De ce am plecat din Romania

Va datorez aceasta explicatie, fiindca sunteti atit de indulgenti cu hachitele mele – si n-as vrea sa faceti asta subiectiv, doar din simpatie pentru ceea ce scriu in general. Sunt un om vulnerabil si, in consecinta, trag dupa mine un destin tabacit de asalturi neloiale.

Am plecat din Romania in primavara lui 2003, fiindca am inteles ca, daca mai asteptam mult o pleasca oculta care sa ma deznoade din revolte si spaime, era ca si cum as fi trecut la planul B, aproape suicidal.

Hirtogaria a durat ceva. Decizia de la pleca a survenit intr-o zi imbicsita de decembrie, in 1999. Zapada era noroita, iar dispecera de la a treis’ opta firma de taxiuri la care sunasem imi nechezase „n-avem nimic, reveniti” si-mi trintise telefonul direct in zgirciul urechii, inainte de a-l priponi in furca.

Eram sub efectul tranchilizant al povestilor pe care mi le spunea Alice despre Chicago, ea abia se intorsese din America, eu nu atinsesem acel continent, la momentul dat. Cu sufletul pamatuf de atita greata existentiala (eh, daca mi-ar da cineva anii astia inapoi, azi cred ca as avea un colecist mai puternic, dar atunci nu-mi puteam reprima spasmul dureros al deceptiei neaose), am decis, initial, sa caut o bursa de studii in America. 

Zile intregi dupa decizia cu bursa, am tot mototolit ideea in cap si i-am dat forme noi. De ce cu bursa si nu cu acte de emigrare? De ce temporar si nu de tot? Omul cu care aveam o relatie si de care eram indragostita atunci (chitarist, lider de trupa si, implicit, manager cu claca grea pe cap, trebuia sa semneze contracte banoase) a decis ca va cinta intr-un mega-show de Revelion, in loc sa fuga cu mine la munte, cum ne fusese macar telepatia, daca nu vorba. Impaiata, cu celularul mai nervos ca mine, ascultam si ma cruceam.

Fratele meu, Bogdan, sotia lui, Cecilia, si fetita lor, Dara-Ioana, aveau deja acte de emigrare in Canada. Molipsita de entuziasmul si demersurile lor, dar si nemaisuportind mincariciul atitor revolte, am inceput si eu procedurile. Acte, interviuri, cheltuieli, asteptari, palme-n cap si capete-n perete – toate astea au stors ceva, pina la urma: viza de rezidenta canadiana permanenta.

Am plecat pe 17 aprilie 2003. Cind am iesit spre Gates, la Otopeni, nu eram indragostita de nimeni si nici nu vedeam pe unde calc, de plins. In spatele meu, dincolo de peretele de sticla, plingeau mama mea, Dara-Mihaela Codescu, si prietena mea, Alice Nastase. Am mers ca pe saltele de nori, pina la avion – culmea ironiei, abia cind eram deasupra norilor la propriu, am inceput sa-mi simt trupul de plumb, ochii fierbinti, buzele arse de lacrima.  

Am plecat din Romania fiindca am vrut sa dau o sansa (auto)cunoasterii, aventurii, experimentului fabulos. Eram satula de mofturi, nedreptati mizerabile, mirlanii de calibru butucanos. De parveniti agramati, care sfidau oamenii fragili si destepti, cu carte si dragoste-n sufletul lor haituit. De cohortele de Tanti Scirt, bisnitarese de duzina date peste cap (de catre vreun libidinos disperat) si transformate peste noapte in „femei de afaceri”. De prostovani fara scrupule, mafioti de periferie care faceau legea si-n Gara Basarab, si-n festivalurile de muzica usoara.

