fbpx
„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

De ce am plecat din Romania

de

Va datorez aceasta explicatie, fiindca sunteti atit de indulgenti cu hachitele mele – si n-as vrea sa faceti asta subiectiv, doar din simpatie pentru ceea ce scriu in general. Sunt un om vulnerabil si, in consecinta, trag dupa mine un destin tabacit de asalturi neloiale.

Am plecat din Romania in primavara lui 2003, fiindca am inteles ca, daca mai asteptam mult o pleasca oculta care sa ma deznoade din revolte si spaime, era ca si cum as fi trecut la planul B, aproape suicidal.

Hirtogaria a durat ceva. Decizia de la pleca a survenit intr-o zi imbicsita de decembrie, in 1999. Zapada era noroita, iar dispecera de la a treis’ opta firma de taxiuri la care sunasem imi nechezase „n-avem nimic, reveniti” si-mi trintise telefonul direct in zgirciul urechii, inainte de a-l priponi in furca.

Eram sub efectul tranchilizant al povestilor pe care mi le spunea Alice despre Chicago, ea abia se intorsese din America, eu nu atinsesem acel continent, la momentul dat. Cu sufletul pamatuf de atita greata existentiala (eh, daca mi-ar da cineva anii astia inapoi, azi cred ca as avea un colecist mai puternic, dar atunci nu-mi puteam reprima spasmul dureros al deceptiei neaose), am decis, initial, sa caut o bursa de studii in America. 

Zile intregi dupa decizia cu bursa, am tot mototolit ideea in cap si i-am dat forme noi. De ce cu bursa si nu cu acte de emigrare? De ce temporar si nu de tot? Omul cu care aveam o relatie si de care eram indragostita atunci (chitarist, lider de trupa si, implicit, manager cu claca grea pe cap, trebuia sa semneze contracte banoase) a decis ca va cinta intr-un mega-show de Revelion, in loc sa fuga cu mine la munte, cum ne fusese macar telepatia, daca nu vorba. Impaiata, cu celularul mai nervos ca mine, ascultam si ma cruceam.

Fratele meu, Bogdan, sotia lui, Cecilia, si fetita lor, Dara-Ioana, aveau deja acte de emigrare in Canada. Molipsita de entuziasmul si demersurile lor, dar si nemaisuportind mincariciul atitor revolte, am inceput si eu procedurile. Acte, interviuri, cheltuieli, asteptari, palme-n cap si capete-n perete – toate astea au stors ceva, pina la urma: viza de rezidenta canadiana permanenta.

Am plecat pe 17 aprilie 2003. Cind am iesit spre Gates, la Otopeni, nu eram indragostita de nimeni si nici nu vedeam pe unde calc, de plins. In spatele meu, dincolo de peretele de sticla, plingeau mama mea, Dara-Mihaela Codescu, si prietena mea, Alice Nastase. Am mers ca pe saltele de nori, pina la avion – culmea ironiei, abia cind eram deasupra norilor la propriu, am inceput sa-mi simt trupul de plumb, ochii fierbinti, buzele arse de lacrima.  

Am plecat din Romania fiindca am vrut sa dau o sansa (auto)cunoasterii, aventurii, experimentului fabulos. Eram satula de mofturi, nedreptati mizerabile, mirlanii de calibru butucanos. De parveniti agramati, care sfidau oamenii fragili si destepti, cu carte si dragoste-n sufletul lor haituit. De cohortele de Tanti Scirt, bisnitarese de duzina date peste cap (de catre vreun libidinos disperat) si transformate peste noapte in „femei de afaceri”. De prostovani fara scrupule, mafioti de periferie care faceau legea si-n Gara Basarab, si-n festivalurile de muzica usoara.

Ma saturasem de linguselile pe care le primeam cind trebuia sa protejez vreun cretin si sa nu-l fac albie de porci, asa cum merita, in rubrica mea din ziar. De colegii care asteptau sa intorc ochii-n partea cealalta ca sa-mi fure cafeaua si sponsorii. De colegul meu care mi-a sugerat ca, daca ma culc cu el, imi face rost de finantare pentru a reprezenta ziarul la Premiile Oscar, ca jurnalist acreditat. (A plecat, pina la urma, o alta fata din redactie la Premiile Oscar – nu s-a mai intors niciodata, a ramas sa-si panseze compromisul in Los Angeles, unde s-a maritat cu un regizor – iar sponsorul ei roman a facut o criza de orgoliu terciuit, pe fond de adinca frustrare hormonala).

