Aparentele te insala cu cea mai buna prietena

Intr-o vreme, tabietul meu era sa savurez un gin tonic, cam inainte de pranz. Isi merita numele, parca-mi tonifia un pic mintile. Pe urma, m-am plictisit de carcaletele asta si am renuntat, am inceput sa beau apa minerala cu lamaie. Ieri, un coleg a vazut paharul si-a salivat: „Mmm, arata misto ginul tau, ma duc sa-mi iau si eu unul”. Intr-adevar, ce puteam sa zic, ginul tonic si apa acidulata arata la fel, un lichid cu bule, cuburi de gheata si lamaie-n varf.

Asta mi-a adus aminte de o emisiune foarte haioasa din Canada, un reality-show menit sa demonstreze ca punem foarte repede etichete asupra oamenilor. Intr-o editie, stiu ca invitasera in studio un fel de rapper tatuat si-n cerul gurii, cu o sapcalie sinistra, cu cozorocul la spate. Parea un fel de Eminem ratat. Plescaia un pic de guma si-avea un inel infipt in buza de jos. Publicul era invitat sa-si spuna parerea: ce fel de existenta credeti ca duce personajul din fata voastra? Au raspuns cu clabuc: e un pierde-vara, un tip certat cu scoala si poate si cu legea, nu mi-as tine poseta sau telefonul prin preajma lui. Mai mult ca sigur are si pistol! E un golan pe care si parintii lui pesemne ca-l ocolesc! Un natarau cu belciug in bot!

Moderatoarea i-a lasat sa-si faca damblaua si sa-l gratuleze p-ala cu toate supozitiile lor deloc magulitoare. La final, le-a spus: baietele din fata lor era in anul VI la Medicina, la cea mai buna universitate din Canada, avea 10 pe linie, era preferatul profesorilor si urma sa se specializeze in neurochirurgie, neurologia fiind materia lui preferata, era pur si simplu un as, un talent. Si nu, nu se deghizase in teribilist golanas de dragul emisiunii, el chiar asa umbla decorat in permanenta, asta-i placea lui, asa se simtea confortabil si degajat. Wow! – se inecara masele din studio.

Concluzia emisiunii era de fiecare data aceeasi: ne grabim sa judecam oamenii dupa aparente. In cazul paharului meu de gin, era o iluzie optica amuzanta, atata tot. Dar exista si cazuri cand ochiul public poate provoca dezastre. Faptul ca un om are o aparitie iesita din tipar nu trebuie sa ne duca automat spre ideea ca e un tampit.

Sigur, si aparentele placute insala la fel de pervers. Mi s-a intamplat si mie, ca si altora, sa patrundem la vreun concert rock cu vodca in sticla de apa plata, fiindca nu era voie cu alcool in arena. Tot vodca din sticla de apa plata am baut odata la New York, in Times Square, fiindca e interzis sa bei alcool pe strada. Era insa o seara atat de frumoasa – si eu eram atat de sigura ca nu ma imbat si nu ma dau in stamba – incat am incalcat legea si m-am jucat cu aparentele. In ochii trecatorului grabit, eram o tipa care traia sanatos, se hidrata corespunzator si admira centrul megalopolisului. In ochii mei, eram o obraznicatura care jongla cu perceptiile celorlalti, care se baza pe chiondorasenia lor, vorba lui Marin Preda.

Am cunoscut, in viata mea, barbati pe care CIA i-ar fi recrutat intr-o clipa, dar care ulterior s-au dovedit a fi niste lichele duplicitare. Am cunoscut si Maici Tereze pentru care as fi bagat mana-n foc, iar azi imi fac cruce cu aceeasi mana la care-as fi renuntat de dragul lor, fiindca am descoperit ca erau abjecte. Dupa cum am cunoscut si oameni cu nimb de boschetari care, de fapt, erau artisti geniali (si, culmea, unii erau chiar antialcoolici convinsi). Am cunoscut femei tacute si aparent ciudate, care de fapt erau atat de generoase, placute si destepte, incat m-am rusinat de presupunerile mele superficiale.

Nu stiu cat de moral e sa ne complacem intr-o aparitie care contrazice adevarata noastra valoare. Dar, in definitiv, e dreptul oricui sa-si manifeste originalitatea cum vrea, atata vreme cat nu devine agresiv vizual sau ofensator.

Eram odata tot prin America, printr-un stat uitat de lume (Oklahoma, daca-mi aduc bine aminte), cand am experimentat ceva delirant de placut: mi-am pulverizat niste sclipici verde in par, mi-am pus un lipstick verde si aveam buze ca un mutant, mi-am vopsit unghiile bleu, genele albastre si am purtat blugi rupti. O zi intreaga! Daca atunci ma vedea cineva cunoscut, probabil nu m-ar mai fi angajat nicio firma, niciodata. A fost un experiment unic, nu-mi mai trebuie a doua oara. Dar stau si ma gandesc ce-ar fi fost daca ma evalua cineva dupa imaginea din ziua nebuniei mele.

Caut sa ma strunesc, sa nu pun etichete. Inca am acest pacat, inca ma trezesc vorbind. Inca mai cred ca preotii nu se gandesc niciodata la ispitele trupesti, inca mai cred ca actorul e la fel de interesant precum personajul pe care il interpreteaza, inca mai cred ca un ginecolog e sastisit de femei, inca mai cred ca un minoritar e un pericol pentru buzunarul meu, inca mai cred ca toti barbatii frumosi te insala, inca mai cred ca un caine care ma latra o sa ma muste, inca mai cred ca pizza e buna si afinele sunt insipide. Inca gresesc si dau verdicte prostesti, nedrepte.

Zilele trecute, eram intr-o banca. Ma plictiseam la coada, cand a intrat un tip ciudat, haina de la costum era sifonata si ii statea cam stramb, parul i se zburlise ridicol, avea un mers apasat, era repezit. Parea derutat si nelinistit, purta ochelari inchisi, heliomati. Mi-a stat inima-n loc, am crezut ca scoate pistolul si jefuieste sucursala. Ma si vedeam tavalita pe pardoseala, cu mainile la ceafa, la umbra teroristului. Inima-mi batea in gat. O sfeclisem. M-am uitat ciulita la functionara de la ghiseu, sa vad ce face. Ea a ranjit spre insul dubios si-a mieunat: „Oooo, bine ati revenit la munca, domnu’ director, cum a fost in concediu?”.