Ma saturasem de linguselile pe care le primeam cind trebuia sa protejez vreun cretin si sa nu-l fac albie de porci, asa cum merita, in rubrica mea din ziar. De colegii care asteptau sa intorc ochii-n partea cealalta ca sa-mi fure cafeaua si sponsorii. De colegul meu care mi-a sugerat ca, daca ma culc cu el, imi face rost de finantare pentru a reprezenta ziarul la Premiile Oscar, ca jurnalist acreditat. (A plecat, pina la urma, o alta fata din redactie la Premiile Oscar – nu s-a mai intors niciodata, a ramas sa-si panseze compromisul in Los Angeles, unde s-a maritat cu un regizor – iar sponsorul ei roman a facut o criza de orgoliu terciuit, pe fond de adinca frustrare hormonala).

Nu mai suportam traditionalele mutre pungite, scirboase, de la ghisee, banci, regionale, institutii, sectii. Si nici metamorfoza catre mutrele dulci, dupa ce scoteai spaga din tenebrele portofelului. Ficatul meu nu mai procesa impostura din politica, mass-media, invatamint, afaceri. Etica de vinilin si ifosele ridicole mi se adunasera-n capul pieptului.

Cultura romaneasca lua scuipati in crestet de la toti mitocanii cu gusturi proaste si escrocherii bune. Ignoranti plantati in posturi-cheie voiau sa cumpere idei mari cu bani putini.

In toamna lui 2001, un scirtar director de televiziune ne-a chemat intr-o zi, pe mine si pe Alice Nastase, sa ne propuna sa realizam o emisiune mondena incendiara, zilnica, transmisa in prime-time, la stirile serii, rubrica urmind sa culmineze cu un talk-show exploziv, saptaminal. Ne-am dus ca doua blege la negocieri, dar maria-sa directorul, instalat comod cu importantu-i cur in cel mai inalt jilt din incapere, avea sumele gata pregatite: ne oferea cite 500 de euro pe luna de caciula, ca la chiori, absolut nediscutabil, ca „atita e bugetul, fetelor”. Am plecat fara sa gust din cafeaua pe care probabil o lungise cu apa, ca sa se incadreze in buget, si singurul meu regret e ca n-am reusit sa-i trintesc usa, fiindca era masiva, de neam prost, si m-ar fi tirit dupa ea, presupun.

Aveam doua celulare care sunau doar ca sa-mi aduca-n urechi si-n viata toti profitorii. Asteptam cite-o jumatate de an un telefon de dragoste, dar pina una, alta, sunau cele doua categorii de tiriitori din agenda mea: aia care sunau de frica – fiindca aveau senzatia ca, daca nu-mi spun zilnic ce frumoasa si desteapta sunt, ma iau de ei in ziar – si aia care sunau sa-mi explice, detaliat si plini de elocinta, ce bataia dracului am sa iau daca dau de mine pe undeva.

Am lasat in urma mea iubiri incepute gratios, suav, limpede, care-si rupeau rotulele inainte de ultima pirueta, astfel incit niciodata n-am sa stiu „ce-ar fi fost daca”. Si-am mai lasat in tara singuratati prelungi – e drept, dramatic mascate de o viata mondena sclipicioasa, plina de hahaieli si calatorii in strainatate, la capatul carora intram in sevrajul devastator al femeii ce gustase drogul aventurii geografice. Cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil. Am inceput sa privesc lumea intreaga ca pe patria mea. Si atunci, deodata, s-au topit granitele si n-am mai avut senzatia ca fug.

Acum, la citiva ani de cind am plecat din tara, vinovatia si dorul tind sa-mi stringa de git citeva dintre argumentele exilului. Dar ca sa ma intorc in Romania, am nevoie de combustibili scumpi. Eu consum enorm de multa dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat intotdeauna imunitate la mocirla. Cita vreme m-am simtit iubita, am suportat frumos toate ploile, latraturile si pungasiile din tara mea. Dar atunci cind pamintul meu nu mi-a mai recunoscut pasul si cind barbatul meu nu mi-a mai recunoscut plinsul, am plecat.