiunea spontana, am avut vreme sa constat ca toti prostii calculati o duc mai bine ca mine. Ca furnicosii care adora sa premediteze reusesc in viata. Ca aia cu simt practic, singe rece si cuvint cald se plictisesc fericiti pina la adinci batrineti.

Am compatimit de cind ma stiu oamenii banali, insiropati in rutina si in bani chivernisiti. Oameni care amusineaza ocazii, profituri mai mici sau mai mari, relatii, chilipiruri. Mi se parea ca geme pamintul de semidocti care considera ca succesul se masoara exclusiv in bani si in marafeturile pe care si le aduna pe linga casa, incepind cu masinile si terminind cu trusa de greble de inox. Vedeam in ei expresia plafonarii si-a regresului planetei.

Dar citeodata, cind e simbata si e (degeaba, absolut degeaba) frumos afara, trag linie si imi stabilesc cota de piata a lacrimilor, dupa ce am cumparat, cum va spuneam, pe fond nervos. Si imi dau seama ca nebuna sunt eu, cea care asteapta iubiri, tandreturi, revelatii, evadari in sfere inaccesibile maselor superficiale. Sa caut tratament? Sa ramin nebuna pina la sfirsitul vietii?