Nu mai suportam traditionalele mutre pungite, scirboase, de la ghisee, banci, regionale, institutii, sectii. Si nici metamorfoza catre mutrele dulci, dupa ce scoteai spaga din tenebrele portofelului. Ficatul meu nu mai procesa impostura din politica, mass-media, invatamint, afaceri. Etica de vinilin si ifosele ridicole mi se adunasera-n capul pieptului.

Cultura romaneasca lua scuipati in crestet de la toti mitocanii cu gusturi proaste si escrocherii bune. Ignoranti plantati in posturi-cheie voiau sa cumpere idei mari cu bani putini.

In toamna lui 2001, un scirtar director de televiziune ne-a chemat intr-o zi, pe mine si pe Alice Nastase, sa ne propuna sa realizam o emisiune mondena incendiara, zilnica, transmisa in prime-time, la stirile serii, rubrica urmind sa culmineze cu un talk-show exploziv, saptaminal. Ne-am dus ca doua blege la negocieri, dar maria-sa directorul, instalat comod cu importantu-i cur in cel mai inalt jilt din incapere, avea sumele gata pregatite: ne oferea cite 500 de euro pe luna de caciula, ca la chiori, absolut nediscutabil, ca „atita e bugetul, fetelor”. Am plecat fara sa gust din cafeaua pe care probabil o lungise cu apa, ca sa se incadreze in buget, si singurul meu regret e ca n-am reusit sa-i trintesc usa, fiindca era masiva, de neam prost, si m-ar fi tirit dupa ea, presupun.

Aveam doua celulare care sunau doar ca sa-mi aduca-n urechi si-n viata toti profitorii. Asteptam cite-o jumatate de an un telefon de dragoste, dar pina una, alta, sunau cele doua categorii de tiriitori din agenda mea: aia care sunau de frica – fiindca aveau senzatia ca, daca nu-mi spun zilnic ce frumoasa si desteapta sunt, ma iau de ei in ziar – si aia care sunau sa-mi explice, detaliat si plini de elocinta, ce bataia dracului am sa iau daca dau de mine pe undeva.

Am lasat in urma mea iubiri incepute gratios, suav, limpede, care-si rupeau rotulele inainte de ultima pirueta, astfel incit niciodata n-am sa stiu „ce-ar fi fost daca”. Si-am mai lasat in tara singuratati prelungi – e drept, dramatic mascate de o viata mondena sclipicioasa, plina de hahaieli si calatorii in strainatate, la capatul carora intram in sevrajul devastator al femeii ce gustase drogul aventurii geografice. Cosmopolitismul meu a dospit lent, dar ireversibil. Am inceput sa privesc lumea intreaga ca pe patria mea. Si atunci, deodata, s-au topit granitele si n-am mai avut senzatia ca fug.

Acum, la citiva ani de cind am plecat din tara, vinovatia si dorul tind sa-mi stringa de git citeva dintre argumentele exilului. Dar ca sa ma intorc in Romania, am nevoie de combustibili scumpi. Eu consum enorm de multa dragoste la suta de kilometri. Iubirea mi-a asigurat intotdeauna imunitate la mocirla. Cita vreme m-am simtit iubita, am suportat frumos toate ploile, latraturile si pungasiile din tara mea. Dar atunci cind pamintul meu nu mi-a mai recunoscut pasul si cind barbatul meu nu mi-a mai recunoscut plinsul, am plecat.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Draga Toni, daca un tata care vegheaza somnul de lapte al unui prunc si-a facut loc, in viata si mirajul lui, sa se apropie de scrierile mele, sunt coplesita si ma inclin, la rindu-mi, intr-o reverenta de suflet, cum nu mi-a mai fost dat de mult. Dincolo de reflexa incintare insa, am un frison in ginduri, pentru ca, daca ai reactionat asa (frumos, aproape amarui) la ceea ce am scris, inseamna ca drumul tau spre Nirvana nu si-a deslusit toate indicatoarele. Sa nu fie asa, te rog! Spune-mi ca sunt bolnava si delirez kitschos, previzibil…

    simona 25 noiembrie 2008 11:45 Răspunde
  • Draga Innuenda, stiu, iubirea care ne despovareaza de norme si crispari ne si incatuseaza, atunci cind ratiunea are dor de duca. Eu cred ca nu noi decidem ce facem cu viata, ci pasiunea din aorta noastra ne duce in lesa, domol. Iubim, deci acceptam cea mai frumoasa robie.

