Cum am ramas fara roz

… Sau ma rog, sunt pe cale sa raman fara culoarea care-mi imbujora ideile.

E inca iarna, fulgii de nea se astern pufos, pasarile calatoare habar n-am daca s-au intors (dar mi-amintesc ca era obligatoriu sa afli si sa scrii si asta in compunere), zilele sunt mai lungi, noptile sunt (din nefericire) mai scurte. Deci ce voiam sa spun: inca port geaca de iarna, care e umflata si roz. Cand am cumparat-o din Wal-Mart-ul canadian, eram singura roz din tara. Intre timp, am ajuns in Romania, unde organizatia anti-rozuri m-a abordat fara menajamente si m-a dojenit pitigaiat, fiindca aveam si geanta roz si, cand le era lumea mai draga, scoteam din desaga si laptopul meu roz. Daca ar fi stiut ca mai port destule accesorii roz si in dedesubturile vietii si tandretilor mele, probabil atitudinea lor ar fi fost si mai agresiv-dungata.

Pe scurt, niste tipe mi-au susotit ca aici numai pitipoancele poarta atata roz. Si ca un pix cu fulg imi mai lipsea. Ta-naaa! Am scos din geanta pixul roz cu fulg roz si beculet roz, numai de-a dracului, ca sa le scot din albia nervilor, fiindca p-ala il luasem de fapt din Toronto, pentru o nepoata, sa-i oftice p-aia la gradinita.

De-a lungul vremii, mi-au placut si mie niste lucruri pe fata pamantului, dar acum nu mai am bafta de ele. Cand eram juna si bela, visam de exemplu sa merg in Egipt, asta era arsita inimii mele. Dar pe urma, s-au deschis granitele si mi-a fost dat sa aud atatea relatari sugrumate despre Luxor, piramide si cocoase de camile, incat m-am surprins ca nu ma mai grabesc intr-acolo. Toate cunostintele mele si-au sprijinit fundul de laba Sphinx-ului si s-au filmat naprasnic,  toata lumea s-a pozat imbracata-n beduin, cu capul fedeles, ca Osama Bin-Laden. Am amanat Egiptul, ca aveam o senzatie ingrata de satietate.

Imi place la nebunie mancarea japoneza. In Canada, m-am naravit iremediabil la toate modelele de sushi, sashimi, tempura, teryiaki, maki, sticky rice. Dar am venit in Romania, unde liga anti-mofturi mi-a comunicat ca aici toate fandositele se duc in draci la restaurante japoneze, sa ciuguleasca somon crud si cilindrisori cu avocado, tofu si-o alga de-aia neagra de jur-imprejur. M-au avertizat ca aici, daca ma dau topita dupa fructele de mare, or sa spuna toti ca am venit cu capsa ifoselor pusa si ca vreau sa ma dau emancipata.

Trendurile stupide si maimutareala generala mi-au furat cate ceva. Acum, mi-e si jena sa recunosc ca ador pinguinii, ca-mi place „Un veac de singuratate”, ca un iubit de-al meu (fost iubit, ca l-am mancat, ca de obicei) imi trimitea flori frumoase si scumpe prin curier si ca plangeam ca-n filme cand citeam dedicatia, ca-mi plac masinile suedeze si germane, ca as fi vrut sa merg in Croatia, ca-mi plac cazile rotunde, cu trepte, ca merg la spa-uri si la fitness, ca astept marea dragoste – deci nu mai am curaj sa recunosc asa ceva, fiindca tot cu asta se ocupa si caracterele gonflabile ale protipendadei sclipicioase din Romania. Multe dintre bucuriile si topaielile mele vesele sunt inhibate, acum, de halul in care toate aceste placeri s-au raspandit in randul cocalarimii si parvenitelor.

Norocul meu e ca inca mai sunt lucruri pe care fufa neaosa le adora, iar eu nu prea pot sa le sufar: cluburile cu bubuiala, urechile indesate cu iPod-uri, barbatii bogati, vorba voit-cretin-peltica, apa plata cu lamaie, poseta carata-n balamaua cotului si abuzul de miorlaieli care contin particula „ok”.