E prea devreme pentru „prea tarziu”?

Cand aveam vreo 10-12 ani, toti astia de 30 de ani mi se pareau hodorogi si ma miram, cat se poate de sincer, ca mai sunt in stare sa mearga biped fara bastoane. Pe masura ce m-am rumenit, evident ca dioptriile existentiale mi s-au dezaburit. Tin minte ca mama mea, cand a implinit vreo 40 de ani, spunea ca ar da orice sa se intoarca in timp pe la 30 de ani, nu mai devreme. Eu nu pricepeam deloc complicatia asta. Adica, daca tot bateam campii si visam la masina timpului, atunci macar sa revii la 18 ani, s-o iei iar cu viata matura din patratica zero.

Am inteles mult mai tarziu. Azi, ii plagiez fantezia metafizica. Daca ar fi sa ma intorc in timp, nu cred ca as fora mai jos de 30 de ani. Poate la 29, ca sa sune mai comercial – ca atunci cand spui ca ai 59 de kile, ca sa nu spui ca ai 60. Doar ca e cazul sa terminam cu delirul, foiala prin varste si timpuri n-a fost brevetata. Pana una, alta, legumim anii ramasi la dispozitie – nimeni nu stie cati.

Azi, am primit un e-mail in care eram anuntata ca un (alt) coleg de-al nostru din liceu a murit, „dupa o lunga si grea suferinta”. Nu stiu daca m-a durut mai mult disparitia sau tortura ultimilor ani din viata lui, dar in ultima vreme am auzit nepermis de multe tragedii similare. Acum doua saptamani, am aflat ca o fosta colega din scoala generala, premianta clasei, ulterior ajunsa medic, s-a sinucis la 35 de ani, dupa o deceptie din dragoste, dublata de o fragilitate psihica aproape cronica. Un coleg din clasele primare s-a sinucis anul trecut, s-a aruncat din balcon. Clasic, decis. La Petrecerea Buzoienilor, de care v-am vorbit, am pastrat un moment de reculegere pentru un coleg care se sinucisese, din cauza unei boli chinuitoare si a altor detalii nefaste din viata lui. Cativa colegi de facultate au murit, unul chiar de infarct – fatalitate despre care eu credeam ca survine numai la cate-un tataie cardiac.

Va rog sa ma iertati ca va stric ziua cu pomelnicul, nu voiam sa asez pe blog o coliva si nici sa cantam „Vesnica pomenire” laolalta, altceva voiam sa spun. Nu-mi dau seama cat de tanara sau batrana mai sunt, zilnic ma ciondanesc cu relativitatea si improsc argumente pro, argumente contra. Am zile cand rasfoiesc reviste lucioase americane, unde vedetele de la Hollywood care au o data jumate varsta mea arata ca fiicele mele. Si atunci, ma simt tanara, mi se pare ca mai am o vesnicie de trait si iubit. Apoi aud de colegii mei, sinucigasii, bolnavii, disparutii, si ma simt cu un picior in groapa, ma interesez unde se fac testamente in tara asta si apoi renunt, fiindca imi aduc aminte ca n-am nimic pretios de lasat prin testament. De cate ori mai fac cate-un botox, ma ambalez si ma simt tanara. De cate ori efectul botoxului paleste si nu gasesc nici coafeza libera, ma dezambalez si ma simt batrana. De cate ori ma indragostesc, ma simt tanara si frumoasa, ma simt nemuritoare. Doar ca nu m-am mai indragostit cam de multicel si, in consecinta, tot in botox mi-e nadejdea.

Si acum, spuneti-mi voi: am eu o zi cu fundu-n sus ori treceti cu totii prin crizele astea? Traversez o banala „midlife crisis”, e un cliseu obositor, sau cu totii ne traim vietile in functie de ce-am visat cu o noapte inainte sau cat de rau ne-am pungit obrazul in perna, in somnul precedent? Avem varsta din cardul de identitate sau varsta dragostei noastre, a inconstientei noastre creative?

In copilarie, basmul meu preferat era „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Care, potrivit profesorilor mei de literatura de mai tarziu, de la facultate, nici macar nu e basm, e o nuvela sinistra, de-un tragism inuman, de-o masochista resemnare. Atunci, eu nu-l vedeam ca pe o poveste trista, ci ca pe o rafuiala cu inconstienta. Azi, cred ca va imaginati cum il vad.