    simona 25 noiembrie 2008 11:48 Răspunde
  • Draga Amalia, „Fram, ursul polar” a fost prima carte din viata mea la care am plins (ascunsa-n spatele unui salcim, in gradina bunicilor mei, la Buzau). Cu disperare plingeam cind, in menajeria uitarii, intr-o cusca meschina, ursul meu iubit visa, visa mult. Si-n vis isi revedea noptile lui polare, din copilarie, de linga mama lui cu blana alba, suflet cald, grija nesfirsita. Pentru puiul Fram, visat de batrinul Fram, pling si acum, cind scriu. Dar atunci, in copilarie, m-am speriat cind am vazut lacrimi pe pagini, am crezut ca sufar de o boala rara. Abia mai tirziu, cind mi-a fost dor de tara mea, am recunoscut si eu, asemeni tie, ca Fram e precedentul care ne da dreptul la un recurs decent. Fie ce-o vrea Dumnezeu.

    simona 25 noiembrie 2008 11:53 Răspunde
  • Draga mea Alina, suntem niste fugari, pentru cei ce ne privesc din spate, stupefiati sau doar plictisiti. Dar aici, asemeni tie, si eu am prins radacini si doare ascutit atunci cind incerc sa le smulg. Nu ma pricep sa explic prea coerent de ce iubesc si Canada, de ce mi-ar lipsi dureros daca as parasi-o. Poate tot din dragoste, din dependenta de amintiri, din dorinta care mi-a luat mintile.

    simona 25 noiembrie 2008 11:58 Răspunde
  • Ca orice ‘tranzitie’ spre acel fagas ‘normal si civilizat’ al unei societati si a noastra iubita tara trece inevitabil prin ce traim noi de cativa ani incoace….descrierea ta reflecta realitatea romaneasca.
    Sigur speranta moare ultima….deci speram si noi ca vom trece peste acest mare hop cu bine si vom apuca vremuri mai bune.
    Salutari calde,
    Elena

    Elena 25 noiembrie 2008 12:08 Răspunde
  • Dragă Simona, aÅŸa e. Singurul avantaj al lui Fram legat de problematica revenirii acasă este că gradul de rafinament al mizerabilităţii faunei de la Pol era mult mai mic. AÅŸa de mic că probabil trecea neobservat. Pe când la ai noÅŸtri despre care vorbeÅŸti în această postare măsura nesimÅ£irilor a spart termometrul.

    amalia 25 noiembrie 2008 16:13 Răspunde
  • Draga Simona,
    as fi lipsit de inima sa-ti spun ca delirezi kitchos… Iarta-mi cromatica sentimentala care lasa umbre de neclar in micutul paragraf scris mai sus. Lucrurile stau in felul urmator. De unde stau eu, dragostea se vede ca un curcubeu. Din ROGVAIV-ul sentimentelor mele, partea culorilor aprinse e daruita ireversibil sufletelor din viata mea. Iubitei mele pe de o parte si fetitei mele. Mamei mele care s-a chinuit cu mine singura atatia ani. Celelalte culori ale spectrului apar mai rar si se manifesta prin sustinerea (la un nivel curcubitaceu as spune) celor ce reusesc sa apese pe butoanele sensibilitatii mele umane, bine camuflata in carapacea de barbat.
    Ceea ce vreau sa spun este ca sunt unul din multele persoane care te sustin si care iti daruiesc un gand si un cuvant bun, dar mai ales fidelitate de cititor. Asa am inteles eu combustibilul de care tu ai nevoie. Am gresit cand am inteles asta? Uf…
    Cu drag de cititor, TG.

    Toni Grigoriu 25 noiembrie 2008 16:59 Răspunde
  • Pe 10 noiembrie s-au implinit 7 ani de cand am plecat…Ma recunosc in imaginea de la aeroport descrisa de tine. Al meu era un aeroport trist de provincie, unde geamul de sticla de la check-in ma ajuta sa ma mint ca cele doua prietene dragi nu imi vad lacrimile si ca doar eu le surprind gestul fugar cu care isi sterg ochii.
    Mi-era teama, stiam doar in parte ceea ca ma asteapta. Restul era inconstienta; o doza masiva de inconstienta, rezultat al unei teribile revolte. Eram satula de aroganta indivizilor (individelor) rasplatiti -e, pentru sacrificiul politic si adeseori nocturn, cu fotolii caldute. O purtatoare de vorbe a unui partid numita pretentios “purtator de cuvant” fusese rasplatita politic cu un post caldutz in consiliul de administratie al institutiei pentru care lucram. Ulterior a decis sa-i concedieze pe toti cei care nu-i erau pe plac. Tardiva razbunare! In fine…
    Am plecat si m-am reinventat. Anii astia n-au trecut inutil, insa cate regrete, cat dor, cate amintiri. Primele luni au fost cele mai dure. Lacrimi ascunse. Fatidica ora 3 din noapte in care ma trezeam plangand de dor. De curand mi s-a spus ca insomnia dintre 3 si 4 e rodul subconstientului care-si cauta un rost. O fi!
    A trecut si perioada asta! Sprijin fidel mi-a fost internetul care a ars distantele. Morala: traiasca globalizarea (cel putin din acest punct de vedere)!

