fbpx
„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Sa ne razgindim pozitiv

de

Toata viata mea am fugit de oamenii care nu stiu ce vor. Dar se pare ca am fugit in cerc, fiindca in cele din urma tot ei mi-au mincat sufletul. Suceala este o pandemie de care nu se ocupa nimeni momentan, fiindca exista alte urgente mondiale, mai febrile si stranutacioase. Prieteni, colegi, rude sau iubiti mi-au pavat cu bune intentii drumul spre iadul inimii.

Eu nu prea ma razgindesc – sau in niciun caz peste cotele normale. Poate asta e motivul pentru care am o intoleranta majora fata de scarpinatorii in cap, care azi ar face orice pentru tine, iar miine ar evita orice, tot pentru tine. De la iubirea disperata la tabuurile penibile nu e decit o noapte – care o fi ea sfetnic bun, dar e un conservant prost. Am vazut enervant de multe persoane care pun ceafa in perna cu un gind si se trezesc ciufulite, cu gindul intors pe dos. Am participat la pasiuni si planning familial incepute de cu seara si razgindite jignitor, pe cind se crapa de ziua.

Am avut sefi care voiau, seara, o lucrare elaborata si a doua zi uitau ca au vrut-o, deci munceam degeaba. Cind le prindeam naravul, ma faceam si eu ca uit de directivele lor, dar tocmai atunci erau consecventi, o data pe trimestru, si cereau exact ceea ce nu-mi trecuse prin cap sa efectuez.

Ma suna aproape saptaminal cite cineva care-mi propune sa scriu piese de teatru, carti, scenarii, scenete, rubrici. Pierd vremea, ii ascult, consimt daca e cazul, imi articulez si eu modestele-mi pretentii, ei se jura ca de luni incepem lucrul, apoi se evapora si mai aud de ei peste vreo sase luni, cind se scuza ca le-au sucombat sponsorii si proiectul a picat. Cu alte cuvinte, au fugit cu timpul meu, fiindca mie nu-mi mai da nimeni inapoi ora pe care am tocat-o cu ei la telefon si pe care, altfel, puteam s-o folosesc intr-un mod mult mai placut –  spalind geamuri, de exemplu.

Am cel putin opt familii prietene care manifesta un tic verbal curios: „Mai, nu ne-am vazut de mult, hai sa ne intilnim si noi intr-o simbata, sa bem ceva si sa mai vorbim!”.  Se intimpla sa nu-i sun imediat, ca sunt ocupata. Apoi ne intilnim tot intimplator si ei pun placa din nou. In fine, catadicsesc. Las trei simbete sa treaca, iar intr-a patra formez numarul si recit: hai, ne intilnim? Incepe o doina de jale: „Oooo, mai, sa vezi, nevesti-mii i-e rau de la stomac si eu am ceva la masina, dar poate simbata viitoare…”. Bine – zic – sunati voi atunci. Ma suna peste sase simbete si, fiindca nu pot sa vin la ei in clipa aia, cind le trasneste lor, se bosumfla.

Am avut iubiti care, la inceputul descatusat al relatiei noastre, erau frustrati ca e o singura luna pe cer, fiindca p-aia mi-o daruiau o data, bun, dar ce se mai faceau ei dupa aia, ce guguloi de aur mi-ar mai putea aduce? Eram cea mai neasemuita si mai nepretuita femeie, plesneam amindoi de fericire, intr-o sincronizare erotica si sentimentala care-mi lua mintile. Dar mi le inapoia in saptaminile urmatoare, cind domnul si-aducea aminte ca are o nevasta de care, tehnic, n-a divortat. Sau are o nevasta pe care, practic, o regreta. Sau are o nevasta pur si simplu.

Barbati care incetau sa ma mai iubeasca scaparau frenetic si ma iubeau iar, de nebuni, abia cind aflau ca ma iubeste altcineva. Nu ma lasau nici sa mor, nici (mai ales) sa traiesc. Daca stateam cu ei, aveau angoase, nu stiau ce vor. Daca plecam, ma voiau inapoi. Daca nu veneam, eram a dracului. Cite-un barbat care m-a parasit pentru alta femeie astepta pina aveam alt iubit si dupa aia sustinea ca eu l-am parasit pe el, „pentru alt tip”.

Barbati si femei, deopotriva, se razgindesc dureros.

Oameni care-ti spun ca te-au cautat o viata intreaga se crispeaza la scurt timp dupa aceasta asertiune, ca si cum, pe masura ce te apropii din zare, ei constata ca de fapt te-au confundat, nu pe tine te asteptau, a fost o neintelegere. Multi ar face si-ar spune orice, pina isi simt partenerii indragostiti de ei, la rindul lor, apoi constata ca jocul s-a terminat si se pot duce fiecare la casele lor. Scrisorile de adoratie si promisiunile sunt substituite silentios, tiptil, din mers, cu adresari de-o tandrete discutabila si de-o prudenta dramatica. Discutiile infierbintate despre viitor devin discutii caldute despre prezent.

Mi-e frica sa mai primesc vreun inel de logodna. Stau cu grija ca mi-l ia inapoi intr-o noapte, mi-l scoate de pe deget cind dorm, fiindca s-a razgindit.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Buna dimineata, Simona…
    Va ascult de mult, pe tine si pe toti cei din familia blogului tau,dar nu am indraznit pana acum sa scriu si eu…Astazi insa nu am mai rezistat, pentru ca , la fel ca si temele lui Alice, ale Alinei sau ale Andei, parca si tu ai scris pentru mine. Sunt „proaspata” proprietara a unei asemenea razgandiri la 180 de grade, deplina si surprinzatoare. Viata mi=a scos, pe furis, inelul de logodna de pe deget, si, desi nu dormeam, nu m-am impotrivit deloc.

    Incerc sa ma gandesc ca asta e realitatea, ca unul are voie sa ia hotarari pentru doi. Si ca, odata ce a hotarat, nu mai ramane nici o discutie pe lume care sa schimbe raul (sau binele?) facut, decat, cine stie cand, o noua razgandire…Si stim cu totii ca aceste „second” razgandiri, atat de dorite, atat de planse, atat de rugate, apar, aproape intotdeauna, prea tarziu.

    Asa ca vreau sa ma razgandesc si eu, dar pozitiv si pentru o singura data, si sa accept ca asa este mai bine pentru mine, ca un om care s-a „first” razgandit nu avea cum sa imi fie in viata partener de cursa lunga…

    Anemone 27 noiembrie 2009 10:47 Răspunde
  • Simona, mai demult, pe un fost blog, am avut si eu un text pe aceeasi tema, dar muuult mai rautacios decat al tau (de fapt, al tau nu e rautacios deloc, e doar amar), intitulat „taramul virtual al mancatorilor de cacao”. Bine, in loc de cacao era alt cuvant, cu un gust mai putin placut.
    Pentru ca si eu urasc oamenii care vorbesc si scriu doar sa se afle in treaba si au entuziasme de moment, promisiuni de-o zi (aia in care le fac) si duiosii de-o clipa. Eu sunt indaratnica de multe ori in a indeplini ceea ce scot pe gusa, dar nu spun asta ca sa ma umflu in pene, caci nu cred ca-i vreo mare calitate nici sa procedezi asa. De multe ori nu ma razgandesc, desi circumstantele o cer imperativ si ar trebui sa ma razgandesc, dar mi-e rusine, nu de altii, ci de mine, de neputinta mea de a fi consecventa. Si atunci sunt consecventa cu orice pret, de multe ori cu cel al propriei fericiri.

    Alina Grozea 27 noiembrie 2009 11:22 Răspunde
  • Foarte dragute si pertinente aceste „cugetari”. Va citesc cu drag inca de cand a aparut revista Tango. E cu mult peste nivelul celorlalte reviste care se gasesc pe piata. Si ceea ce e si mai interesant: abordati de fiecare data teme in care cautati raspunsuri la intrebari, nu dati verdicte, nu dati retete pe care oricine le poate urma (cel putin teoretic). Practic este un indemn la propria cautare si cunoastere de sine.
    Este o placere sa poti citi materiale de calitate.
    Mult succes!

    Anais 27 noiembrie 2009 14:13 Răspunde
  • Eu nu mai cred pe/in nimeni. Dau din cap si zambesc, in asteptarea onorarii promisiunilor, a sarbatorilor petrecute in doi, a recuperarilor, a marilor reuniuni din prietenie, a viselor impartasite. Mai mult chiar, din dorinta de conservare, din lipsa altor mijloace de lupta sau, pur si simplu, din doza de egoism specifica zodiei, procedez la fel. Neatentie la neatentie. Uitare la uitare. Numar de telefon indisponibil. Disparitie.

    Pe vremea cand credeam in lucruri pozitive (deci si in razgandiri), imi trambitam sus si tare sentimentele. Tineam minte toate aniversarile, nuntile, botezurile si maririle de salariu. Si cand, avand cea mai mare nevoie de oameni, am constatat ca ii pot numara pe degete, am inceput sa triez fara mila. Pentru ca am nevoie de timp, atentie si preocupare constanta din partea celor pe care ii tin aproape.

    Odata, demult, cand eram mai fericita, m-a izbit o razgandire negativa. Asa ca, acum, poate sa-mi tranteasca trei inele cu pietroaie pe deget, o verigheta cu inscriptie dedicata si o luna de miere (luna, nu saptamana) in Palma de Mallorca, promisiuni de iubire vesnica si 2-3 copii in proiect, eu tot il voi suspecta ca s-a putea sa dispara a doua zi. Avantajul meu e ca am, de o vreme incoace, un plan B zdravan.

    Anda 27 noiembrie 2009 17:32 Răspunde
  • Anda, buna seara…poate imi/ne dai cateva detalii legate de acest plan B 🙂

    Anemone 27 noiembrie 2009 18:46 Răspunde
  • Oamenii astia .. razgandeanu, mi-au mancat si mie nervii si mi-au cam scurs ochii de ciuda. Da, se pare ca cel mai frecvent motiv pentru care plang e ciuda, de ciuda ca sunt proasta, ca ma incred. Ma incred ca asa va fi si ma uit in gura lor si chiar cred. Si ma apuc sa fac, sa construiesc, si ce daca? Intr-un timp ma gandeam ca e bine pentru mine. Da chiar asa ma bag sa trag caruta singura? Chiar nu pot sa contez pe nimeni? Daca sunt asa de importante programele lor de ce ma mai insitga la participare? Si aici cred ca intervine generatia de oameni care nu stiu sa spuna lucrurilor pe nume, si cred ca e mai ok sa dai un raspuns vag, abstract, de genul,”hai ca poate ne vedem saptamana viitoare, daca e ..” in loc sa spuna, „nu am chef sa ma vad cu tine, cel putin in perioada asta”. Stiu, sunt nervoasa. Dar nu pot face nici o treaba cu oamenii astia. Si tocmai m-am certat cu unul …

    mada 27 noiembrie 2009 19:41 Răspunde
  • Simona ar fi trebuit sa postez la „ghidul micului sinucigas cretin”, dar…am pierdut ocazia :d
    Mi se intampla tot mai des sa vad prin spital oameni care incearca sa se sinucida pentru a atrage atentia…pt ca un om cu simtul responsabilitatii cat de cat dezvoltat stie ca nu mori de la 30 de aspirine si nici de la 30 de pastile de algocalmin..si mi se pare atat de trist ca uneori facem gesturi stupide pentru ca nu ne simtit suficient de bagati in seama…
    avea eminescu o vorba..”traind in cercul vostru stramt…”…

    dalila_tua 27 noiembrie 2009 20:18 Răspunde
  • Buna seara……mie intotdeauna mi-a spus lumea ca sunt prea incapatanata, ca daca am luat o hotarare, chiar daca nu-i ce-a mai inspirata o tin pe-a mea……..e drept ca uneori poate ar fii fost mai bine sa ma razgandesc……..
    Am o buna prietena care in ultimul an de facutate si-a dorit nespus de mult ca la rezidentiat sa prinda ginecologie…sau terapie….nu a fost sa fie in primul an…nici in al doi-lea cand a luat medicina de familie….nu am mai avut nici o veste de la ea ceva vreme ca apoi sa aud acu’ 2 luni ca a plecat in Germania rezident de psihiatrie?! …..asti-as oamenii care nu-mi plac si pe care nu-i inteleg ….daca iti doresti ceva, daca esti dispus sa incerci, cum poti sa te razgandesti cu 180 de grade si sa faci altceva numai de dragul ca suna bine: rezident in Germania….
    Chestiile obisnuite de care povestesti: intalniri, promisiuni, declaratii……..m-am obisnuit….numai pe ce-i care-si ” razgandesc” principiile nu pot sa-i inteleg nici cum…

    irina 27 noiembrie 2009 20:24 Răspunde
  • Irina, nu pleci de dragul ” ca suna bine”..pleci pentru ca acolo conditiile de munca sunt altele: nu trimiti pacientii sa-si cumpere medicamente, ai la dispozitie toata aparatura necesara pentru investigatii clinice si paraclinice…nu faci 40 de consultatii pe zi…nu ramai fara medicamente in spital…nu esti platit cu 9 milioane pe luna…nu te duci tu sa cumperi perfuzoare si spirt si vata si ace pentru seringi si ser fiziologic…si as putea continua in jumatate de ora fara sa ma repet…

    dalila_tua 27 noiembrie 2009 20:32 Răspunde
  • completez eu Dalila ….si nici nu esti obligat sa-ti iei zile libere neplatite pentru a se face „economie la bugetul statului”

    Cristina Bizu 27 noiembrie 2009 21:10 Răspunde
  • Unii oameni se razgandesc de parca le-ar fi rescrise sentimentele…si, din pacate, nu se razgandesc pozitiv.

    je 27 noiembrie 2009 22:18 Răspunde
  • Dalila, stiu exact la ce te referi, si eu sunt medic si eu „traiesc ” in sistem..
    Ma refeream la faptul ca prietena mea a plecat doar pentru a pleca: dupa 2 ani in care si-a dorit cu tarie(cel putin asa a sustinut) o specialitate, a ales altceva…total opus: psihiatria e una din cele mai grele specialitati….si sa fim seriosi: e dificil sa o faci „pe limba ta” , nu intr-o limba straina pe care o stii de 6 luni….
    Una e sa te razgandesti cand nu ai de ales….dar cand alegi ceva doar pentru ca nu ai suficient curaj sa lupti pentru ce-ti doresti…la asta ma refeream, nu la sistemul medical…..
    Cu plecatul din tara sunt si eu complet de acord: si eu imi doresc asta de cand a inceput tot tambalaul cu criza….dar de aici si pana la a renunta la specialitatea mea numai pentru a pleca….

    irina 27 noiembrie 2009 22:55 Răspunde
  • fac parte dintre persoanele care se razgandesc si se sucesc mai tot timpul – de obicei in lucruri marunte si cand am toata libertatea de a alege singura dintre mai multe optiuni. sau cand ma asteapta o sarcina mai neplacuta, si imi permit sa fiu lasa si sa renunt, doar pentru ca nu-s obligata. sau asa zic eu. probabil de asta am fost pedepsita in ultima vreme sa intalnesc oameni,in speta barbati, care se razgandesc mult mai rau decat mine, in lucruri mai importante. care uita ce au spus, ce au simtit, ce si-au dorit. care sunt de o inconsecventa infioratoare. am ajuns ca atunci cand el zice aceleasi lucru si dimineata sa fiu suspiciosa – s-o fi lovit la cap in cursul noptii si de asta se comporta normal?! dar nu, e doar dereglare temporara – peste cateva zile virusul razgandirii isi face simtita prezenta si pot rasufla usurata – nu s-a schimbat nimic.

    juztine 28 noiembrie 2009 0:16 Răspunde
  • irina, daca prietena ta are competentele necesare ( doamne ce limbaj am 😛 ) o sa reziste si poate o sa-i fie chiar bine..daca nu o sa se intoarca frumos acasa cum s-au intors si altii…eu prinvind din exterior mi-e foarte usor sa judec :)…si apoi , mai stii?! poate isi descopera vocatie …
    si daca vrei sa pleci franta plange dupa medicii romani..si suedia..si norvegia…si finlanda…sa-ti mai spun? 🙂

    dalila_tua 28 noiembrie 2009 0:26 Răspunde
  • Anemone, bine-ai venit, draga mea… Si, desi suna ca un geam facut tandari, iti confirm: razginditorii vietilor noastre sunt prilej de drama, nu de speranta.

