„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Azi sunt suparata

de

Duminica mea a inceput cu un telefon care mi-a adus o veste proasta, apoi a continuat in acelasi ton inecacios, absurd, impiedicat. Nu mi-am mai gasit locul (nu ca as avea vreun loc potrivit cu ce-mi trece prin minte acum). La Toronto, incepuse sa ninga si, in mod normal, manifest un simulacru de bucurie la prima zapada din an. Azi, nu. Zapada-mi mai lipsea.

Am vrut sa ma apuc de scris, ca sa uit de incurcaturi, dar m-am apucat de gindit, ca sa uit de scris. Citeva persoane s-au suparat pe mine fiindca nu le-am raspuns la e-mail-uri si altele fiindca le-am inclus pe o lista comuna, atunci cind le-am trimis un mesaj (important) tuturor. Inbox-ul meu din Yahoo e doldora de „ce dracu faci de nu raspunzi” sau eternul „te-ai suparat cumva pe mine?”. Nu m-am suparat pe nimeni, doar pe mine si pe hazardul pe care incerc sa-l descilcesc de o buna bucata de vreme, dar algebra si logica din existenta mea nu sunt destul de virile.

Am avut o duminica timpita (acum e deja luni, tehnic, fiindca e trecut de miezul noptii). Toata ziua am zacut in diverse stari de agregare morala. Citesc intr-un ziar, pe Internet, ca romanii dau cei mai multi bani pe tigari si bautura. Si, cu ocazia asta, realizez ca, in Canada, lumea nu bea si nu fumeaza suficient. Luati partea poetica a asertiunii, nu indemn pe nimeni la mahoarce. Ma pregatesc de ziua de luni, probabil (si) de-aia sunt asa de simpatica acum. Iarna zgirie la usa, ca o pisica rea.

Acum stau cu grija cuiva care a avut un accident si, desi lucrurile merg spre bine clinic vorbind, sunt crispata si nemultumita de felul in care decodific viata. Cred ca sunt pe o pista gresita. Am crezut ani la rind, pe vremea cind tineretea imi permitea orice divagatie utopica, in echilibrul universal (suna asa convingator, ca mi se parea imposibil sa nu existe). Cind inca mai credeam in Mos Craciun, am incetat sa mai cred in acest echilibru cosmic. E o prostie, de vreo 30 de ani astept ca balanta sa termine de balanganit si sa se aseze frumos, cu talerele pe aceeasi linie. Dar ea sta schioapa si-i tine pe talerul de sus pe niste nepricopsiti de cursa lunga.

N-am mai scris de mult pe blog si m-am apucat tocmai azi, cind se savirsesc urmatoarele fapte in viata mea: pling de grija, ninge, bate spre luni, iubesc, beau cafea slaba, astept, muncesc, ma doare un picior. Revin miine, azi sunt de nesuportat. Poate va explic intr-o zi si de ce scriu „sunt”, dar continuu cu „i” in loc de „a” de la Romania. Motivul e de-o simplitate caraghioasa. Pe miine, deci. Acum merg sa beau un gin (sec) si sa uit ceva. Neaparat trebuie sa uit ceva.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Mult curaj si un gand bun din partea mea, Simona.

    Godiva 17 noiembrie 2008 15:15 Răspunde
  • simona, cand am citit ce ai scris aici, ma durea un picior (pe bune!), aveam in fata o cafea slaba (ca asa o beau de regula), iubeam si eu, asteptam si eu, doar ca nu ningea si doar ca persoana careia ii purtam de grija (sau ii plangeam de mila, nici nu stiu cum e mai sincer sa zic) eram eu insami, din pricina unor probleme tampite intr-o firma tampita dintr-un domeniu tampit … si mi-am zis: ia uite, ma, ma simt ca la alcoolicii aia anonimi, cat de incurajator este sa vezi ca altii simt ca tine, sufera ca tine (aoleu, suna cam aiurea asta, ca si cum m-as bucura de indispozitia ta, dar nu e asa, tu o sa intelegi bine, te rog)…
    ce ciudat de misto a fost sa simt ca plang parca in aceeasi limba cu tine, ca mi-e ciuda de neputinta de a depasi niste lucruri asa de omenesti dar ca tocmai tu ai scris acum despre asta, si sunt si eu trista, in acelasi ton de moment, in acelasi ritm cardiovascular al unei clipe negre, in acelasi reumatism al varstelor noastre asa de tinere, asa de batrane. e prima data cand imi culeg eu incurajare de pe un blog…
    adica simona catrina, draga si scumpa de ea, cea care scrie demential (si) pentru foamea mea de cuvinte, simona, ma, tipa aia „nebuna” care scrie in tango, ca se deschide revista aia de una singura la pagina cu articolele ei, asa, vezi ca stii?…simona e suparata azi, si cum as putea eu sa o mangai, ce naiba sa-i zic? ca as vrea sa-i zic ceva, ceva de dragostea care va veni eliberatoare, ceva de vestile bune care o asteapta, de zile insorite si de anotimpuri optimiste si calde, ufff…. dar ar fi prea „pus cu mana”, ca prea sunt battery low azi.
    poate cand ne vom reveni, vom rade de chestiile astea, asa cred, asa sper.
    sa citim incurajarile celorlalti, mai bine.

    ana 18 noiembrie 2008 15:45 Răspunde
  • Iubita mea, frumoasa mea, departea mea, mi-e atat de dor de tine si ma sfasie tristetea ta pe care nu mai stiu cu ce gand s-o alin. Daca ai intelege cat de a nimanui sunt aici, cat de greu ma zbat intre speranta si disperare de la o zi la alta, cat de abrupt cad intre aniversari si comemorari, intre nadejdea marii iubiri si deznadejdea imensului gol din suflet, intre neputinta de-a te apara de relele lumii tale si impietrirea in fata loviturilor lumii mele, poate te-ai intoarce la mine, sa fim iarasi cea mai puternica echipa, cea mai de temut falanga, cea mai de invidiat iubire…

    Alice 18 noiembrie 2008 20:29 Răspunde
  • simona,extraordinar blog-ul tau,ador s a te citesc,si ma bucur a scrii atat de frumos!!

    felicitari pt tot ce faci!

    o zi frumoasa!

    cu drag

    carmens 5 decembrie 2008 14:41 Răspunde
  • nu mai fii suparata,e invit pe blog-ul meu,sunt acolo 3 copii frumosi car esigur te vor inveseli doar vazandu-i!!!!!!!!!!!!!!!!!

    t epup!!!

    carmens 5 decembrie 2008 14:41 Răspunde
  • Carmens, esti adorabila, ai un ritm si-un ton si-o frenezie care ma salveaza si ma ridica dintre griurile curente! MULTUMESC!

    simona 8 decembrie 2008 10:36 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title