Nerecomandat celor sub 18 ani

Fără nicio legătură cu nimic, azi mi-am adus aminte de un episod derulat cu câțiva ani în urmă. Teoretic, locuiam în Canada, însă eram în vizită în România. A dracului fatalitate – vorba unei scenete predecembriste – am avut nevoie de un consult ginecologic. Am ajuns la Spitalul Elias (cu pile, ca să vă răspund înainte de a mă întreba), la un medic foarte bun, un fel de pom lăudat.

După o discuție preliminară pe coridor, dumnealui m-a poftit în cabinetul pe care asistenta i l-a recomandat drept ”liber”. Era atât de liber, încât emanciparea mergea până-n cote dubioase. Masa de consultații era orientată cu sudul spre ușă. Prin urmare, oricine deschidea portița vedea ceea ce eu însămi n-aveam chef să văd nici cu oglinda, decât de vreo două ori pe an, când eram mai bine dispusă.

Mi-a poruncit să mă dezbrac și să mă așez corespunzător. În timpul investigației, ușa s-a deschis de vreo opt ori. De fiecare dată, săream ca mușcată de căpușe, strângeam genunchii (de parcă ar fi ajutat la ceva) și voiam să mor instantaneu de infarct – mi se pare un sfârșit foarte nobil, o moarte de intelectual rasat.

Ulterior, am dezvoltat o filosofie care părea inițial tocită, dar se pare că mai era ceva loc de speculații. Intimitatea e o noțiune relativă. Știu oameni care nu pot să facă un pipi dacă nu dau mai întâi televizorul tare și se asigură că tot restul casei va măcina ceva în mixer în următoarele zece minute. După cum știu și oameni care, în situații limită, abdică de la orice mofturi.

Când mama mă năștea pe mine (natural, fără epidurală, că acum patruj’ de ani nu exista așa ceva), în sală se foiau, în afară de doctor, vreo zece studenți la medicină care, evident, voiau să afle concret cum iese o căpățână așa de mare printr-un orificiu așa de mic. Explicațiile cu cretă pe tablă, la seminar, pasămite nu erau suficiente. Când mama mi-a spus asta, am întrebat-o cum a reușit să nască în condițiile în care atâția ochi holbați participau la acest moment sublim. Mama mi-a spus așa: ”Simona, în momentele alea, dacă mi-ar fi promis cineva dureri mai mici și-o naștere mai decentă, aș fi acceptat să nasc în piața publică, la un miting cu o sută de mii de oameni! Și, în general, în momentele alea aș fi mâncat cărăbuși vii dacă-mi garanta cineva o reducere cu 10% a contracțiilor”.

Corect. Cred că abia atunci am înțeles mai bine cam ce înseamnă durerile facerii.

Dincolo de asta, revenim la așa-zisa intimitate. Pragul spitalului e granița dintre fandoseală și lucrurile serioase, ca să nu spun grave. Oamenii trec prin experiențe pe care nici în coșmaruri nu le-au dezvoltat complet. Am auzit povești despre controale ginecologice stânjenitor de amănunțite, despre colonoscopii, coproculturi, uroculturi, despre plosca de la reanimare, despre tuburi vârâte-n toate căile de acces, prin care-ți ies toate secrețiile posibile. Dincolo de dramatismul situației, e un training util. Înveți să accepți că, dacă vrei cu adevărat să supraviețuiești, trupul tău trebuie să aparțină științei, medicinei, curiozității de laborator.

Dar sufletul e al tău. Nu uita asta, atunci când, aflat pe o masă de studiu, sub asediu medical delicat, simți că  secretele tale circulă prin tuburi, eprubete și ecrane…