    Alina, ai pus un punct pe „i” si pe intreaga situatie: entuziasmul de moment, asta e capcana in care pica sufletul nostru, ca un prost imbibat de iluzii copilaresti.

    Anais, bine-ai venit la noi, iti multumesc si pentru cuvinte, si pentru incredere…

    Draga Anda, te invidiez. As fi vrut sa ajung si eu in stadiul in care sa nu mai cred in nimeni. Probabil ca va veni clipa asta. Deocamdata, insa, cred ceea ce aud (ceea ce imi place sa cred). Iar asta devine groaznic, la un moment dat.

    Mada, n-am vesti bune si nici cugetari suave: da, adevarul e ca nu te poti baza decit pe tine. Orice promisiune a celorlalti e conditionata de factori aproape absurzi.

    Dalila_tua, e interesant ce spui – si probabil ca, de fapt, tendintele sinucigase sunt simptomele unor boli mai adinci. Si inteleg senzatia pe care trebuie s-o ai in fata acestui spectacol nedrept, in care oameni cu adevarat distrusi se agata de viata, iar oameni cu prea multe mofturi inghit 30 de algocalmine (auzi, dar iti dai seama cita apa trebuie sa fi baut, ca sa inghita atitea tablete?… oare cum au reusit?).

    Irina, draga mea, tu macar te-ai obisnuit cu o parte din suceala umana. Eu nu. Tocmai acest segment abstract de consecventa imi este necesara. Si ai dreptate, sunt atitia pentru care si profesia e o continua razgindeala si fuga…

    Cristina Bizu, subscriu, chestiunea cu zilele fara plata, obligatorii, ma enerveaza de-aici de unde sunt, de la 10.000 de km… Si recunosc (fara mindrie, dar lucida): n-am votat.

    Je, intr-adevar,daca as gasi macar persoane care se razgindesc pozitiv, ar fi ceva. Dar trebuie sa incremeneasca in faza buna a sucelii, altfel, daca se muta la loc, n-am facut nimic 🙂

    Juztine, mi-a placut la nebunie perspectiva ta si scuza-ma ca am ris, desi constatarea e amaruie: intr-adevar, ajungi sa te intrebi daca nu cumva au ceva la cap cei care tin de ideea lor mai mult de-o noapte…

    Simona Catrina 28 noiembrie 2009 10:21 Răspunde
  • Buna ziua ! E super ce ati scris in masura in care si eu ma cramponez de niste idei in care cred, probabil orbeste. Dar e si frustrant ca-mi creaza impresia ca incapatanandu-ma in gandurile mele raman singura cu ele. Referitor la barbati, ei se schimba cum bate vantul in sensul de a le fi lor bine, uitand de tot ce promisesera. Carpe diem este, cred, mottoul lor, indiferent de consecite si pierderi. De vrem sa fim cu ei nu ne ramane decat sa ii acceptam cu intorsaturile lor. Si atunci inseamna ca ne dezicem de noi in totalitate si functionam ca niste ace de busola orientate spre ei sau ii lasam, in plata Domnului si ne vedem de propria viata. Din pacate devenim triste si nefericite. In ceea ce priveste viata romaneasca, e vai de capul ei, caci vedem atatea intorsaturi incat cred ca am ajuns sa ne rasucim capetele de n x 360 de grade. Viata noastra cotidiana este o schimbare continua, din nefericire in tot mai rau. Habar nu am ce mai este stabil la noi, poate doar gandul nostru intr-un maine care sa fie asa cum ni-l dorim. Pana atunci ma tot sucesc si eu dupa sucirile vremurilor si ale oamenilor alaturi de care traiesc. Ce se intampla cu ceea ce credeam si insistam sa pastrez neschimbat ? Nu pot sa spun, poate citindu-va ma lamuresc, intr-un final.

    Moi 28 noiembrie 2009 11:44 Răspunde
  • Dalila, tocmai asta e problema: prietena mea nu are acea vocatie…..si din pacate nu e numai parerea mea ci si a altora care o cunosc…de-aia m-a uimit „razgandeala ” ei…
    Mda….am inceput si eu sa sondez piata plecarilor in strainatate……incetul cu incetul , suna din ce in ce mai bine, asa ca probabil la anul o sa-mi iau inima in dinti si o sa aplic pentru un job undeva departe…

    irina 28 noiembrie 2009 13:34 Răspunde
  • Ni se intampla si noua sa ne razgandim. Dureros este insa ca razgandeala celorlalti nu se sincronizeaza niciodata cu a noastra, ba dimpotriva: exact in momentul in care noi suntem dispusi sa batem ceva in cuie, ni se fura…trusa de unelte de sub picioare si suntem lasati cu mana in aer si gura cascata.

    Anomis 28 noiembrie 2009 14:06 Răspunde
  • Si eu m-am sucit cu votul anul asta, Simona. Chiar m-am interesat la vecinii din curte unde este sectia de votare la care suntem arondati, caci eu, de cand am dreptul legal de a vota, nu am facut-o niciodata(sa-mi fie rusine). Seara pe la orele 20, m-am pregatit sufleteste si cu buletinul in mana, sa ma duc la vot. Dar cand sa ies pe usa, emotionata, mi-am dat seama ca eu nu stiu cu cine sa votez si, decat sa ma inece regretele mai tarziu, mai bine nu votez.

    Cristina Bizu 28 noiembrie 2009 21:23 Răspunde
  • Am observat la romani ca sunt mai degraba inclinati sa stie ce nu vor decat ce vor. Asta le da o aura de pretentiosi, la moda de altfel, si ascunde foarte bine lipsa de decizie, la urma urmei lipsa de responsabilitate, o umbrela sub care pot dormi linisiti.

    Mihai 29 noiembrie 2009 10:15 Răspunde
  • Hello, doamnelor, bine v-am regasit.
    Simona, misto tema, si eu ma prapadesc dupa ”razgandicenii-razgandaci” si, din pacate, am avut ceva experiente cu soiul asta ales de oameni.
    Pana la urma am ales sa ma port cu ei in acelasi stil consacrat, sa ma sucesc subit atunci cand aveau mai mare nevoie de mine; si a fost foarte bine asa, unii au luat-o ca pe-o lectie, altii au luat-o la sanatoasa 🙂 Pentru mine, personal, disparitia din peisaj a fost premiul cel mare, ca-n rest, eu nu apartin categoriei oamenilor care se bucura sa dea lectii.
    Mihai, eu am remarcat mai ales alta chestie la foarte multi semeni: nu numai ca nu-s capabili sa ia o decizie, dar nici macar nu-si asuma asta, le e imposibil sa recunoasca sincer ca habar n-au de cate-o chestie, sunt permanent patrunsi de orgoliu si auto-macinati de importanta/greutatea lor sociala. In categoria asta i-am remarcat pe genialii auto-declarati, fitosii care spun cuvinte mari copiate prost de pe la altii si retinute si mai putin destept (care n-au intors in viata lor o pagina de Larousse, DEX.. ), in general oamenii simplisti, care se simt permanent chemati sa-si dea cu parerea despre cate ceva, despre orice, oricand, oriunde!
    Cristina Bizu, poate ca e mai bine ca te-ai intors din drum duminica trecuta, eu regret ca am fost sa stampilez, dar o sa mai regret o data si saptamana viitoare 🙂
    Pisicutooo, cand revii la noi?
    rose-dubai, vino si aici si da-mi cu tifla, please, esti admirabila in blog-ul lui Alice, iar mesajele tale pentru mine imi umplu golul respectabil dintr-un anume loc!

    Una 29 noiembrie 2009 17:54 Răspunde
  • hello la toata lumea.
    cum vezi, una, acum am aparut si eu de pe drumuri. v-am citit si aici si pe alte pagini.
    cu mirari. 😉
    simona, nu stiu de ce, mereu ne impiedicam de cei ce nu stiu ce vor, dar stiu mai degraba ce nu vor. pana si politic stim, mai mult sau mai putin, impotriva cui suntem, dar nu si cu cine suntem. poate pentru ca de la teoria politica la practica dreptei cu fata de stanga este un pas pe care, eu nu-l inteleg??? sau pentru ca mandra noastra clasa politica este mai degraba un circ multicolor in jurul aceluiasi ciolan?
    si asta nu ma scuza nici pe mine atunci cand stiu mai degraba ce nu vreau, decat ce vreau. asa voi si vota saptamana viitoare. ca vorba aceea de la rosu la galben e si portocaliul la mijloc…

    pisica 29 noiembrie 2009 18:32 Răspunde
  • Bine-ai venit, Pisicuto. Eu nu mai am mirari de ceva vreme, iar sabia-mi plangea in teaca! Esti ok?Ai cumva o mica vacanta, sau maine te duci iar la job? Din pacate eu si maine ”servesc patria”, dar marti va fi liber si o sa am o zi de lene fenomenala:)

    Una 29 noiembrie 2009 18:39 Răspunde
  • si io servesc patria maine, n-ai grija. inchid sesiunile de cursuri, transmit materiale si impresii (pentru ca trebuie, nu pentru ca ar conta) si marti, yeeeeeeeeees!, voi sarbatori fericit si national faptul ca sunt cetatean onest al acestei tari… prin munca. 😉

    pisica 29 noiembrie 2009 19:42 Răspunde
  • Buna seara, Simona draga, eu cred ca sunt atipica sau eminenta 🙂 (gluuumesc), incep sa ma razgandesc pozitiv… va explic eu mai pe larg intr-o viitoare postare. Nu vreau sa ma traga nimeni de urechi ca acesta nu e un blog electoral , desi tema de la Alice, puteam in naivitatea mea, sa jur ca aduce cu o tema politica de actualitate. Una, nu pune la suflet…eu cred ca n-o fi psd-ista ,dar s-au mai razgandit si politicienii ….si s-au facut tot felul de aliante, asa ca, ai grija….
    Blanca, nu m-am tinut de promisiune, dar o fac negresit, saptamana viitoare. va pup

    all blacks 30 noiembrie 2009 0:48 Răspunde
  • Moi, draga mea, in concluzie, avem doua variante care ne solicita nervii la fel de mult. 🙂 Fie ne obisnuim cu o situatie de care juraseram ca nu ne putem lipi, fie schimbam total contextul, ceea ce nu e la indemina oricui. Cred ca, la ora actuala, lipsa de curaj si arta de a ne subaprecia sunt tarele cele mai agresive…

    Irina, iti spun din experienta directa: daca a apucat sa te muste insecta asta a plecarii, pina nu vei incerca, nu vei avea liniste. Chiar daca ai sa constati ca nu-ti place in alta tara si ai sa revii, merita sa incerci, fiindca stiu ca altfel ai sa stai toata viata cu gindul la „ce-ar fi fost daca”. Nu te indemn sa pleci, sa nu ma intelegi gresit, iti spun doar cu certitudine care sunt starile prin care vei trece.

    Anomis, toata lumea se razgindeste, e o optiune necesara intr-o existenta de om, nici n-ar avea sens sa ne condamnam pe viata la o situatie data, numai fiindca a apucat sa ne iasa un porumbel din gura. Mie mi-e ciuda insa pe cei care inca nu s-au obisnuit cu propria natura si prefera sa insire cite-n luna si-n stele, dupa care retracteaza dezinvolti, ca si cum ar fi cel mai normal lucru.

    Cristina Bizu, te aprob intru totul, mai ales ca, in cazul razgindirii tale, nu afectezi direct starea si viata unei persoane anume, fizice. Desigur ca vorbim aici de oarece implicatii civice, dar nu demolezi iluziile nimanui daca nu te duci la vot, cu atit mai mult cu cit circoteca actuala iti este argument puternic. Mi-as fi dorit sa am si in Romania sentimentul pe care il am in Canada, unde simt nevoia sa votez, fiindca macar atitudinea si platformele lor au o decenta si-o limpezime care le dau credibilitate. Nu spun ca astia sunt perfecti, nici vorba, politica scoate fiara din om oriunde in lume – iar clipurile electorale canadiene se bazeaza nu atit pe promovarea unui candidat, cit pe discreditarea adversarului (aici, este permisa procedura, dupa cum e permis acelasi gen de lupta si in publicitate, de exemplu reclamele nu stiu carui local de fast-food se bazeaza pe atacul asupra lui McDonald’s, ceea ce mi se pare aiurea, dar ma rog).

    Mihai, in primul rind bine-ai venit! In al doilea rind (strict cronologic, nu ca importanta), ai accentuat un punct interesant. Intr-adevar, romanii au o particularitate inedita, aceea de a-si defini intentiile si profilul prin metoda excluderii: nu stiu ce vreau, dar stiu sigur ca asta nu, asta nu, asta nu.

    Una draga, daca poti sa le raspunzi razginditorilor pe limba lor, nu pot decit sa te invidiez. Ma lupt de mult sa fac acelasi lucru, dar in loc de asta ma trezesc preocupindu-ma, incordata, de motivele instabilitatii celorlalti. Timp pierdut, ai dreptate. 🙂

    Draga Pisica, nici eu nu mi-as bate capul cu susnumita categorie de instabili, doar ca uneori e tardiv sa ma mai prefac indiferenta. Exista si stadii pe care, daca le depasesti, le resimti dureros. Sigur ca trece intr-o zi, totul trece, doar ca trebuie sa platesti taxa asta de nervi, lacrimi sau perplexitate, dupa caz. 🙂

    Simona Catrina 30 noiembrie 2009 1:12 Răspunde
  • All Blacks, abia astept sa ne povestesti cum te razgindesti pozitiv, avem nevoie de exemple, vorbesc serios. Fiindca v-am mai spus, n-am nimic cu strigatul „la loc comanda!”, am doar ceva impotriva celor care ordona asta abia dupa ce ne-am aruncat cu parasuta din avion. 🙂

    Simona Catrina 30 noiembrie 2009 1:14 Răspunde
  • Simona, draga mea, m-am gandit mult la tema propusa de tine si mi-am dat seama ca eu, personal, nu am prea avut probleme cu astfel de oameni, nu pentru ca oamenii pe care-i cunosc ar fi perfecti sau pentru ca as avea eu o reteta secreta de a scoate ce este mai bun din semenii nostri ci pentru ca, pur si simplu, mie nu mi s-a promis nimic care sa merite macar o razgandire. In schimb s-a intamplat de multe ori ca eu sa ma razgandesc in probleme care mie mi s-au parut marunte, banale, de cele mai multe ori din teama ca nu voi face fata pretentiilor pe care acei oameni le aveau de la mine. O singura data m-am razgandit decisiv, atunci cand mai aveam cateva luni pana cand trebuia sa ma casatoresc cu un om alaturi de care-mi petrecusem vreo 4 ani din viata, care ma ajutase de multe ori in cele mai grele momente ale tineretii mele zbuciumate. Atunci mi-am intalnit actualul sot si am rupt legatura aceea, calcand peste cadavre. Nu cred ca-mi voi ierta asta vreodata, mai ales ca nici macar n-am facut-o elegant, n-am avut macar curajul sa-i marturisesc ce s-a intamplat, pur si simplu i-am scris un bilet pe care i l-a dat o prietena din camin. De cate ori ma cauta, mai apoi, pentru o explicatie probabil, ma” ascundeam” prin camerele fetelor. Iti dai seama cat de lasa am fost? Mi-a fost atat de rusine, mai tarziu, de ceea ce am facut, incat pana acum n-am mai povestit nimanui. Este prima data cand recunosc cat am fost de josnica. Acel om nu merita asa ceva din partea mea, dupa atata dragoste si atata sprijin pe care mi le-a oferit fara sa ceara nimic in schimb. Este oare o scuza faptul ca atunci ma indragostisem de altcineva si ca sunt impreuna cu acel „altcineva” de…19 ani? Este o scuza faptul ca eu nu credeam ca sunt persoana potrivita pentru acel om si de-asta m-am razgandit? Pentru unele dintre faptele mele, toate astea ar putea constitui o scuza, insa pentru lasitate, in nici un caz. Nu ma supar daca o sa ma judecati si o sa ma gasiti vinovata, merit asta. Nimeni nu poate sa ma judece mai aspru decat am facut-o eu in toti acesti ani care au trecut de-atunci si in care nu m-am iertat.

