Iubire, bibelou si bisturiu

Ma indeletnicesc, de la o vreme – cu voluptate superficiala (dar intensa) – cu un serial care mi-a luat mintile: Nip/Tuck. Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc, actiunea se infasoara pe vietile a doi barbati superbi, chirurgi plasticieni/ esteticieni din America, practicieni in propria lor clinica. Si prieteni buni. Evident, intrigile si punctele culminante survin atat in spital, cat si in vietile lor spectaculoase, imprevizibile. Evitasem multa vreme serialul, l-am avut la indemana si cat am stat in Toronto, dar mi se parea ca se ocupa cu un domeniu care mi-e total strain. De la o vreme, insa, diabolica atractie fata de perspectiva unei cosmetizari chirurgicale m-a inrobit si pe mine.

N-am ajuns inca la stadiul in care sa mi se recomande lifting facial sau cine stie ce sculpturi drastice, dar la orice nivel s-au inventat proceduri care sa-ti schimbe viata (teoretic – de fapt, aici voiam sa ajung). Pana la urma, iti schimba viata cu adevarat o asemenea reconstructie? Eu as zice ca da, insa exista psihologi sau chiar psihiatri care sustin ca asta e doar o momeala, un gest care sa te motiveze sa lucrezi tu mai mult cu tine insuti. S-au ouat studii lungi si late despre cat de dramatice pot fi niste operatii estetice (fie ele si reusite, cu ovatii si urale), atata vreme cat adevaratele tare raman la locul lor, atata vreme cat refuzi sa vezi cauzele reale ale nefericirii tale.

Aseara, am vazut un episod din Nip/Tuck in care o sexagenara voia un retus masiv, din cap pana-n talpi, asta in conditiile in care se afla la a cinspea operatie, cam asa. Chirurgii i-au aratat pe computer, cu ajutorul unui soft destept, cum ar fi aratat ea daca nu facea operatiile precedente. Ar fi fost o smochina. La aceasta revelatie, sexagenara celebra a renuntat la pactul cu bisturiul, a realizat ca arata, intr-adevar, fabulos pentru varsta ei.

Cu toate astea, nu cred ca e totul relativ, in industria asta. Exista in mod obiectiv nasuri urate si nasuri frumoase, buze subtiri si buze senzuale, urechi clapauge si urechi astamparate, sani ofiliti si sani corupatori de zei. Exista pleoape sifonate si ochi diabolic de frumosi, exista abdomene pufoase si abdomene placut-concave, exista cicatrice si lipsa cicatricelor – adica distanta cosmica dintre relaxare si complex atroce. Si, nu in ultimul rand, exista multa, dureros de multa dragoste conditionata de trasaturile fizice.

Nu te poti duce la un medic plastician si sa-l intrebi pe el ce-ar trebui sa schimbi la tine ca sa arati perfect. Prin natura eticii sale, te va aborda ca in Nip/Tuck: „Tell me what you don’t like about yourself!”. Chiar daca te duci cu un ochi in palma, cu fruntea armonica, nasul in zigzag, un san deraiat si o buza franjurita, el se va preface ca nu vede nimic din toate astea. Iti va zambi si va privi prin tine ca prin sticla, pana cand vei articula o opinie personala. El vrea sa auda ce parere ai tu despre tine, ce crezi tu ca ar trebui sa schimbi, ce nu-ti da voie tie sa fii dezinvolt.

Ma fascineaza Nip/Tuck fiindca (si am sa va dezamagesc groaznic probabil, fiindca paream aceasta combatanta pentru drepturile frumusetii – ouch! – interioare) am senzatia ca, daca as avea o avere pe mana, as deveni dependenta de retusurile chirurgicale. Cred ca incepi de undeva, de unde te preseaza mai tare imperfectiunile, si ajungi treptat sa nu te mai poti opri. Stiu ca sunt multe voci aici care ar spune ca nu vor sa schimbe nimic in fizicul lor, ca se iubesc asa cum sunt si ca viata inseamna profunzime, valori morale, sensibilitate, poezie, dragoste. Dar eu nu pot sa va ascund, m-as opera furibund, desi in linii (foarte) mari ma impac destul de bine cu fizicul meu, privit in ansamblu. Totusi, in miezul simtamintelor mele, tanjesc dupa muuuulte ajustari si slefuiri fermecatoare.

Nu pot sa va mint, stiu ca suna groaznic ce spun acum, dar am zile in care, daca as avea de ales intre Premiul Nobel pentru literatura si a fi o femeie absolut splendida, as alege nebuneste a doua varianta, intr-o nauceala pacatoasa, intr-un impuls descreierat, dar care mi-ar darui mie fericiri de-o intensitate pe care nu le atinge orice fiinta umana. Sunt constienta ca-mi voi atrage compasiunea celor care sunt devotati trup si suflet valorilor cenacliste sau academice. Si admit ca traiesc, de multe ori, cele mai frivole tentatii, fapt care m-a apropiat mai mult de omul bleg si vulnerabil din mine.

Nu stiu cu ce-as incepe, daca mi-ar oferi cineva o operatie estetica in dar – sau trei, patru, opt… – n-am facut niciodata o lista de prioritati, dar stiu ca e o fascinatie pe care nu mi-o pot reprima nici cu riscul oprobriului. Si probabil ca multi oameni ar schimba ceva in infatisarea lor, chiar daca putini recunosc ca ar face-o si, ulterior, inca si mai putini recunosc ca au facut-o deja.