„De-i goni fie norocul, fie idealurile…”

Acum cativa ani, cand colegii mei de liceu s-au revazut, la 20 de ani de la bacalaureat, eu eram in Canada. Un ocean si o clipa de somnolenta a vietii m-au lipsit de singurele palpitatii dragi de care aveam habar pana acum. N-am sa-mi iert niciodata ca n-am fost acolo. Mi-au trimis fotografii dupa reintalnirea lor (iata-le…) si un coleg (care ma iubise enorm prin clasa a 12-a) s-a oferit sa-mi puna si mie capul printre ei, in Photoshop. Am ras, apoi am plans si am refuzat. As fi preferat sa-mi daruiasca un cap adevarat, un cap care sa mi-l inlocuiasca pe cel lenes si sa nu ma mai lase sa lipsesc, vreodata, de la intalnirea cu fostii colegi.

I-am iubit mult. Pe toti. In liceu, am fost genul de eleva populara, cu initiativa – energie pe care n-am mai regasit-o niciodata mai tarziu. Probabil a ramas presata undeva, in caietul de comentarii literare, pe care l-am pastrat ani buni dupa ce-am plecat de pe bancile scolii. Cand am terminat liceul, ne-am aruncat intr-un lant frumos de petreceri nebunesc de promitatoare, jurandu-ne, evident, ca vom sti in permanenta unii de altii, ca ne vom cauta si ne vom iubi ca atunci cand negociam temele, in pauza dinaintea prapadului: da-mi-o tu s-o copiez pe cea de algebra, ca ti-o dau si eu s-o copiezi pe cea de la literatura universala. Si pe urma mergem impreuna in parc.

Au fost anii libertatii mele, ai trezirii mele, ai iubirilor mele pure, fara adaosuri nocive de ratiune, de experienta, de scepticism. As da orice – nu spun vorbe mari in general, si cu toate astea, insist: orice – sa mai fiu capabila sa iubesc la fel ca in liceu.

Pe Alexandru, prima mea dragoste, l-am iubit pana la capatul lumii si inapoi. I-am acordat credit nelimitat, vis nelimitat, viitor nelimitat. Au fost trei ani in care mirosul de salcam si florile presate inca nu trecusera in categoria memoriilor desuete. In care credeam ca dragostea si dorinta incep si se termina cu un sarut. Ani in care el stia ca mai urmeaza ceva, dar nu-mi strica povestea, nu-mi dadea portile de perete, nu-mi apropia orizonturile. M-a lasat sa-mi traiesc speranta si sa-mi construiesc o plaja serafica, pe tarmurile mintii. Si azi mi-e drag, si azi ii multumesc, si azi incerc sa-i spun ca atunci a inceput si s-a sfarsit o lume.

Ieri, dupa mai mult de 20 de ani de cand ne-am despartit, am vorbit la telefon cu Florin, o alta idila suava, meteoric-romantica, din vara cand am terminat liceul. Avea vocea de-atunci, am retrait socul incremenirii in timp, am avut tresarirea metafizica a parerii ca am adormit o secunda si m-am trezit pe malul lacului din orasul nostru, unde mi-am presarat gandurile, inceputul de dragoste (niciodata dusa pana la liman…) si promisiunile. Langa Florin. L-am auzit si probabil am sa-l revad curand. Si, odata cu el, mi-am redaruit un prezent pregatit de 20 de ani, dintr-un trecut splendid al tandretii noastre.

Mi-e dor de colegii mei de la Liceul Mihai Eminescu din Buzau, mi-e dor de iubirile mele de la Liceul B.P. Hasdeu din Buzau, mi-e dor de anii cand nu stiam definitia nemuririi. Si, deci, nu ma temeam de ea.

PS: Am regasit, undeva, memorii ale liceenilor de altadata, un colt de poveste si, implicit, speranta ca n-am pierdut definitiv intalnirea de promotie… http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/