    Carmen S 30 noiembrie 2009 6:23 Răspunde
  • Carmen, insusi faptul ca poti vorbi despre asta si poti avea o privire obiectiva asupra gestului de-atunci spune enorm despre profunzimea ta. Desigur, iti inteleg remuscarile, sunt firesti. Dar sensibilitatea cu care rememorezi acum aceasta poveste, fata de noi, ne emotioneaza pe toate (si am sa va rog sa ma iertati ca vorbesc in numele tuturor, dar intuitia imi spune ca asa stau lucrurile). Esti o femeie care intelege si reasaza faliile unei drame de-acum aproape 20 de ani, iar asta denota curaj si maturitate.
    Si crede-ma, daca altcineva ti-ar fi amintit secventa asta din viata ta si tu ai fi reactionat cu ingenua indiferenta, aveam motive sa suspectam un pic de frivolitate, dar asa, te situezi exact pe reversul situatiei, esti un om care a inteles ceva din viata.

    Ar fi un truism ridicol sa afirm acum ca toti avem destule de regretat. Tu nici n-ai idee, cu totii dormim uneori pe saltele de cosmar. Majoritatea insa nu admitem nici fata de noi insine ca meritam un rechizitoriu.
    Deci confesiunea ta si increderea pe care o ai in noi sunt graitoare pentru caracterul tau, tu esti o femeie deosebita, remarcabila, iar greselile din studentie n-au fost decit pretul trist al experientei tale de azi. Daca tu ai ramas cu ceva din povestea respectiva, daca si azi regreti ca asa ai ales sa iesi din viata lui, pe scara de incendiu, cred ca toata lumea e de acord cu mine ca nu trebuie sa te mai culpabilizezi, Carmen. Ai dreptate, n-a fost cea mai demna formula la ora aia, dar acorda-ti totusi circumstante atenuante, erai (inca) un copil. Ai invatat ceva din asta, e cel mai important lucru, de fapt.
    Sunt povesti si mai crude, care-ti ramin pe viata in inima si-n creier, ca o boala cronica (nu mortala, doar zgindaritoare).

    Aveam 16 ani, eram clasa a zecea si am fost la o petrecere de Revelion, la o colega. Venisem insotita de baiatul pe care (puteam sa jur ca) il iubeam nebuneste. Si totusi, acolo s-a intimplat ceva ciudat si n-am sa inteleg nici azi cum a fost posibil. Dupa vreo doua ore in care, spre imensa mea rusine, am inceput sa consider ca baiatul cu care venisem nu e destul de „cool” pentru mine si ca e „prea serios”, am flirtat fara jena cu un altul. Asta n-ar fi nimic, dar la un moment dat, potrivit obiceiului vremii, m-am retras cu noul meu admirator undeva mai in penumbrele casei – mai erau citiva acolo, intr-o camera in care se dansa mai „slow”, mai sentimental, mai tandru.

    Eram un copil prost si nu stiam pe ce lume sunt, tipul de care ma pseudoamorezasem ad-hoc era una dintre mascotele orasului, cu citiva anisori mai mare ca mine si, deprins cu arta dominatiei, m-a sarutat si nu m-am opus, nu stiu de ce, cred ca ma simteam magulita (era un tip dupa care innebunisera majoritatea fetelor de-acolo). Faptul ca-mi dadea mie atentie si ma curta pe mine, dintre toate mimozele, imi cultivase o ieftina, periculoasa mindrie.
    Uitasem total de baiatul cu care venisem initial la petrecere – si pe care, repet, il iubisem pina atunci cu duioasa descreierare, cum numai la 16 ani esti capabil.
    Ca-n filmele proaste, el a intrat in camera si ne-a vazut in plin avint pupacios, moment la care s-a retras, socat, nu inainte de a spune, cu ultima forta de ironie si disperare: „Oh, ma scuzati…”.
    A plecat de la petrecere si abia atunci m-am trezit ca dintr-o hipnoza imorala. Nu stiu, de fapt, din ce anume m-am trezit, fiindca pe vremea aia nici n-aveam vreo scuza euforizanta, nu ma atingeam de alcool. Am realizat ca se suparase si ca l-am socat, dar era prea tirziu. Plecase.

    Sa va spun cit m-am luptat sa-l recuperez? Sa va spun cite scrisori i-am scris si citi mesageri am trimis ca sa-i spuna ca-mi pare rau si ca-l iubesc? Si credeti-ma (scuzati-mi lipsa de modestie), toate ca toate, dar cu elocinta si persuasiunea stateam bine de pe-atunci, aveam idee ce vorbe sa string intr-o epistola si cum sa aranjez frazele ca sa ma creada – si chiar regretam atroce, eram distrusa la rindu-mi, nu era o mascarada menita sa-mi spele reputatia.
    N-a mai vrut sa auda de mine, nu mi-a raspuns, n-a venit, n-a sunat. L-am revazut abia dupa vreo doua luni, ne-am intilnit absolut intimplator, la patinoar, am vorbit stingheritor de monosilabic si pierdut, in timp ce eu loveam cu lama patinei in gheata, usor si sacadat, de emotie, si el statea intepenit, nemiscat, ca si cum n-ar fi fost pe teren alunecos, ci dureros cimentat intr-o amintire.
    A plecat la scurta vreme dupa stresantul dialog fara continut. Am incercat sa trag de timp, sa-l fac sa mai stea macar de vorba, despre orice, orice subiect mi-ar fi fost bun si cald. Dar n-a mai vrut, desi citeam inca in ochii lui o suferinta imposibil de camuflat.

    Am tras de durere o vreme, apoi m-am linistit, asa cum s-a linistit si el. Ne-am mai revazut peste ani, dar de fiecare data se invirtea locul cu mine de regret si rusine si perplexitate tardiva, desi ar fi atit de simplu sa-mi acord scuza celor 16 ani nauci (cum mi-am si acordat-o mai sus, fata de voi, din reflex).
    Dar de fapt, marturisesc: fata de oricine ma pot justifica azi cu stereotipii de genul „eram prea tinara si n-aveam minte” si oricine m-ar crede si m-ar intelege fara probleme. Dar fata de mine insami, nu ma pot scuza cu asa ceva, eu stiu foarte bine ca, la 16 ani, gindeam mai profund decit alte femei de 30 si, cu atit mai mult, nu-mi puteam ierta superficialitatea dezgustatoare. Si nu-mi pot inca achita aceasta culpa, nici dupa atitia si atitia ani.

    Spun toate astea pentru ca povestea ta, Carmen, a redesteptat in mine fulgerele unor amintiri pe care nu le-am putut face pierdute. Si am vrut sa stii, asadar, ca iti inteleg regretul – cu atit mai mult, cu cit nu s-a mai intimplat nimic, in toti acesti ani, care sa corecteze erorile din trecut. N-am mai avut aceasta sansa.

    Simona Catrina 30 noiembrie 2009 8:16 Răspunde
  • Nu, Simona, nu merit sa fiu iertata atat de usor. Nu am spus chiar tot ce s-a-ntamplat pentru ca ma doare inca foarte tare si pentru ca mi-e mult prea rusine. Am omis lucrul din cauza caruia nu merit iertarea nimanui. Ar putea parea o telenovela daca n-ar fi dureros de adevarat. In zilele in care eu m-am hotarat sa-l parasesc pe acel baiat, mama lui tocmai a murit de un cancer care o chinuia de multi ani. N-am stiut nimic, pentru ca nu m-a mai interesat nimic altceva decat noua mea dragoste. Mult mai tarziu am aflat de la parintii mei care fusesera la inmormantare(v-am spus ca urma sa ne casatorim si parintii se cunosteau, erau tot din Buzau). Nici ei nu intelegeau de ce n-am fost si eu acolo. Vezi, a fost mult mai rau decat isi poate cineva imagina si nu pot nici macar sa gasesc scuza varstei, aveam deja 22 de ani.

    Carmen S 30 noiembrie 2009 8:45 Răspunde
  • Si, am uitat sa spun, tu puteai avea scuza varstei, chiar daca gandeai mai matur decat majoritatea tinerilor, inca de pe-atunci. Cine n-a facut si prostioare de-astea la 16 ani? Atunci ne-ndragosteam de doua ori pe saptamana si la fel de repede ne trecea. Era o varsta frumoasa, erau niste ani care trebuiau traiti la intensitate maxima, pentru ca nu se mai intorc niciodata. Imi amintesc cu atata nostalgie si atat dor de zilele in care nu aveam nici o problema, cu toate ca atunci aveam impresia ca purtam pe umeri toate greutatile si necazurile lumii. Erau atat de mici grijile noastre de atunci, incat acum imi vine sa rad de cate ori imi amintesc cat de mult le exageram ca sa parem si noi „oameni cu probleme”.
    Mi-e tare dor de acei ani, de anii de liceu si de facultate, de prietenii de atunci, de discutiile de atunci si de prostiile pe care le faceam din bravada.
    Nu cred ca trebuie sa-ti reprosezi prea mult ce ai facut atunci, Simona, erai intr-adevar mult prea tanara si la acea varsta” sangele clocotea in vene”. Cel care n-a facut niciodata asa ceva sa „arunce primul piatra”.

    Carmen S 30 noiembrie 2009 9:10 Răspunde
  • Inca nu sunt pregatite tipografiile- fiindca e criza de hartie- sa scriu eu despre toate povestile in care mi s-a promis iubirea pana dincolo de moarte si, intr-un final, am avut parte de umilinta unei razgandiri crunte. A scris Milan Kundera inaintea noastra o carte numita „Ridicole iubiri”. Dar cred ca istorii vrednice sa-l concureze am putea aduna si noi, fara probleme.
    Stii care a fost razbunarea cea mai dulce pe care am savurat-o? Ca oamenii aia n-au ajuns niciodata fericiti, fiindca, asa cum mi-au demonstrat si mie, erau niste lasi. Iar pentru fericire e nevoie de curaj.
    Simona, barbatul care te-ar fi putut avea, dar n-a fost in stare, nu merita nici macar umbra unui regret. Eu te cunosc mai bine decat toti ceilalti locuitori ai planetei si stiu cata lumina poti aduce in viata cuiva. Pentru tine as merge desculta pana la capatul lumii, pentru ca tu esti un miracol. Esti cea mai frumoasa, mai dulce, mai buna, mai delicata, mai desteapta, mai iertatoare, mai generoasa si mai nostima faptura pe care am intalnit-o vreodata, iar mie mi-ai adus atata fericire, cata nu voi putea primi niciodata de la altcineva. Dar stiu ca, uneori, muritorii de rand se multumesc cu mult mai putin, sunt invatati sa traiasca mediocru … Si mai stiu si ca barbatii care au indraznit sa te iubeasca, te poarta si acum in toate visele lor, in sangele lor bolnav de dor de tine. Stiu, am si dovezi.

    Alice Nastase 30 noiembrie 2009 18:32 Răspunde
  • Stiti ce ma doare mult? ca undeva in sufletul meu, pe care oamenii din jur il cred frumos, am momente in care ii doresc sa sufere, sa se zvarcoleasca de durere si de dor, sa se trezeasca intr-o zi si sa isi dea seama ca nu poate trai fara mine… Si nu e bine, nu, nu, sa doresc suferinta unui om care a reprezentat atata timp lumina vietii mele, chiar daca acum a stins totul cu plecarea lui, si m-a lasat in intuneric.
    Mi-e rusine de mine, ca nu am puterea sa spun „c’est la vie” si sa ii doresc sa fie fericit, chiar daca fericirea lui nu mai este langa mine. Sper ca timpul sa ma ajute sa ajung la aceasta frumoasa si curata intelepciune…Acum nu pot.

    Anemone 30 noiembrie 2009 18:56 Răspunde
  • Mi-ai amintit Simona, de vorbele unui om pe care abia acum le inteleg: „oboseala e atunci cand incetezi sa te miri de cat de repede se razgandesc unii”…

    Sara 30 noiembrie 2009 18:57 Răspunde
  • Uneori mi-e ciudă că am în oase, în sânge, în mine toată o statornicie dusă la extrem, o statornicie care îmi dă câte o palmă a naibii de dureroasă când mi-e lumea mai dragă. Poate că există explicaţii pentru modul meu de a fi, eu una nu le găsesc. De fapt, nu am simţit nevoia să le găsesc, căci n-am crezut a fi o problemă. Dar când oamenii de lângă tine sunt haotici şi azi te vor, mâine nu… mă gândesc că poate ar fi cazul să-mi revizuiesc atitudinea. Şi mi-e teamă de astfel de oameni, pentru că sunt în stare să-mi zdruncine lumea, iar dezechilibrul… mă transformă.
    Frumos articol. Foarte frumos.

    Maria 30 noiembrie 2009 21:16 Răspunde
  • Simona vorbim despre acei oameni „suciti” care acum vor una si in secunda urmatoare vor altceva? care si dupa ce au acel altceva parca-parca nu e bine si vin cu alte idei sau pretentii… despre asta e vorba, nu?
    Fiindca, zic eu, ca daca vorbim de razgindiri „majore” facute chiar si in ultima secunda atunci nu cred ca trebuie condamnat nimeni. Eu nu pot sa condamn pe cineva care mi-a zis in ultimul ceas (si m-a ranit pina la lacrimi si singe) ca nu ma mai vrea. Ca eu nu sint buna pentru el. Ca e mai bine asa… Chiar daca pe moment l-am urit, si da, Anemone, mi-am dorit sa moara de dorul meu si ma gindeam cum se va intoarce la mine si faceam tot felul de scenarii cu el nefericit aruncindu-se la picioarele mele (care scenarii nu s-au intimplat niciodata, dar mi-au racorit gindul infierbintat).
    Nu e mai bine sa ne razgindim in ultimul moment decit sa ne tinem de ce am promis cind stim sigur ca nu e bine, ca nu ne e bine si ca nu trebuie sa continuam sa ne facem rau singuri doar fiindca vrem sa fim consecventi?

    iana 30 noiembrie 2009 22:01 Răspunde
  • Iana, imi doresc sa gandesc asa, si chiar am in mine puterea sa cred ca o voi face intr-o buna zi. Omul acesta oricum mi-ar fi intors spatele la un moment dat.Dar acum ma simt ca un caine peste care a dat o masina si care zace ranit in sant : nici nu mor, nici nu traiesc.

    Anemone 30 noiembrie 2009 22:22 Răspunde
  • Sa va vorbesc si eu despre razgandirile mele!
    Nu , nu cele care au legatura cu oamenii, in privinta aceasta sunt decisa definitiv, indiferent cate heirupuri trebuie sa investesc.
    Problema mea de ,,nu stiu ce vreau” este legata de mobila din casa. Cel mai ades.
    Ma plictisesc repede de mobilerul meu. Nu de rochii, nu de perdea, nu de lustra,; nici de vesela sau rujul de buze. De mobila. Dar tot atat de repede am descoperit si remediul: mutatul, hamalitul, urnitul cu tot balamucul aferent. Si nu eu sunt ,,omul de baza” in toata hamaleala asta, evident. Este cel care nu are niciodata, dar niciodata nimic de obiectat in privinta ambientului din casa. Vrea liniste si atat. Sotul meu. Imi face pe plac, caci vaicareala mea dublata de noi proiecte catastrofale pentru bugetul nostru, sunt atat de convingatoare…!!
    Se trezeste de dimineata, ma intreaba cum doresc DE DATA ACEASTA sa reasezam, reia intrebarea( stie el de ce!!!), incepe, tacticos, sa elaboreze un plan strategic de urneala a namilelor de lemn, se inhama, voiniceste, la tranta cu bietele obiecte ce abia se mai tin din balamale…Mai ajut si eu, acolo unde umarul meu se dovedeste a fi bun la ceva.
    Sambata se incheie repede..ne minunam cat de usor trece timpul uneori, ne asezam, obositi, pe fotolii, el, satisfacut, cautandu-mi privirea multumita, eu, cazuta pe ganduri, ganduri de-acelea cu ,, oare n-ar fi fost mai bine ..asa???
    Ii multumesc, il asigur ca e exact ce mi-am dorit. El, cu dragoste si cu o privire sotioasa : ,, Da? Pana cand?”

    mi 30 noiembrie 2009 22:51 Răspunde
  • eu vorbesc la ani si ani distanta de intimplarea cu pricina Anemone… sigur ca peste un timp vei gindi asa… avem cu totii aceasta putere sa gindim „un sut in spate e un pas inainte” dar asta numai dupa ce trece ceva timp sau … daca e vorba sa dam sfaturi altora.

    iana 30 noiembrie 2009 22:54 Răspunde
  • Va pup, dragii mei.Sunt abia revenita de la un chef prelungit, Sf.Andrei, etc.Si inainte de somnic, am zis sa ma uit pe ce-ati mai share-uit pe-aici.
    Ma gandesc acum la cate greseli asemanatoare voua Simona, sau Carmen, am facut si eu, mai ales in adolescenta.. Ca dup-aia, bineinteles ca viata s-a razbunat si a avut grija sa-mi dea cand si cand cate-un branci sa ma lamureasca ce si unde-am gresit..
    Dar la momentul ala, ma refer in liceu, ma simteam cea mai importanta fiinta terestra, mi se parea ca aveam dreptul sa fiu cat de aroganta, sau rea, sau dominant-razvratita aveam eu chef ! Si da, suferisem o mare frustrare pe care-o confundasem cu o mare iubire in jurul minunatei varste de 15 ani, asa ca am decis ca nimeni nu mai are vreo sansa sa ma prinda in mreje. Asa ca am facut ce-am vrut din oricine mi-a permis, bineinteles..si probabil as fi continuat asa si dupa varsta de 20 de ani daca nu ma indragosteam nebuneste, in sfarsit, si cu adevarat! Si suferintele au venit apoi cu duiumul, au reusit sa-mi deschida ochii (din pacate eu n-am fost niciodata capabila sa invat ceva pe toata viata fara sa sufar crunt si s-o fur haiduceste-n freza) si incet am reinvatat sa traiesc. Si peste toate, la un moment dat, a venit si fericirea pe care n-o mai credeam posibila.
    Va imbratisez, mai ales pe tine Pisicuta mea draga si absentanda, plec in pat, ne vedem, sper, mai incolo!

    Una 1 decembrie 2009 7:29 Răspunde
  • Va citesc cu melancolie si zimbete si amintiri adolescentine…apoi cu amuzament sau indoiala, intrebindu-ma la rindul meu de razgindirile mele, apoi mi se face ciuda ca de cind am tot zis ca postez si…n-am mai ajuns sa o fac, caci nu m-au lasat fluturii! dimineata ma trezesc cu fluturi (in gind), vin la munca in pas voios, unde scriu printre picaturi emailuri cu fluturi si cind se termina programul alerg acasa intr-un suflet, sa stau de vorba cu fluturii pe messenger (simbata m-am mutat in casa noua si e asa frumos, cum mi-am dorit, si la dormitor am o perdea…cu fluturi, normal 🙂 asa ca acum exista si pentru mine „acasa”), iar in somn calatoresc pe spinari de fluturi pina hat departe…cind sa mai am timp si de altceva?!

    despre razgindelile mele…nu m-am razgindit sa spun Da-ul ala la primarie, desi acum, uitindu-ma inapoi, as face-o…nu m-am razgindit nici in prima zi dupa nunta, cind stergindu-mi lacrimile, mama mi-a zis ca pot sa ma intorc oricind acasa…nici in primul an de casnicie, cind ceream bani de tampoane si mi se raspundea: „chiar iti trebuie?!”, nici in anii stresanti de doctorat, cind aveam laborator non-stop, inclusiv cind ajungeam acasa, printre tigai si oale incercind sa prepar si eu ceva cit de cit comestibil…m-am razgindit dupa opt ani, cind mult asteptata discutie despre cind si cum sa avem un copil nu a mai venit, si ma simteam singura intr-un pat dublu si intr-o casa cu inca un colocatar! si m-am razgindit pozitiv, si m-am hotarit ca vrea sa ma apuc de crescut fluturi!

    Dea Valma 1 decembrie 2009 16:49 Răspunde
  • superba razgindire Dea Valma.
    te-as intreba cum o intreb pe o buna prietena: barbatul ala stie ce a pierdut? ce o fi in capul lui cind te revede?

    iana 1 decembrie 2009 21:49 Răspunde
  • barbatul ala isi cam da seama acum, in al treispelea ceas, cind imi spune cu lacrimi in ochi: „am fost un idiot! nu stiu cum ai putut sta cu mine atitia ani” si „te rog sa ma ierti. imi pare rau ca nu-ti mai pot da tineretea inapoi”…
    si nu ma hranesc in nici un fel vorbele astea…sufletul meu nu se mai hraneste din orgolii si vanitati…si mie imi pare rau de multe. dar uneori lectia pe care o aveam de invatat e aceea a renuntarii la timp. si e greu sa nu te razgindesti…

    Dea Valma 1 decembrie 2009 22:17 Răspunde
  • Iubita mea Alice, am, intr-adevar, simturile si stomacul ghem cind realizez ca destinele ne sunt fugarite de niste turme de lasitati – care se pricep foarte bine sa se solidarizeze in a ne subrezi increderea in noi.
    Eu nu sunt, scumpa mea, nici pe departe asa cum tu, cu generozitatea ta nesfirsita, ma vezi si ma crezi. Sunt un om limitat si adesea bezmetic, plin de imperfectiuni. Si n-as fi asteptat niciodata sa fiu considerata un prototip dezirabil al iubirii fara de cusur, am avut doar modesta pretentie sa fiu lasata in pace de catre cei care nu stiu ce vor si nu pot conta nici pe ei insisi, mai departe de granita propriului delir.
    Dar ai dreptate, nu e un moment istoric bun sa punem pe hirtie revelatiile tragice ale inconsistentei si inconsecventei celor pe care i-am iubit noi. E criza, iar in vreme de criza, si razbunarile cuvintului mor.
    Iti multumesc, draga si minunata mea, sufletul meu pereche – te iubesc!

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 4:30 Răspunde
  • Dea Valma, nici nu stii de cite ori am parcurs – cronologic – mai intii fantezia in care el regreta ca a fost timpit si vine disperat sa ma recupereze, apoi faza in care lucrurile chiar asa se intimpla si, cum minunat si trist spui, nu mai conteaza. Razbunarea ceasului de triumf nu mai are niciun gust. Imi place intotdeauna sa citesc ceea ce scrii tu, esti o perpetua lectie vie pentru noi. Iti multumesc. Mult.

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 4:49 Răspunde
  • Iana, draga mea, un adevar cumplit (fie el si trintit in cel mai dulce moment) e de preferat unei minciuni cronice. Ai mare dreptate. Doar ca, intre a ma lasa drogata cu vorbe ametitor de frumoase (si persuasiuni fatale) si a fi scutita de aceste efuziuni instabile, as alege oricind a doua varianta, e mai putin periculoasa pentru inima. Ca nu colesterolul o sa ne omoare, pina la urma, ci imaturitatea unor oameni in care am crezut orbeste – fie ei prieteni, colegi, rude, iubiti…

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 4:53 Răspunde
  • Draga Una, cred ca, daca ma gindesc bine, intr-adevar, adolescenta e prima incercare majora a slefuirii. Atunci coacem etica de care avem nevoie mai tirziu. Din pacate, fara un snop de experiente ingrate (ca astea pe care le evocam toate – si tu, si Carmen, si eu) se pare ca nu reusim sa trecem la faza urmatoare, in care sa realizam cam cum arata si se simte, din afara, atitudinea noastra. Desigur ca aceia carora le-am gresit ne-au iertat demult. Noi nu ne iertam, ei au si uitat.
    Si mai cred ceva: ca, daca mai tirziu ne-a fost dat sa plingem din cauza unor povesti de dragoste risipite, n-a fost fiindca am avut de platit greseli din tinerete, ci pentru ca – probabil – lacrima e un purificator perfect. Si un profesor fascinant (care macar se straduieste sa ne bage ceva in cap, chiar daca noi nu suntem atente si asteptam vesnic vacanta).

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 5:01 Răspunde
  • Mi, scumpa mea, tu ne impingi in teluricul pacat al geloziei, te invidiem pentru razgindirile tale benigne, legate strict de decor (la propriu!), dar si pentru suportul minunat pe care il ai in rabdatorul tau sot. N-are vreun frate mai mare, neinsurat?… ca ne-ar interesa 🙂 🙂

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 5:07 Răspunde
  • Anemone, draga mea, crede-ma, ti-o spun din proprie experienta, nu din carti: intr-o zi, ai sa poti spune „c’ est la vie” si – chiar daca n-ai sa te poti bucura de fericirea lui, separata de a ta – cel putin, iti va fi indiferent. Acum simti ca nici nu mori, nici nu traiesti, dar peste o vreme ai sa fii uimita de cum se scurg toate in cotloanele uitarii. E cumplit, stiu, intr-un moment ca asta ai senzatia ca nimic nu te va vindeca vreodata. Si totusi, cind nu te mai astepti, timpul si intelepciunea ta isi vor face efectul. Fiindca vei intilni alti oameni si, fie si prin contrast cu ei, cel ce te-a facut sa plingi iti va parea o maladie de care ai scapat. Si cred ca stii mai bine decit noi, la propriu si la figurat, cam ce sentiment are un om cind se ridica de pe patul suferintei. O sa fie bine – si repet, nu e o formula automata, eu chiar stiu asta, fiindca am parcurs citeva socuri si suferinte sufletesti de proportii. Si uite-ma. 🙂

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 5:19 Răspunde
  • Maria draga, n-am vesti prea bune pentru tine 🙂 , sa stii ca nu-ti va fi usor sa-ti revizuiesti atitudinea in asa fel, incit sa te asortezi cu masa de razginditori profesionisti. Asta tine de ADN-ul tau. 🙂 Te admir, fiindca n-as vrea sa ajungem in stadiul in care sa ne para nou rau ca stim ce vrem. N-ar fi drept…

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 5:22 Răspunde
  • Sara scumpa, suna minunat citatul de la tine… Infiorator de real. Dar stii ceva? Inseamna ca am inceput sa obosesc… 🙂

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 5:23 Răspunde
  • Draga Carmen, esti tare draguta ca inca imi acorzi scuza virstei de 16 ani, pentru trecutele mele cruzimi – dar eu insist sa cred ca as fi putut sa fiu mai responsabila si mai cu bun simt. Fiindca n-am mintit si n-am exagerat cind am spus ca, la 16 ani, eram mai pregatita moral pentru viata decit multe femei care aveau dublul virstei mele… Dar iti multumesc… 🙂

    Simona Catrina 2 decembrie 2009 5:25 Răspunde
  • Simona, iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai spus.Cuvintele tale au ajuns exact acolo unde le-ai trimis tu: in sufletul meu.Din experienta mea (nu vasta, dar destula cat sa stiu ca nimic nu este bautut in cuie in viata, nici dragostea, si nici deznadejdea.

    Dar, de data asta, am cazut intr-un hau din care am simtit ca nu mai pot iesi prin autosugestie…s-a asezat peste mine o suferinta de moarte, un pustiu fara margini si o deznadejde pe care nu le-am mai simtit pana acum. S-a prabusit in mine increderea in oameni, in dragoste, in bine. Poate de aceea am exagerat si m-am „vaitat” pe mai toate paginile de blog Tango.Recunosc ca in fiecare postare de-a mea a fost un strigat mut de ajutor. Voi m-ati ascultat, si multe poate v-ati amintit de durerile voastre, demult (sau nu) trecute, si m-ati inteles.
    Si vreau sa mai recunosc un lucru. Ca nu am murit. Ca timpul va trebui sa imi fie prieten de nadejde, ca sa imi uit durerile, dar ca inca exista viata in mine. Si o bucatica din viata asta mi-ati dat-o voi, fetele Tango. Nu este o figura de stil, este o realitate.

    Anemone 2 decembrie 2009 16:57 Răspunde
  • Rectific „din experienta mea, nu vasta, dar destula, stiu ca nimic nu este batut in cuie…” 🙂

    Anemone 2 decembrie 2009 17:27 Răspunde
  • Zau, Simona, n-am vrut sa starnesc asa ceva!!
    Scuze!

    mi 2 decembrie 2009 18:59 Răspunde
  • …Si, crede-ma, platesc si eu un pret pentru fericirea mea!

    mi 2 decembrie 2009 19:01 Răspunde
  • Imi spusese cineva ca numai gandul, simtul, ca ceva se intampla si ajungi pe undeva la o concluzie de cele mai multe ori nu te inseli, ca mai taraganezi luarea unei decizii proprii este de fapt atenuarea durerii unui esec, confruntarea problemei.
    Uneori doresc sa fac gesturi nebunesti, sa ma razgandesc fata de propriile-mi promisiuni si vise, si sa arunc prima inelul ca o batista ce provoaca duelul.

    Helga 3 decembrie 2009 10:12 Răspunde
  • Anemone, draga mea, n-ai sa te vindeci prin autosugestie, asa e, ai sa te vindeci fiindca asa va vrea fiinta ta si n-ai sa te opui legilor sufletului. Vei plati un pic de tribut de timp, dar vei reveni. Uite, aici suntem si ne vom mai sfatui pe tema asta…
    Daca ai sti de cite ori am crezut ca voi muri stupid si desuet, medieval de complicat de fapt, rapusa de suferintele din dragoste… Dar inima s-a luptat si s-a incapatinat sa-si vada de ritm si de visuri. Si de fiecare data – cind m-am asteptat mai putin – a stralucit ceva, undeva. E drept, nu-ti ascund, multe straluciri s-au dovedit a fi imitatii triste, staniol facut ferfenita de prima ploaie.
    Dar tot m-am ales cu ceva, am invatat ca niciodata usile nu se inchid definitiv… Anemone, vom fi fericite intr-o zi! Asa i-am promis si lui Alice si am tot strigat si cineva a auzit strigatul meu. Am sa mai strig, ca sa fim si noi auzite.

    Simona Catrina 3 decembrie 2009 10:49 Răspunde
  • Mi, scumpa mea, sper ca nu te-ai suparat, noi te-am gelozit in cel mai cald si afectuos mod posibil, mi-esti draga si te-am tot urmarit pe blogul lui Alice si n-am vrut decit sa inseninez atmosfera – fiindca tu vezi ca noi tragem catre lacrima, pe-aici… 🙂 Inca o data, sper ca n-am spus ceva deplasat, iarta-ma… Suntem bine? 🙂

    Simona Catrina 3 decembrie 2009 10:51 Răspunde
  • Draga mea Helga, frumos-dureros ai scris.
    Cunosc ispita pacatului de a-mi refuza fericirea, numai pentru a-mi demonstra ca ma pot razgindi, ca-mi poate fi si mie teama, ca pot sa am si eu toane si culori si densitati diferite de la o zi la alta, de la un ceas la altul. Mi-am imaginat ca-i arunc inelul inapoi, cum spui tu. Apoi, rizind (sau plingind, nu mai stiu), am realizat ca nu am ce sa arunc, de fapt.

    Simona Catrina 3 decembrie 2009 10:54 Răspunde
  • Draga Simona, mi-am adus aminte, dupa ce am citit postarea ta, ca la 1802 Doamna De Stael a publicat un studiu despre Germania, unde scrie foarte interesant despre culoarea locala.
    Pe scurt: scoate in evidenta trasaturile popoarelor prin prisma climei locului, care este principala cauza a deosebirilor nordicilor de sudici. Nordicii (suedezii, danezii, englezii) au imaginatie bogata, sunt obligati sa gaseasca solutii de supravietuire, dezvolta emotii impotriva monotoniei, iar cei din sud (grecii, francezii, italienii, spaniolii) traiesc mai usor, din cauza climei blande, dar sunt superficiali si nu te poti baza pe ei, pentru ca se razgandesc usor, iar tot ceea ce zamislesc ei se regaseste in viata obisnuita.
    Crede-ma, ca dupa ce am citit studiul am inteles de ce nordicii se razgandesc mai greu, sunt mai statornici decat oamenii care se nasc in sudul Europei.
    Oricum, de cand sunt in Bucuresti observ de multa vreme cum oamenii din jurul meu vorbesc mult, spun nimic, dar fac si mai putin. Ma refer strict la discrepanta intre a spune, a se tine de cuvant si a a actiona in consecinta. Si oameni care nu stiu ce vor sunt peste tot. Sau mai grav sunt cei care se adapteaza dupa imprejurari, adica nu au coloana vertebrala.
    Tu ne tii mereu in priza si ne aduni pe langa tine cu gandurile tale, cu energia ta.
    Am avut o perioada cu multe treburi. Am reusit si o colaborare la o noua revista de cultura, dar care nu apare aici, si-mi pare foarte bine.

    Monica Andrei 3 decembrie 2009 13:39 Răspunde
  • Minunat articol, ca de altfel tot ce scrii si ce simti si cum reusesti sa le transmiti celorlalti.
    Si eu care tocmai am trecut pe langa El si mi-a zambit cu toata fata. Era sa cred ca zambetul lui face cat o mie de cuvinte si sa cred ca poateeee inca nu s-a sfarsit.
    Aceleasi promisiuni uitate de care scriai, celeasi vorbe ” tu esti ceea ce mi-am dorit” si toate transformate in fum.O asteptare dureroasa din partea mea, pentru ca eu fireste m-am indragostit.Acum e doar tacere , e tot ce a ramas . Cu mintea afundata in carti de dezvoltare personala, incerc sa gasesc raspunsuri. Incerc sa devin altfel, poate cine stie il fac sa revina. Sau macar poate reusesc sa ma simt bine doar cu mine , fara el .
    Ce l-a facut sa se „razgandeasca” ? Habar n’am dar doare al naibii. Bifez fiecare zi in care nu ma smiorcai dupa el si nu il caut, asta in mod sigur e o victorie, cel putin in lupta cu mine insami.

    dallina 3 decembrie 2009 13:58 Răspunde
  • Simona, draga noastra plina de toleranta,

    De cate ori ai spus tu ceva deplasat? Niciodata!!! ( Vezi, nu esti nici tu chiar perfecta! :))

    Cum sa ma supar?! Suntem bine, desigur!

    Iar voi sunteti destul de inteligente, logice, inimoase, cu toatele, incat sa intelegeti, ca o casnicie care dureaza de 23 de ani, are , de la temelie pana la acoperis, incluzand mortarul, chiar si tencuiala, rabdare, renuntare, remodelare..Legea celor 3 r!
    Cam acesta-i pretul despre care vorbeam. Evident, este important sa stii daca merita sau nu. Si la mine merita.

    Am vrut numai sa deturnez putin ,,lacrima” aia, Simona, ca se tot rostogolea si ma apucase asa o melancolie, si-un dor de duca in …Afganistan..!

    Iti multumesc tare mult pentru felul in care raspunzi.
    Iar eu, daca am dat impresi ca m-am botusit, imi cer iertare!

    Seara linistita, dimineata vioaie, , zi cu cele bune!

    mi 3 decembrie 2009 18:07 Răspunde
  • Am asteptata atata timp ca sa se intample ceva si el sa se razgandeasca. Doream sa gasesc cumva o solutie sa infulentez timpul, sa-l vrajesc cu vorele mele, cu ruga mea, cu lacrimile mele. Sa-l fac sa si „dea seama” cat de frumosi suntem noi cand suntem impreuna! Ziel la rand, nopti amare la rand. Dupa un timp l-am vazut din nou, ne-am „discutat”. L-am coborat de pe soclul unde-i cimentasem portretul cand am descoperit ca nu e altceva decat unul dintre milioanele de barbati de pe pamantul asta. Ca doar imagineatia mea l-a inpaunat cu tot felul de calitative favorabile. Un biet mascul care nu a stiut ce vrea si care acum parca regreta, parca nu- nici el nu stie. Si m-am enervat pe mine ca mi pierdusem nopti aiurea, cand puteam sa ma zgaiesc la pereti mai cu sens. Si intr-un final m-am bucurat ca in lasitatea masculina caracteristica – nu s-a razgandit pozitiv.
    Te salut Simona, ca salut fete dragi.

    Delia 4 decembrie 2009 0:35 Răspunde
  • Va pup, bine v-am regasit.
    Despre razgandiri care sa ma surprinda neplacut am si eu destule de scris, norocul meu ca cei care practica sportul asta se intersecteaza prea putin cu mine, deci nu ma afecteaza in prea mare masura.Monica Andrei are dreptate, mai ales aici ”la sudistii mitici” sunt cam prea multi oameni pentru care o promisiune facuta nu inseamna nimic mai mult decat vorba volant.N

    Una 4 decembrie 2009 11:28 Răspunde
  • Va pup, bine v-am regasit.
    Despre razgandiri care sa ma surprinda neplacut am si eu destule de scris, norocul meu ca cei care practica sportul asta se intersecteaza prea putin cu mine, deci nu ma afecteaza in prea mare masura.Monica Andrei are dreptate, mai ales aici ”la sudistii mitici” sunt cam prea multi oameni pentru care o promisiune facuta nu inseamna nimic mai mult decat vorba volant.Nu ca in scris daca s-ar da ar fi schimbari memorabile, eu deja nu mai cred de multa vreme chestiile date asaa, din prima, fara urma de implicare, asumare si mai putin.
    Pot sa va spun, insa, altceva.
    Candva, satula de singuratate si domni indolenti in care nu mai aveam incredere si nici interes a investi sufleteste, am intalnit un barbat frumos si tacut, cu bun simt si comportament de barbat de secol 19. M

    Una 4 decembrie 2009 11:31 Răspunde
  • Scuze, am revenit, dupa un clik aiurea:)
    M-am gandit atunci ca e doar o masca de aparenta timiditate, ca are ganduri ascunse, pt ca STIAM ca ticalosii cu adevarat mari uzeaza de aparente impecabile.. Si am trecut pe langa el fara sa-i dau prea mare atentie, desi imi placea de el de muream (si-mi place mai departe)! Ma pusesem la adapost, sau naiba stie ce mai gandeam..
    Si a reusit sa-mi schimbe in timp sistemul de valori, sa ma faca mai buna si mai afectuoasa decat am crezut ca pot fi vreodata.Si realizez azi, dupa ce-am schimbat prefixul trecand la cifra 3, ca ar fi fost pierderea vietii mele iubirea asta pe care as fi lasat-o sa treaca dintr-o toana aiuritoare, de tinerete si inconstienta maxime. Pentru ca mi-a aratat alt fel de viata, m-a facut sa gandesc altfel si sa vad partea frumoasa a multor lucruri. Si, da, m-a convins ca merita sa fim impreuna, asa ca ne-am pus si verighete pe deget din cauza asta:)
    Nu va ganditi ca este perfect, ci perfectibil, nici ca e un sfant, nici vorba
    Dar este omul meu, perfect doar pentru mine. Iar la capitolul razgandiri a stat mereu bine; daca mi-a spus ceva, am stiut ca asa va fi, asa va face, indiferent de consecinta. Asta e genul de om, cred eu, pe care-l cautam si nu-l mai gaseam, dar cred ca nici nu mai eram in stare sa vad frumusetile lumii din cauza suferintelor adunate de prin alte parti.
    Va imbratisez, sa aveti un weekend super, pana la reintalnire!

    Una 4 decembrie 2009 11:40 Răspunde
  • Scuzati-mi postarile trunchiate, vad acum, abia,in ce hal arata mesajul meu din..trei parti:)
    Simona, te pup in mod special, sper ca vii curand in Romania!

    Una 4 decembrie 2009 11:42 Răspunde
  • Simona draga, nu m-am „razgandit pozitiv” si nu te-am parasit. Mai trag un tur de citire pe blogurile celorlalti si tot la tine vin. M-am horoscopit putin, dar crede-ma ca eu nu pot lua obligatii pe care nu le pot onora din diverse motive. Nu promit daca nu pot sa duc la capat promisiunea. Am vrut s-o ajut pe Dea Valma, ca avea o problema de sanatate, si s-au adunat in jur si alte persoane dornice sa afle ceva din astrograma. Acum, ma simt vinovata si implicata. Recunoasc ca este pasiunea mea, si mai recunosc ca nu pot trai fara ea. Dupa ce dau un tur printre stele vin cu energie proaspata, ma simt bine si consolata, si pentru mine, dar si pentru altii, apoi merg mai departe. Le spun tuturor, ca eu acolo o sa raman.

    Nu m- a furat eternitatea, cum spunea Caragiale, cand se apuca de scris, si a intuit bine, dar oricum ajung acolo, fara trufie, cand mor, pentru ca sufletul meu spre cer se inalta.

    Mi-e dor de tine, Simona, si sunt sincera cand fac marturisirea, si privesc poza ta, si visez la ziua cand ne vom revedea, undeva, pe-un colt de Univers sa vorbim despre tot ce-i in Luna si stele, cu un pahar de vin rosu, noi cele care ne intalnim aici, asa cum putem, din cauza programului.

    Astazi, am fost mai libera la serviciu, si mai ales ca seful meu pensionarul plus cumul, sa evit cacofonia, va pleca definitiv si mie nu-mi pare rau. Dar alte dati nu sunt libera nici acasa, ca mereu alerg pe undeva, la un horoscop, un interviu pentru radio, si mai nou voi scrie si la o revista de cultura, care va apare la Chisinau, pe care o finanteaza ICR-ul pentru romanii din strainatate. Acolo voi scrie, despre teatrul azi, eseuri sau stiu eu care o fi tema? A aparut primul numar, iar eu am prezentat un singur text despre gelozie, pe care-l scrisesem in facultate, dar care nu l-am publicat. Facea parte din exercitiile noastre de scris la axiologie, unde invatam despre valoare si valorizare, iar una dintre teme era valoarea morala, iar noi trebuia sa ne prezentam cu ceva scris despre gelozie, iubire, fara frumos sau adevar, pentru ca acestea intrau la capitolul categorie estetica.

    Aveam un profesor, care ne spunea mereu, ca daca vrem sa scriem, sa concepem un text de doua pagini pe zi, pentru inceput. Nu avem cum copila de pe net, ca se cam stia cum scrie fiecare si daca ne prindea o incurcam rau de tot. Asa ca ne lansam in „originalitatile” noastre de moment, care angrenau ideile tampite ale profesorilor, sub forma de teme, dornici mereu de altceva, astfel incat sa faca zile negre studentului. Acum, nu-mi pare rau, dar atunci i-am urat.

    Una, sa stii ca dreptate a avut intai Mme de Stael, apoi au preluat si alti romani ideea culorii locale si climei, dar nu au pomenit ca au citit-o, desi ea a scris primul studiu despre amprenta locului si clima asupra structurii umane din zona respectiva, iar Caragiale are un personaj care respira aerul damvovitean: Mitica, si apoi miticismul.

    Si mai cred, draga si scumpa noastra Simona, balanta mea preferata cu iz de Scorpion profund, ca razgandirea tine de structura omului.

    va pup pe toti!

    Monica Andrei 4 decembrie 2009 13:56 Răspunde
  • Pentru tine Simona si pentru toata lumea care trece e aici
    http://www.youtube.com/watch?v=X75mry1LcFg

    Sara 6 decembrie 2009 13:05 Răspunde
  • Uite ca iar sunt nevoita sa mai bag un comment ca ma puse pe ganduri acest articol despre razgandiri … dupa ce mi-am inabusit furia cu fata in perna, desi m-am dat brava ca voi provoca un furtunos duel, s-a intamplat ca pana sa scot arma sa imi dau seama ca m-am impuscat singura
    ce ma fac? doar eu i-am imprumutat banii…
    este un lucru cat se poate de real si tot pe atat nu imi vine sa cred…
    deci se poate si mai rau, cum zicea Murphy: zambeste maine va fi mai rau… Chiar ma face sa zambesc, ca maine… cine stie poate poate sa intalnesc vreunul care sa ma lase fara acoperis

    Helga 6 decembrie 2009 20:31 Răspunde
  • dimineata am facut pana la bicicleta, motiv pentru care a trebuit sa ma intorc din drum si am pierdut trenul…in mod normal as fi strins din dinti si as fi rostit macar un „fuck!”, din tot sufletul…dar azi de dimineata am zimbit, mi-am garat bicicleta inapoi acasa si am luat-o domol la pas, fredonind ceva…si apoi m-am gindit la depresiile mele de iarna, in tara asta cu o clima de cacao, cu ploaie si cer bacovian din octombrie pina in aprilie…si realizez ca anul asta nu m-am simtit nici o clipa pina acum atacata de „winter depression”…e criza financiara, ce-o mai fi si aia, ca eu nu simt!?…au fost alegeri in Romania dar…cui i-a pasat, ca mie nu?! pentru mine sunt doar FLUTURI< FLUTURI< FLUTURI<

    si m-am gindit ca ar trebui sa ii multumesc vietii pentru aceste ultimele saptamini de influturare, indiferent de ce va mai fi sau nu sa fie…

    incerc sa fiu pregatita pentru cazul in care chimia construita virtual se va topi la prima intilnire cu realitatea…dar si asa, nu am ce sa regret, am primit atit de mult, am oferit atit de mult…am mai descoperit bucatele din mine, pe care nu le cunosteam; am realizat ca in relatia cu "principialul" nu numai ca nu am primit, dar nu am oferit, ne-a fost aminurora teama, si nu am demolat bariera asta. am realizat ca sunt o faptura sexuala, si nu neaparat ca sufar daca imi lipseste aspectul asta, dar realizez cit de completa m-as simti daca as avea si aspectul asta…mi-am depasit asteptarile cu privire la cit pot oferi, si mai ales, la cit poate sa mi se ofere…si pentru prima oara in viata, in materie de suflet, ma simt…ca apa intr-un vas, iau forma, completez, umplu tot! si pentru prima oara imi iubesc cu adevarat numele, care mi s-a parut de multe ori prea simplu si prea comun, dar rostit de el…suna magic!

    si am asa o senzatie…de levitatie, de plutire, de ridicat deasupra a tot si toate…am senzatia ca am inteles, ca am descoperit piatra filosofala, secretul vietii…si as vrea sa il spun tuturor, dar nu stiu cum, pentru ca nu e ceva ce se poate explica in cuvinte, e o simtire, o atitudine…

    sunt curioasa sa imi vad reactia cind voi da nas in nas in cu realitatea, caci asta ma va ajuta sa ma cunosc inca si mai mult, sa vad cit de puternica sunt, cit de bine ma intuiesc, cit de bine intuiesc viata, in general…dar nu pot sa ascund ca gindul meu e bintuit doar de ultimul vers din psalmii lui Arghezi: "vreau sa te pipai si sa urlu este!"

    Dea Valma 7 decembrie 2009 12:08 Răspunde
  • Dea, tin pumnii ca realitatea sa depaseasca pe plus falfaitul de fluturas ce se zbenguie-n sufletu-ti: ).
    Stiu cum e in ambele cazuri, dar e minunat sentimentul ca nu te-nseli, ca tot ce visezi pana intr-un anumit moment devine real si frumusete traibila.

    Una 7 decembrie 2009 15:58 Răspunde
  • Dea Valma, ma bucur sa aflu de la tine ca , totusi, exista FLUTURI in orice anotimp, oricat de frig ar fi…

    Anemone 7 decembrie 2009 20:05 Răspunde
  • Una, multumesc mult de urari! ce frumos suna: „frumusete traibila”…voi vedea…si veti vedea si voi, caci nu am de gind sa dispar de aici, desi ma calatoresc pe mine fluturii prin alte lumi…
    oho, Anemone, nici nu stii ce frumosi sunt fluturii astia crescuti in fierbinteala sufletului in miez de iarna! iti doresc sa afli, daca e cazul…

    Dea Valma 7 decembrie 2009 22:45 Răspunde
  • Dea Valma,
    are sa fie bine… vei vedea! am crescut si eu fluturi asa ca tine si n-am fost dezamagita deloc cind am dat nas in nas cu realitatea. ai incredere, va fi bine!

    iana 8 decembrie 2009 0:28 Răspunde
  • Buna dimineata dragelor (mai draga, unde ne sunt dragii, of, dezertori!)

    Am intrat special zgandarita de post-urile dragei de Dea Valma! Draga mea extrem de draga (si sper ca nu ma banuieste nimeni ca mint sau exagerez!) sunt atit de incredibil de bucuroasa pentru tine! Ma incanta bucuria ta si ma face sa zambesc, o percep ca pe a mea proprie si tu inainte de toti sti ca asa e! Dar nu-mi pot tine orgoliul in frau, nu ma pot abtine sa-ti amintesc cand iti spuneam eu ca tabloul complet e tablou complet! Si ce inversunat – incruntata imi spuneai atunci (si pot sa caut replicile :-)!) ca nu, eu nu inteleg, tu stii mai bine, tie principialul ti-a oferit tot, dar chiar tot si nu exista posibilitatea ca tu sa-ti fi dorit altceva, sau sa fi fost altceva 🙂
    Ei bine, draga mea, pe langa zambetul lat, mitocanesc, care insoteste expresia „I told you so!” vreau doar sa-ti spun ca asta e atitudinea pe care trebuie sa o ai! Cea de acum, cea „si nu neaparat ca sufar daca imi lipseste aspectul asta, dar realizez cit de completa m-as simti daca as avea si aspectul asta…mi-am depasit asteptarile cu privire la cit pot oferi, si mai ales, la cit poate sa mi se ofere…si pentru prima oara in viata, in materie de suflet, ma simt…ca apa intr-un vas, iau forma, completez, umplu tot! si pentru prima oara imi iubesc cu adevarat numele, care mi s-a parut de multe ori prea simplu si prea comun, dar rostit de el…suna magic!”!!!!! bravo, that’s my girl! Si inca un ceva f important: numele tau nu e comun, nu e banal, are o muzicalitate aparte, depinde cum il rostesti! Eu nu am sa ti-l pot rosti niciodata asa, si probabil nicio alta femeie dar hai sa fim serioase, s-au scris cantece pentru numele asta :-)….Si va doresc din suflet sa va potriviti in viata reala dar daca nu va fi sa fie, sa tii minte lectia asta invatata asa greu si cu atita suferinta: asa trebuie sa simti! Asa trebuie sa vrei! Asa trebuie sa canti! Sigur ca o sa mai faci pana la bicicleta si ocazional ai sa mai spui „FUCK”, sigur ca ai sa mai ai astenie de toamna, de primavara, depresie de iarna si spleen de prea multa vara! Si ai sa le duci pe toate, acum ca stii ca rostul tau esti tu! Ca rostul nostru suntem noi! Doar al meu, e Tania 🙂

    Simona, draga noastra de departe, post-ul asta al tau cu razgandeala merita mai mult decat am sa scriu eu acum! Dar uite, dupa multe zile, si parerea mea:

    Ne razgandim pentru ca intotdeauna apare altceva mai frumos, mai colorat, mai bun sau mai potrivit (in momentul acela!!!! Nu peren!!!). Ne razgandim pentru ca ne e teama, pentru ca NU ne e teama, ne razgandim pentru ca nu mai putem sau ne razgandim pentru ca putem, pur si simplu! Promitem – ca nu ne costa! Am sa-ti vorbesc din prisma omului care si-a respectat si inca face eforturi disperate sa-si respecte cuvantul dat: eu – fara falsa modestie – daca spun ca sun, sun, daca spun ca vin, vin, daca spun ca plec you can bet your life ca nu ma mai prinzi pe acolo! Daca spun ca iubesc pentru toata viata, jur ca asa e, nu m-am razgandit niciodata si nici n-o sa se intample, asa sa-mi ajute Dumnezeu! Prietenii mei sunt pentru totdeauna! Nu mi-am dorit niciodata sa fiu bogata si frumoasa, am vrut intotdeauna sa fiu un om bun! Si un om bun are intotdeauna grija ce promite! Mai ales copiilor, batranilor si prietenilor! Am citit cand eram mica o povestioara, nu ma insir mult, ideea era ca un scriitor, in vizita la o stana vede un baietas – ajutorul ciobanului – care-si dorea mult sa urmeze o scoala, sa faca si el carte! Si nu avea posibilitati! Intr-un avant pe care l-a regretat ulterior, scriitorul care pleca a 2a zi i-a zis ca-l ia cu el, si-l tine la el, sa faca si el un bine! Si peste noapte si-a dat seama ce a promis! Si a realizat ca nu se poate tine de promisiune! Si a inceput sa se framante ce scuza sa gaseasca si cum! Si a 2a zi, pe cand a vazut flacaul ca vine – cu bagajele facute, cum ii spusese – s-a dus catre ciobanul batran, si cu voce ridicata, sa-l auda si copilul – i-a spus ca a avut un vis cu Maica Domnului in care Maica ii spunea sa nu-l ia pe Petrut (asa-l chema daca nu ma-nsel!), ca daca il ia se va-ntampla o mare nenorocire, ca Petrut poate chiar va muri! Si atunci el nu se indura, a vrut sa-l ia dar asa stand lucrurile…..si pe cand a iesit din cosmelia unde facea teatrul asta ieftin l-a vazut pe Petrut care plecase amarat, cu bagajele in spate, fara sa mai astepte nimic. Iar scriitorul ramasese cu un gust amar pana la momentul relatarii! Mi-a marcat copilaria povestea asta si am incercat in viata mea de pana acum sa nu las niciun Petrut in urma! Nu stiu daca am reusit! Imi doresc sa da! Insa am mare grija cand promit un lucru sa ma tin cu sfintenie de el! Dar mi-am muscat mina de multe ori, s-am plins in perna de alte multe, s-am zis „FUCK” pina la comanda „ho”….dar nu, nu m-am razgandit niciodata! Si nu m-am intors niciodata inapoi! Iau hotararile greu dar cand le iau sunt mai stabile ca Himalaya! Insa va jur cu mina pe inima, va jur, ca in toata viata mea de pina acum, de la citirea povestii pina in zilele noastre eu nu am intalnit o persoana care sa faca la fel! Naiba stie, n-or fi citit povestea cu Petrut?!?!?
    Stiu ca acum AlinaG, draga de ea, o sa sara repede si-o sa zica „sa taci mincinoasa pamantului, cate cafele mi-ai promis si la cate am ajuns sa bem?”……o, dar astea nu sunt razgandeli, n-am zis ca n-am anulat niciodata o intalnire, ca n-am zis ca beau cafele, ca iau mese (sunt si cam grasuna, amarata de mine, da-mi plac pastele si ciocolata, of si vai!) ca ma duc la partide de shopping….dar astea nu sunt „razgandeli” din care oamenii sa sufere, sa plinga si sa nu uite toata viata! Nici macar de enervat nu sunt! Ah, si m-ai fac ceva: anunt intotdeauna din timp, din foarte timp, ptr ca omul respectiv sa-si poata face agenda cum trebuie! Doar daca mor nu fac asta si de ex la mine la serviciu nu ma lasa sa mor decat daca ii anunt cu 2 saptamani inainte si daca las pe cineva trainuit bine in locul meu 🙂

    Va imbratisez cu drag

    Anca G 8 decembrie 2009 13:25 Răspunde
  • Anca,

    daca mai scrii asa de mine o sa vin sa…sa… sa te iau in brate si sa te pup: tzoc! m-ai facut varza, m-ai inmuiat din toate incheieturile, nici nu mai incerc sa ma ridic acum de pe scaun…si abia astept sa te string in brate, de-adevaratelea!
    si uite, desi mie imi e sincer frica de cuvintele astea, si eu nu le prea rostesc decit extrem de rar si dramuit, si in trecut m-au pus si pe fuga atunci cind le-am auzit, le rostesc acum, caci tu mi-ai dat curaj: Anca, te iubesc!

    Dea Valma 8 decembrie 2009 14:14 Răspunde
  • De Valma, fluturii tai danseaza dragostea vietii tale pe cer, si sigur te mariti!

    Monica Andrei 9 decembrie 2009 13:54 Răspunde
  • Monica,

    mi-ai dat in cap! tare! ca eu mi-am promis mie in barba ca nu ma mai marit…si fluturele si-a promis ca se insoara! la anu’! (si eu am ris scrisnind un „…si la multi ani”)

    ca e dragostea vietii mele…pur si simplu o simt, cum nu credeam ca e posibil! cum e enervant de frumos numai in filmele americane cu happy end, pe care le-am detestat de atitea ori, pina acum…nu pot sa explic, nu am crezut ca e omeneste posibil sa ai asemenea trairi…si noi nici macar nu ne-am vazut fata in fata…si eu intotdeauna mi-am ris in barba de amorurile pe internet, la distanta, de site-urile de dating…si intotdeauna mi-au placut barbatii inalti, bine facuti…si el e mai scund cu 6 cm …si…si ne-au „cuplat” mamele noastre daca va vine sa credeti! si noi tot am ris…si ne mai cheama si Mihaela si Mihai…si iar am ris…si…si am inceput sa descoperim cit de multe avem in comun, cit de mult ne place sa vorbim, sa facem orice, impreuna…si am inceput sa ne ingrozim cind am inceput sa simtim fluturii cum ne iau pe sus…si ni s-a facut si frica…si tot asteptam sa dea realitatea cu noi de pamint!….dar pe zi ce trece e din ce in ce mai influturata povestea asta…asa de comica si stupida, cu coincidente prostesti si…nu stiu ce sa mai cred…dar am sa va mai scriu, ca e chiar de dat la ziar 😉

    Dea Valma 9 decembrie 2009 15:10 Răspunde
  • daca anul acesta se incheie pe blogul Tango nu numai cu un bebe (fetita lui Alice) ci si cu o nunta (Dea Valma) atunci minunile se intimpla. nu ne ramine decit sa credem in ele si ne uitam inainte …

    iana 9 decembrie 2009 16:48 Răspunde
  • iana, nunta e cam mult spus…
    probabil ca si monica s-a exprimat metaforic…hai sa raminem la o poveste de iubire, ca e mai realist si mai putin scary…si sa vedem daca aducerea fata in fata (cu toate simturile implicate: vaz, miros, auz, gust, pipait…) o sa imi mentina starea de „feerine influturata”, sau nu…

    Dea Valma 9 decembrie 2009 17:06 Răspunde
  • Scrisoare deschisa pentru Mihai si Mihaela (stiu ca ordinea e inversa, politicos vorbind, dar de data asta e mai intai pentru Mihai si mai pe urma pentru tine :-)!)

    Draga Mihai, eu (noi) am cunoscut-o pe Dea Valma intr-o iarna grea pentru ea, rece pentru noi. Citesc uneori – cu nostalgie – commenturile noastre vechi si mi se pare ca s-a scurs o viata…ei bine, nu, iarna in care am cunoscut-o era februarie 2009. De fapt, imi vine sa rid caci prima oara cand m-am adresat ei asa s-a numit post-ul „Scrisoare DeaValma”…..nu stiu cum sa cuantific eu timpul asta care a trecut…o fi mult? o fi putin? Pot sa iti spun insa, ca in atit cat e, Dea Valma noastra (si inteleg ca de ceva timp si a ta, mai mult a ta!) a evoluat extraordinar. Sufleteste vorbind, altfel habar n-am daca si-a schimbat freza si culoarea acesteia in ultimul an (eu da! M-am facut oarescum blonda, oarescum de culoarea ciocolatei, oarescum cu suvite s-am revenit la brunetul care m-a consacrat! E drept ca n-avea fire albe cand m-a consacrat :-)!), habar n-am daca a slabit sau s-a ingrasat, stiu insa ca si-a luat o rochita noua si ca in ziua aia purta un zambet de 25 de euro! Mai stiu ca a invata sa mearga singura pe bicicleta si prin viata, ca a avut curaj sa-si schimbe viata, casa si locul de munca. Stiu ca a fost deprimata uneori, exuberanta uneori si-ti spun doar tie ca m-am temut ca nu scape haturile cateodata…. nu stiu daca ati vazut Mr. Jones, a fost un film frumos dar la chestionarul meu ad hoc am constatat ca multe dintre prietenele mele n-au inteles ideea principala: Richard Gere interpreta acolo un om BOLNAV! Bolnav psihic! Sigur ca era sarmant, sigur ca iubea, sigur ca multe chestii! Si sigur ca reusea sa redea o atmosfera de normalitate…..dar era un om bolnav!!! Ei bine, echilibrul ei a fost multa vreme cam ca in filmul ala, si eu eram la distanta, in spatele monitorului si noi toti, cei care o mai imbarbatam, nu puteam de fapt, face mare lucru! Ea le-a facut, pe toate! Ea a ajuns sa se depaseasca pe ea, sa aiba curajul sa-si infrunte demonii, trecutul, lasitatile, fostul…nu e usor, ba chiar e greu al dracu’ de greu sa-ti infrunti dragostea vietii (sau ceea ce tu numeai asa!), prima dragoste, primul barbat (si singurul!)! Recitesc uneori comentariile Mihaelei si zambesc retrospectiv….m-am mai luat uneori de ea, ca-s rea de gura si „patimasa” cum ma tot alinta prietenele noastre si am admirat in tacere si de departe cum spuneam felul extrem de elegant in care ii lua apararea „principialului” ei ex! Elegant, da, dar indarjit, cu posesivitate, cu tonul amarat al omului care scrasneste printre dinti „da, bai, e rau, da, bai, m-a facut sa pling si sa sufar dar e al meu si n-are nimeni voie sa-l vorbeasca de rau sau sa-l judece! Da-ti cu pietre-n mine si pe el lasati-mi-l”….s-am admirat-o odata in plus, mare eleganta sufleteasca trebuie sa ai ca sa-ti asumi o vina pe care nu o porti, ca sa duci cu demnitate esecul unei casnicii – si stim cu totii ca o casnicie are 2 membrii nu?!?. Am urmarit-o pe Mihaela de-a lungul acestui drum (da, fir-ar, e GROAZNIC de mult din februarie daca treci prin ce-a trecut ea!) si m-am simtit cand impovarata de grija ei (ca le-am avut si eu pe-ale mele, pardon!), cand plina de speranta, cand tematoare, cand plina de zambet…erau zile in care mi-o imaginam singura-n provizoratul ei de casa, neavand chef nici sa raspunda la telefoane….pe urma, erau zile cand mi-o imaginam pe bicicleta, cu paru-n vant, cu mainile (cat pe-aci era sa scriu „aripile”) intinse catre libertarea ei….deci, sa nu cadem in patologic, nu-s indragostita de ea si nici ruda nu mi-e dar mi-e un om drag, printre cei mai dragi dintre dragii de pe blog! Cu siguranta, imi este cel mai drag om necunoscut, caci inafara de un schimb timid de fotografii si o corespondenta nu foarte sustinuta, nu am avut niciun fel de (alta) intalnire (vezi, ne asemanam un pic :-). Si pe mine tot doar „virtual” ma stie si ma iubeste!)
    Ce vreau sa-ti spun este ca Dea Valma noastra nu poate fi daramata! Caci odata trecuta de perioada de care iti vorbeam, odata re-cladita, proaspat mutata in casuta ei cu perdele cu fluturi, odata schimbata intr-un job pe care iarasi vrea sa-l schimbe (e curajoasa Mihaela noastra! Si dirza! Si nu-i plac compromisurile!), odata trecuta de o incercare grea in planul sanatatii personale, Mihaela a demonstrat – in primul rand si cel mai important EI INSESI! – ca poate orice! Poate sa astepte, poate sa spere, poate sa plinga si sa-si stearga lacrimile, poate sa se prabuseasca in interior in timp ce inafara picioarele ei se aseaza unul inaintea celuilalt avand ca efect deviza aia geniala de la o marca de whisky „keep walking”, poate sa stea cu inima indoita dar cu spatele drept in fata lumii si a ei! E un om bun Mihaela noastra, o femeie extraordinara! Yet again, foarte vulnerabila, foarte sensibila, tematoare, ingrijorata…..nu-i e frica de viitor, sunt convinsa ca nu, dar nu-l vede pictat prea roz si uite de asta ma are pe mine, pe noi, pe aia ei (sigur ca nu in ordinea asta dar io-s cam infatuata!) ca sa-i aratam ca ba da….viitorul ei suna bine (azi vorbesc in reclame, sa-mi dea baietii astia un ban cinstit si Simona sa ma ierte si nu ma porceasca!). Asa ca sa te bucuri ca ai avut ocazia sa o cunosti! Sa fi mindru! Sa o iubesti (daca poti!) caci merita cu siguranta! Sa o respecti si sa-i pretuiesti prietenia, deschiderea, caldura (daca nu o poti iubi!) caci e un om capabil sa traga in sus (figurat vorbind!) multi oameni! Si sa nu te superi ca mi-am permis sa-ti scriu!

    Draga Mihaela (ce drag imi e cand primesc mailuri si replay-uri semnate Dea Valma!), tu sa nu te sperii de ce frumos ti-a proorocit Monica Andrei! Sa crezi in stele! Sa crezi in forta asta sublima pe care o are dragostea! Dar inainte de orice sa crezi in tine, fata draga! Sa crezi ca daca ai putut privi spre cer atunci cand erai cazuta in tarana (vorbesc in reclame, parafrazez, e clar, sunt obosita!) acum, ca ai reusit sa te ridici, esti cu atit mai aproape de senin, de stele si de soare! Sa crezi ca exista dragoste pe lumea asta, multa dragoste! Si ca asa cum iti spuneam candva demult ea vine atunci cand suntem pregatiti sa o primim! Cu toate onorurile! Sa crezi ca exista sex pe lumea asta si ca orice mi-ar spune oricine nicicand nu te simti mai aproape de jumatatea ta decat atunci cand e literally una cu tine, in prelungirea ta! Sa crezi ca nu e nimic rusinos in asta sau in ce se intampla intre doi oameni care se iubesc! Sa crezi (si sa ma ierti!) ca eu nu cred ca principialul tau ex ti-a oferit chiar tot, ti-a aratat chiar tot! A, e posibil sa-ti fi dat si sa-ti fi aratat tot CE STIA EL! Dar oamenii sunt diferiti, unii stiu mai mult si pot oferi muuuuuult mai mult! Sa crezi ca tu meriti sa primesti! Si sa fi fericita, fata draga, si sa te bucuri de povestea ta cu fluturi! De ea pana la sfarsit sau – daca n-o fi sa fie! – de cele care vor veni! Tzoc!

    Monica, draga mea, iti multumesc cu tot sufletul pentru mailul pe care mi l-ai dat! Iti multumesc pentru sfaturi! Sa stii insa ca noi o iubim foarte mult pe Raluca, o ascultam tot timpul, ii suntem alaturi si nici o secunda nu ne-a trecut prin cap ca e o ciudata sau ca trebuie sa o ocolim pentru ca e bad news! Multumesc oricum si astept cu mare drag si disponibilitate sa avem timp de petrecut impreuna!

    Simona, multumim ca ne esti gazda! Un gand bun, rotund si cald ca o paine scoasa din cuptor!
    Va pupa Anca

    Anca G 9 decembrie 2009 17:15 Răspunde
  • valeu, Simona! ce-am facut din blogul tau! incepe sa semene a rubrica de matrimoniale…

    lasind gluma si stelele la o parte, as vrea sa spun ca nu mi-am imaginat ca voi trai veodata asa emotii, asa tristeti si asa bucurii, ca pe acest blog! ca voi intilni oameni atit de dragi si de speciali, care sa imi marcheze viata! ca voi gasi un adevarat sprijin, cit se poate de real si mai functional decit toate sedintele de psihoterapie! si cred ca asta este un adevarat miracol…
    si iti multumesc Simona, ca ne esti, ca ne primesti aici, ca ne cresti…caci eu am crescut mare aici, cum bine povesteste Anca…

    Anca, pentru tine nu mai am cuvinte, pur si simplu sunt prea mici si nesemnificative…dar tu stii, si simti, si ma simti…si iti multumesc inca o data pentru toata lumina pe care mi-o aduci in viata.

    Dea Valma 9 decembrie 2009 21:30 Răspunde
  • ptrDalila:nu te plinge tu ca nu sunt medicamente in spitale,ca daca esti medic nu te intereseaza nici cit negru sub unghie de problema medicamentelor,ptr ca daca nu tratezi pacientii in spital il chemi la cabinetul tau privat si acolo se rezolva ;si un doctor nu are noua milioane cum afirmi ,ci cel putin douazecisicinci-treizeci de milioane fara sa vorbim de micile atentii,care sunt cam mari.in alta ordine de idei ar mai fi programul doctorilor care lasa de dorit in policlinici si cabinete de specialitate:cea mai uzuala scuza este ca au teren tocmai cind au si program (terenul de fapt este ori cabinetul particular ori alta afacere care nu are de-a face cu juramintul lui Hipocrate).multumesc de atentie(nu ca aceea ce o primesc doctorii)

    traian basescu 10 decembrie 2009 1:25 Răspunde
  • Simona mi-e dor de tine. Si Traian a nimerit si el un pseudonim, a schimbat scubiectul. Daca vrei sa stii mai Traiane, ca eu nu vizitez cabinetele medicale si nu dau spaga pe acolo, nu urmez tratamentele lor, iar la spital voi sta cand nasc.Urasc halatele albe, ca nu trateaza cauza bolii ci starea de moment. Hai, sa fim veseli!
    Anca, nu stiu cine este RALUCA, din mesajul tau, poate nu era pentru mine, si m-am bagat.
    Dea Valma, tot vesela, plina de fluturi, ceea ce este foarte bine. Dar trebuie sa inveti sa te pui in valoare, si sa ai mai multa incredere in tine, si sa accepti ca Mihai a venit.

    Simona, unde esti, mi-e dor de tine, de ritmul si energia ta care ne hraneste pe toti, si ne aduna aici, unde ne simtim bine, si venim mereu.

    Monica Andrei 10 decembrie 2009 11:14 Răspunde
  • Pentru tine era mesajul, Monica! Raluca e sora mea cea care viseaza premonitoriu, scuza-ma ca in mailul meu din yahoo nu ti-am spus numele ei 🙂
    Va pup cu drag

    Anca G 10 decembrie 2009 14:33 Răspunde
  • ptr monica andrei:iti doresc nastere usoara si sa a-i parte de un medic bun. starea lor de moment se rezuma la cit de plin e buzunarul,daca e plin pleaca si iti spun sa vii a doua zi ca acum au o urgenta!si nu trebuie sa urasti halatele albe ptr ca si macelarii au halate albe!!

    traian basescu 11 decembrie 2009 0:52 Răspunde
  • Mai Traiane, nastere usoara… nu stiu cand o fi. Multumesc, dar nu este cazul inca. Mi-ar placea unul din flori, si poate ma apuc, ca asa vreau eu.
    Ma folosesc de „halatele albe” cand vreau un medical mai lung.Timpul il folosesc pentru lecturi profunde, calatorii etc. Am probleme mari cu spatele, dar nu ma consider bolnava, doar sensibila si ipohondra, uneori, din cauza vremii.

    Unde esti Simona? Mi-e dor de tine! Vreau sa te vad, sa stam de vorba. M-am intalnit cu Miron Manega. Tot tanar este… şi parca n-a imbatranit, iar mi se pare la fel, cum era el.
    Are un site „Confluente”, unde posteaza articole pe teme de actualitate, iar colectivul de redactie este format din poeti si scriitori care au murit.

    Monica Andrei 11 decembrie 2009 11:15 Răspunde
  • Monica,

    vad ca esti activa inca de dimineata, ceea ce inseamna ca ai un pic de timp…
    ca tot ai mentionat de problemele cu spatele, si ma inscriu si eu in categoria cu pricina (cauza e scolioza, dar nu numai )…cum te tratezi? cu ce? cu cine?! :-)…poate ai un sfat si pentru mine, ti-as fi tare recunoscatoare… (nu stiu cum imi voi arata recunostinta, ma mai gindesc eu…)

    merci mult

    Dea Valma 11 decembrie 2009 12:39 Răspunde
  • EL: „La Doan Viet plânsul devine glas, vorbă mută a lacrimilor ce nu pot fi planse, sunt în inima, prea mari, arzandu-i, măcinandu-i visele; dar Dumnezeu ridică pe nenorociţii lumii din ţărînă… învăţându-ne ce este omenia…
    În „Spune adevărul puterii… ” cuvintele îşi au esenţa în noi, pe viitor ne va fi de folos, ne confundăm în visul dintre ele… asemenea lacrimilor din noi, care nu spun nimic.
    La repetiţii, scântei ce luminează gândurile triste înseninează zilel amare, iar nopţile sunt mai domoale… Frumos şi Plăcut.”

    EA: „E greu să fii actor
    În rolul vieţii tale
    Dar poţi fii pe scenă
    O rază lucitoare…”

    EL: „Ce greu se găseşte în lume un suflet
    Căruia cu sufletul tău să vorbeşti
    Când soarta te-apasă cu disperare
    Să stea să te-asculte atunci când doreşti

    De ce-i oare în lume atâta durere, plâns?”

    EA: „… am invăţat ce înseamnă lucrul în echipă şi cât contează să intuieşti mişcrea celui de lângă tine.

    EL: Ceea ce nu concepusem în urmă cu două luni a ajuns să mă bulverseze, să mă răscolească, să provoace în mine o furtună de trăiri cu care a trebuit să mă reâmprietenesc, să înţeleg de unde vin, să realizez să cunt parte din fiinţa mea şi că abia acum, după ani întregi în care am învăţat să trăiesc cu frâna trasă,a bia acum aceste trăiri au găsit supapa prin care să se exteriorizeze, prin care să-mi spună: „Trăieşte! Viaţa e suferinţă şi bucurie, şoaptă şi strigăt, lacrimă şi zâmbet”.

    EA:” Eram convinsă că nimic nu este întâmplător în viaţă!
    Teatrul mă şlefuieşte. Efectele lui m-au trezit din amorţeală, după zece ani de detenţie.”

    EL: „Uneori în viaţă este bine ca neliniştea pe care o ai în suflet să o ţii numai pentru tine. Uneori în viaţă este bine ca, atunci când ţi-a rămas doar o pâlpâire de speranţă să o dai toată. Uneori este bine să nu fie aşa de bine! Dar, întotdeauna în viaţă este bine să fii aşa cum esşti! Cu toţii avem într-un colţişor al sufletului o bucată de scenă. Eu… o am, dar, din păcate, am stins de mult reflectorul ce-o luminează. Sunt fericit că am reuşit să mai suflu, măcar pentru cîteva clipe, în praful ce acoperă colţule meu de scenă.”

    EL: „Aş vrea să joc teatru mereu si să nu se mai termine niciodată rolul.”

    Sunt voci din întuneric. Nu sunt personaje. Ştiau textul, aveau corpul lucrat, rosteau replica în acord cu mimica şi gestul. Erau tineri şi frumoşi, bărbaţi şi femei. Se vedea că au lucrat în echipă pentru spectacolul „Spune adevărul puterii”. Spectacolul avea ritm.

    Unul a coborât de pe scenă rostind textul şi s-a îndreptat spre locul unde stătea fosta mea profesoară de teatru universal din facultate şi tot domnişoară bătrână, pe care au urât-o toţi stundenţii, nu numai eu. Îmi venea să strig „trage-i un pumn în cap” sau „strânge-o de gât că poţi”, dar el a privit-o şi a atins-o ca o mângâiere, apoi s-a uitat spre sală, mergea şi rostea. S-a îndreptat spre fotoliul meu. M-a privit şi mi-a întins mâna. I-am întins-o şi eu, iar el mi-a pupat-o şi mi-a zis „săru’mâna”. Mie mi-au dat lacrimile. Apoi s-a întors spre scenă.
    Mi-am adus aminte de ceea ce-mi spunea mereu maestrul meu de arte marţiale: „Nu uita, că aici arma cea mai puternică împotriva adversarului este respectul, pentru că şi cel mai odios criminal vrea să fie respectat.Când vei învăţa să nu trebuie să te mai baţi cu nimeni, atunci vei ştii că ai evoluat. Porneşte de la a cultiva în tine starea de respect, pentru că-l trezeşti şi în celălalt!”

    În sală erau ambasadori, reprezentanţi din presa scrisă, din televiziuni. La final au dat interviuri, au primit flori şi aplauze. Nu m-am ridicat din automatism în picioare să-i aplaud. Ei meritau! Când spectacolul este foarte prost, eu plec în timpul aplauzelor.
    La cocktail am mancat, am băut vin, ei au băut doar suc şi apă. Am schimbat priviri, ne-am dat mâna, i-am felcitat, ne-am zâmbit, am stat de vorbă ca între oameni normali şi civilizaţi. Erau emoţionaţi şi fericiţi.

    Nu erau actori. Erau criminali şi violatori aduşi pe scenă din penitenciare. Aseară i-am văzut într-un spectacol făcut pentru ziua drepturilor omului, şi montat de către o regizoare de teatru. Scenariul scris de Ariel Dorfman se baza pe mărturiile unor personalităţi intervievate de către Kerry Kennedy. Puşcăriaşii rostesc pe scenă povestea vieţii intervievaţilor, care au fost supuşi la tot felul de atrocităţi, pentru că au crezut în drepturile şi libertările fundamentale ale omului, luptînd pentru ele, şi au ajuns în detenţie.Biografia lor era interesantă.

    Am plecat spre casă. La ieşire din teatru eu am respirat aerul rece, şi am privit duba care-i aştepta. Apoi am pornit pe jos cu lacrimi în ochi, nimerind toate gropile de pe drum, iar în mintea mea o voce din întuneric striga mereu: „Nu uita că viaţa este una singură. Tu ce faci cu ea? Cum trăieşti?”

    Inconştientul mi-a dăruit o lecţie de teatru total în viaţă. Am uitat să mai bat în mintea mea domnişoara bătrână profesoară, care-şi amintise cât de strălucită eram ca studentă, deşi nu mi-o spusese niciodată în facultate, iar acum nu mai aşteptam.M-a pupat şi m-a lăudat de faţă cu toată lumea, că nu m-a mai văzut demult. Nu, nu era beată, că abia ieşisem din sală. Şi mi-am adus aminte cum plănuiam în mintea mea, ca după primul premiu luat, să urc pe scenă şi ea să fie în sală, iar eu în semn de mulţumire să recunosc cu toată trufia mea cât am urât-o. Atunci mă răcorea, acum nu mă mai interesează, pentru că am reuşit să o văd altfel.
    Un criminal mi-a întins mâna, şi m-a făcut să uit de toate conflictele mele interioare.

    Mai devreme sau mai târziu ei se vor libera, şi vor ştii să trăiască liberi, şi nu ştiu câţi dintre noi îi vor privi ca oameni, iar noi liberi fiind, nu vom elibera din puşcăria minţii noastre fixaţiile eterne, şi poate, unii dintre noi nu vom învăţa să fim liberi în lume, nicioadată.

    E aşa de simplu să eliberezi mintea din mecanica zilnică a angoaselor, fixaţiilor, neputinţelor tale şi să proiectezi acolo o amintire frumoasă, un zbor de porumbei sau fluturi, o zi luminoasă, un cal alb alergând, o muzică ce te înalţă, o stare care-ţi bucură fiinţa, şi cultiv-o mereu.
    De câte ori eşti trist(ă), adu-ţi aminte de vocile din întuneric, de mesajele lor scrise mai sus, şi nu uita că perfecţiunea se află în tine. De tine depinde să o eliberezi AICI şi ACUM!

    Monica Andrei 11 decembrie 2009 13:26 Răspunde
  • Monica,

    emotionanta postarea ta…finalul ei m-a gasit si pe mine cu lacrimi in ochi…
    cu siguranta lacrimile mele sunt diferite de ale tale, cu siguranta replicile au stirnit in mine ale ecouri…dar s-a nimerit ca vocea ta sa fie un raspuns la intrebarile mele, si replicile astea sa fie parca scrise pentru mine:

    EA: „… am invăţat ce înseamnă lucrul în echipă şi cât contează să intuieşti mişcarea celui de lângă tine.
    EL: Ceea ce nu concepusem în urmă cu două luni a ajuns să mă bulverseze, să mă răscolească, să provoace în mine o furtună de trăiri cu care a trebuit să mă reâmprietenesc, să înţeleg de unde vin, să realizez că sunt parte din fiinţa mea şi că abia acum, după ani întregi în care am învăţat să trăiesc cu frâna trasă, abia acum aceste trăiri au găsit supapa prin care să se exteriorizeze, prin care să-mi spună: „Trăieşte! Viaţa e suferinţă şi bucurie, şoaptă şi strigăt, lacrimă şi zâmbet”.

    si gasesc mult mai multe intelesuri la ceea ce ai scris tu mai sus…

    eu cred ca am invatat sa fiu libera, am invatat sa nu imi mai pese de ceea ce gindesc altii despre mine, pentru ca am invatat sa ascult sufletul, si al meu si al celuilalt, am invatat sa vad si sa aud cu sufletul…si nimeni si nimic nu imi mai zdruncina aceste simturi, care sunt acum dincolo de perceptii, dincolo de forma…au ajuns la fond…
    dar deocamdata doar cred si sper si nu pot sa imi explic cum pot sa am un sentiment de dor, fierbinte, arzator pina la lacrima, fata de un om pe care nu l-am vazut niciodata…dar pe care il cunosc de o viata, sau poate de mai multe vieti…

    Dea Valma 11 decembrie 2009 14:59 Răspunde
  • Dea Valma, EL si EA sunt criminalii si violatorii, fara numele lor aici, pe care eu i-am vazut pe scena in spectacol Am scris din caietul program pe care l-am primit. Aveau poza si text gandit de ei. Restul am completat eu de la „Sunt voci din intuneric…” de aici este textul meu. Special am pus asa pentru ca pe mine m-a impresionat povestea lor.

    Niste voci din intuneric dubleaza alte voci. Vocile din puscariile nostre, condamnati pentru viol si crima, rosteau un text despre povestile celor care au ajuns in detentie din cauza ca au luptat pentru drepturile omului. Erau nume complicate, personalitati din lumea a treia. Am avut si noi un roman evreu care a luptat pentru ca bolnavii psihici sa nu mai fie tinuti in custi.

    „Traieste! Viata e suferinta si bucurie, soapta si striga, lacrima si zambet.” a spus-o un criminal,ca un indemn pentru noi cei liberi.

    Uite, primul cat de poet este. Nici nu s-a bucurat cand l-am felicitat, pentru ca el nu mai stie sa se bucure.
    Era acolo o tanara pentru instigare la viol, pe care n-am s-o uit multa vreme, care arata superb, cu niste ochi mari, gene ondulate, par lung. O vedeai din multime, fara sa o cauti cu privirea.Toate femeile din spectacol aveau trasaturi foarte frumoase. Erau tinere.

    Ceea ce am scris la inceput, cu ghilimele sunt gandurile lor despre lucrul la spectacol, si ce a insemnat pentru ei.

    In timp ce eu m-as fi bucurat,ca un copil prost, daca pe profesoara din facultate ar fi strans-o de gat in fata mea, el a venit si mi-a intins mana in semn de respect, fara sa stie ce gandeam eu despre profesoara. El era de la periferia societatii eu eram libera in lume. Vezi cum functioneaza inconstientul? Ce forte imense sunt acolo? El era umil si sincer cu mana intinsa spre mine, chiar daca era un criminal, si eu stiam asta. Si ma simteam razbunata pentru ca ea, profesoara, m-a nedreptatit la scoala patru ani, s-a purtat urat cu mine, mi-a slutit nota, pentru a promova tanarul care-i dadea fiori, si nu venea la scoala, nu citea, nu scria nimic saptamanal, nu aducea lucrari scrise la final de semenstru etc. Eu nu aveam cum sa-i dau fiori etc. etc.

    Aici am vrut sa ajung. O amintire urata s-a trezit in mine, un sentiment negativ, apoi starea de impacare. Eu, de aseara o vad pe profesoara altfel. Ne-am intalnit in teatru la cabina actorilor, si m-a pupat pentru ca nu ma vazuse demult, m-a laudat la toata lumea, despre ce stralucita eram la scoala, numai ca atunci nu-mi spusese, si poate pentru mine a contat, in drumul meu, ca puncte de control. Acum sunt imapcata cu mine.

    Inchidem si deschidem usi singuri, dar in urma lor la puscarie se inchid porti se pun gratii. Nu era politie in sala, dar crede-ma ca duba aia se vedea de unde este.

    Aseara a fost o lectie despre cum nu trebuie sa ma cobor, despre respect, despre cum in mintea nostra lucrurile sunt asezate in propria realitate, fara traire, adica nu au suport in interiorul fiintei.
    Abia aseara m-am eliberat de ceea ce nutream fata de profesoara, si nu este superficial. Stiu ce spun despre ce simt. Si azi mi-au scapat lacrimile in cafea pe la serviciu amintindu-mi de fata frumoasa din spectacol, de toti, cum au interpretat, de cat de veseli erau doar unii, cum am stat de vorba, cum vocea aia mi-a sunat in cap mereu ca viata este doar una, iar capul meu este blocat de multe prostii, de parazitivisme, de fixatii etc. si eu credeam ca sunt libera, ca m-am asezat in interiorul meu. Nu, unele prostii le car dupa mine, poate nenumarate vieti de acum inainte fara sa-mi dau seama de greseli. Si eu n-am ucis. Dar poate ma blochez mai mult ca unul de aseara care a trait, a comis fapta, apoi s-a eliberat. Aici am vrut sa ajung cu ceea ce am scris. De aceeia am pus EL si EA, fara nume, apoi am inceput cu „vocile din interior”. Se vede clar, dar n-ai fost tu atenta.

    Ma bucur ca gasesti unele raspunsuri in ceea ce scriu, dar textele de le EL SI EA sunt spuse de criminali si violatori ca un indem pentru cei liberi.

    Monica Andrei 11 decembrie 2009 15:51 Răspunde
  • Monica,

    am fost foarte atenta si am inteles cine sunt El si Ea…m-a emotionat mult situatia in sine, ideea unei piese de teatru interpretate de niste criminali si violatori, de oameni restrictionati in libertatea de miscare… am inetels asta foarte bine…
    dar mi-am gasit in acele reciplici si niste raspunsuri in plan personal…pentru ca si eu cred ca nimic nu e intimplator in viata. de aceea ti-am si scris „cu siguranta lacrimile mele sunt diferite de ale tale, cu siguranta replicile au stirnit in mine ale ecouri”…
    dar intelesesem povestea…si am simtit un pic din emotia ta, si imi imaginez cum trebuie sa fi simtit cind te-ai aflat in sala, printre ei, cind totul a fost pe viu…dar din pacate eu nu pot simti intensitatea asta, de departe…
    oricum, multumesc ca ai facut precizarile si ai explicat mai in detaliu povestea…

    Dea Valma 11 decembrie 2009 16:19 Răspunde
  • Mai dragele mele, cum va lansati voi in discutii periculoase…periculoase ca-mi vine sa intru si eu in ele si parerea mea – ma tem – nu coincide si anume deloc cu ce simtiti voi! Monica, am inteles starile prin care treceai tu – sau m-am straduit sa o fac! De ce spun asta? Eu nu am urit niciodata pe nimeni! De aceea nu cred ca as fi putut sa simt vreodata ce ai simtit tu pentru fosta ta profesoara! In plus, am un simt al dreptatii, al actului de justitie cumplit de dezvoltat, dus uneori pana la paroxism. Sunt de acord ca toti oamenii merita o a doua sansa dar cumva nu stiu sa aplic asta gandindu-ma la niste oameni care au comis crime, care au violat, care au furat! Oameni care au omorat copilul cuiva, tatal cuiva, sora cuiva, etc. Oameni care au ruinat sansa la o viata sexuala implinita a unei femei sau mai grav – a unei copile! Sunt femeie si mama de fata! Imi place sexul, experienta, caldura si armonia care se degaja intre doi oameni care impartasesc – de comun acord – minunea asta care ne face egali cu zeii si nu pot, nici macar la nivel de fantezie, sa imaginez ce inseamna experienta unui viol! Nu stiu – si sincer nu cred! – daca m-ar emotiona astfel de oameni, indiferent de ce ar interpreta! Nu stiu daca as fi in stare sa simt ce ai simtit tu! Sau ce a simtit Dea Valma citindu-te, ascultandu-ti povestirea! Am citit odata (actually de multe, repetate ori!) o carte a lui Cosma Brasoveanu (da, sotul Rodicai Ojog, frumos destin au avut oamenii astia 2!) care se numeste „Fuga”. V-o recomand cu caldura, este o carte politista reusita de la prima pana la ultima litera. O intriga de calitate, construita in escalada si un sfarsit incredibil, nebanuit! Ei bine, personajul principal, Litruta, este un hot. Un infractor crescut de mic intr-un mediu greu, in Dudesti, langa Crucea de Piatra, intre hoti, violatori, criminali. Care a trebuit de mic sa se apere, sa-si dezvolte simtul pericolului pana la extrem caci de el depindea supravietuirea lui. Un om urit, fizic si psihic! Un infractor, in cel mai pur sens al cuvantului! Ei bine, n-am sa va spun ce si cum se-ntampla in carte, caci sper din suflet sa va faceti timp sa o cititi (scop in care ma ofer sa v-o imprumut, o am in 3 editii diferite, daca nu ma insel una o am chiar la birou aici, intr-un sertar!), e destul de mititica si de subtirica dar plina de intelesuri si te lasa cu un gust asa amar….si cu atitea si atitea ganduri! Ideea principala e ca Litruta nu poate fi recuperat, absolut nu! Si chiar daca i se gasesc o mie una de circumstante atenuante concluzia e ca omul acela nu stia sa traiasca in libertate! instinctul lui de aparare ii pervertise celelalte simturi, era un fel de fiara, un fel de animal cu capacitati si abilitati umane! Si eu m-am gandit mereu, bazat si pe cateva experiente povestite de cunostinte ale mele, ca oamenii care ajung in puscarie nu mai pot fi recuperati! piesa aia de teatru a fost pentru ei, pentru sufletele lor! Nu pentru voi, spectatorii! A fost pentru ca ei sa mai aiba o farama de soare in intunericul in care traiesc! Dar daca ar iesi vreodata la lumina s-ar intoarce orbiti, ca sobolanii! Eu asa cred, sa ma iertati si voi si Dumnezeu! Eu nu inteleg cum poti sa curmi viata unui om! Decat in legitima aparare! Sau aparandu-ti puiul! Si pentru asta nu se face puscarie! Sau asa stiu eu! Eu nu inteleg ce instinct de animal indeamna un violator sa tabere asupra unei adolescente subtiri sau a unei copile?! Sau chiar a unei femei batrine?! Ce placere sadica poate fi aia?! Sigur ca pot sa gasesc sumedenie de explicatii psihologice dar nu vreau, nu vreau….fiecare trebuie sa ne asumam consecintele faptelor noastre! Si faptele mele au consecinte (oh, slava Domnului nu dintr-astea cu privare de libertate!) si nu neaparat dintre cele mai placute! Pling, si string pumnii, si ma rog, si ma zbat……si ma gandesc intotdeauna, si m-am gandit dintotdeauna in ce fel faptele mele egoiste si subiective ii lovesc pe cei dragi mie…sau pe oamenii nevinovati din jurul meu! Si nu urasc pe nimeni, mi se pare asa un sentiment degradant, si urit…si nu, sa nu intelegeti ca judec oamenii care urasc, depinde, uneori chiar ii invidiez, ura este o supapa care descatuseaza multe emotii si te scapa sigur de cateva infarcturi si de cateva accidente cerebrale! Dar eu tot nu pot! Mi se urca sangele la cap, vad verde, pe urma albastru, imi tremura falca si-mi sticlesc lacrimi de neputinta in ochi dar nu pot, nu stiu, nu vreau sa invat uri! Caci am impresia ca e si ura asta un fel de drog! Odata plecat pe vena there is no cure 🙂

    Partea pozitiva insa Monica draga mea este ca orice emotie ne imbogateste! Asa cum frumos remarcai ai iesit din experienta aceasta imbogatita, ai invatat despre respect, ai invatat ca nu trebuie sa te cobori, ai invatat ca ai de invatat si de la cei cazuti…si de la cei din intuneric! Data viitoare cand ai sa mai intalnesti un om rautacios si antipatic cum era fosta ta batrana profesoara depinde de tine sa o privesti cu respect, fara resentimente, fara ura! Depinde de tine sa alegi sa fi un om bun! Eu asa ma chinui sa aleg in fiecare zi! Si va spun cu sinceritate ca nu-mi iese intotdeauna 🙂
    Cu drag

    Anca G 11 decembrie 2009 18:32 Răspunde
  • ptr.Monica Andrei:ai vazut ptr ce sunt bune ,,halatele albe”:daca ai bani te rezolva de concedii medicale,de internari urgente s.a.m.d. daca nu ai bani mori ca d-nul lazarescu.sfirsit de saptamana placut iti doresc!

    traian basescu 12 decembrie 2009 1:29 Răspunde
  • Traiane, cu cate zecimi ai picat la Medicina ? Sau nici nu ti-au primit dosarul . Pacat , pt ca poate aveai si tu sansa sa nu mai porti numai halate albastre si cizme de cauciuc ,la campul muncii.
    Ura ta viscerala pe doctori are sechele grave draga . De fapt nu ma mir, esti genul care ai face si greva foamei ,pentru ca Mama Omida sa conduca Spitalul Municipal ! Jos Doctorimea si personalul sanitar acolit !
    Maica, imi pare rau sa-ti spun ,dar problemele tale tot numai la doctor se trateaza , nu cu copite de asini ,ori cu gaini negre jumulite noaptea si nici cu apa descantata ! Vestea buna e ca doctorii aceia ,potriviti tie, nu prea poarta halate albe ( dar, halatul, cat costa halatul ! )

    elena udrea 12 decembrie 2009 22:51 Răspunde
  • Dragii mei, ca de cind ma stiu si va stiu, va datorez scuze peste scuze, sunt vesnic rapita de tot felul de treburi si stresuri carora nu le pot spune „nu”, cred ca sunt cam moale pentru viata la care aspir. 🙂 Nu-mi cereti sa intru in amanunte, sunt si prozaice, si nerelevante pentru relatia mea cu voi, cert este ca as vrea sa ma credeti ca am avut motive sa lipsesc si ca mi-a fost dor de voi – si de blogul nostru. Am sa scriu altceva azi, ca v-am innebunit cu razgindeala asta 🙂 Va sarut si va multumesc. Nu va merit.

    Simona Catrina 13 decembrie 2009 22:52 Răspunde
  • Daca as fi dat peste articolul Simonei si peste comentariile voastre in noiembrie, poate ca nu m-ar fi durut atat de cumplit in decembrie, cand cel alaturi de care traiam o realitate ireal de frumoasa, mi-a spus ca s-a terminat, asa, dintr-o data, doar pentru ca de fapt nu e bine situat intre Cer si Pamant. Fiecare are dreptul sa se comporte dupa cum ii dicteaza firea, numai ca daca ii implici si pe cei din jur in viata ta, ceva verticalitate n-ar strica, din moment ce ai de-a face cu suflete si nu cu materie inerta. Si totusi, nu ni se da mai mult decat putem duce. Daca astfel de oameni ne ies in cale este tocmai pentru ca acestea sunt lectiile de care avem nevoie pentru a evolua. Iar lectiile se vor repeta pana cand vom reusi sa trecem clasa. Important este sa avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca genunchii zdreliti si inima sangeranda si de a spera la zile insorite, cu lumina blanda si zambete senine. Ne-ar putea consola pana si gandul ca e cumplit sa ai o minte atat de schimbatoare ca a celor care se razgadesc constant. E dureros sa nu te intelegi nici pe tine, sa n-ai nici o idee de incotro te indrepti, sa-ti lipseasca echilibrul vital, sa te misti dupa cum bate vantul. Si inca ceva. Intotdeauna culegem ceea ce semanam, chiar daca timpul ne pune increderea la incercare si roadele nu apar neaparat imediat dupa plantarea semintelor.

    Am dat peste articol acum, la aproape trei saptamani de la cadere. M-am scuturat de tzarana, mi-am pansat ranile, mi-am sters lacrimile si incerc sa-mi recuperez bucuria interioara. Depindem numai de noi. Trebuie sa ne inaltam frumosi pe dinauntru fara ajutorul celorlalti. Sa fim mai presus de fluctuatiile celor din jur. Sa stim ca bogatia este in interior si ca doar noi o putem scoate la iveala.

    Alma 12 ianuarie 2010 21:52 Răspunde
  • Foarte interesant articolul.mai vreau 🙂

    Mihai Popescu 28 mai 2010 11:15 Răspunde
  • Ai facut intentionat, ai comentariul cu numarul 100. Vocatie de happy hour. 🙂 Eu sunt al 101-lea dalmatian, cu pete incropite.
    Am mai scris. Si eu mai vreau, dar felul intai a fost adunat, a ramas doar platoul cu razgandirile casei. Sugar free.

    Simona Catrina 29 mai 2010 4:29 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title