    Filomena 25 noiembrie 2008 21:30 Răspunde
  • Draga Simona,

    Sunt si eu de o varsta destul de apropiata de a ta…am plecat din Romania la 20 de zile dupa ce absolvisem facultatea…prima mea slujba a fost pe taram american si tot pe taram american se consuma acum duala mea existenta. E ca si cum doua ceasuri interne isi continua traseul: unul, ‘fixat’ pe Romania, celalalt, pe ora locala.

    Au trecut 2 ani de atunci si inca mi se pare ca timpul s-a comprimat cumva si nu am reusit sa il mai prind din urma. Anul acesta voi fi facut 3 vizite in Romania … doar atunci cele doua ceasuri reusesc sa se sincronizeze. Cateodata, ca si o alta cititoare de-a ta, ma tem ca voi ramane in aceasta dualitate la nesfarsit, traind, cumva, pe jumatate in fiecare tara.

    Paula 25 noiembrie 2008 22:27 Răspunde
  • Dragă Simona, atunci ai grijă de noile tale rădăcini, hrăneÈ™te-le cu toată seva È™i energia de care dispui. Pentru că tu încerci să reversezi un transplant, aÈ™a îmi pare, ori poate că È›i-ar fi mai bine să-l duci până la capăt pe cel început. Chiar dacă dorul de casă È™i de cei lăsaÈ›i acolo nu dispare niciodată. Aici e găsirea curajului – în a merge înainte, dincolo de regrete È™i amintiri, È™i greutăți noi.
    Ce să-i faci, eu sunt o optimistă incurabilă! 🙂

    alina 26 noiembrie 2008 6:36 Răspunde
  • Draga Elena, ai dreptate. In fond, daca n-am nadajdui la vremuri mai bune, ni s-ar atrofia sufletul. Sau, mai rau, am inceta sa realizam ca inca suntem aici…

    simona 26 noiembrie 2008 10:01 Răspunde
  • Toni, povestea ta este unul dintre motivele pentru care, indiferent cite carti de credit ar foi unii sub nasul meu (doar traiesc pe continentul unde ne laudam cu banii bancii), eu astept iubire si nebunie si tandrete. Unii aduna toate astea sub o titulatura comoda: delir. Dar tu esti martorul fericit, iubit, al apararii mele.

    simona 26 noiembrie 2008 10:06 Răspunde
  • Draga Filomena, citind ceea ce ai scris, retraiesc, la rindul meu, decupaje din viata mea de imigrant nauc. Parca imi povestesti despre mine. In primele zile de viata canadiana, am vrut de penibil de multe ori sa fug inapoi. N-am fugit – si sunt atit de fericita ca n-am fugit… Ceea ce am trait in anii care au urmat mi-au rasplatit incordarile. In primul rind, o iubire pe care o asteptam de-o vesnicie. Dar rezerv pentru alta ocazie detaliile acestei reverii pasionale… Ma emotionezi, simt tremurul unor ciudate, intense aduceri-aminte…

    simona 26 noiembrie 2008 10:12 Răspunde
  • Draga mea Paula, imi tresar pleoapele si inima cind spui ca traiesti in doua lumi. Intr-un fel, dupa ce ani de zile am dramatizat situatia, incep s-o iau ca pe un privilegiu metafizic. Noi, spre deosebire de multi, avem experienta unei aventuri radicale, iacata. Treieram planeta ca si cum am am avea zece vieti. Sau, dimpotriva, ca si cum am fi inteles, in sfirsit, ca avem o singura viata. Bine ai venit (si in exil, si pe acest blog)…

    simona 26 noiembrie 2008 10:16 Răspunde
  • Alina draga, stau in calea fluxului tau optimist, cu usile si geamurile de perete, in speranta unei contaminari cit mai rapide. Iti multumesc mult!… Am grija de noile mele radacini, cum frumos spui, poate prea multa grija… 🙂

    simona 26 noiembrie 2008 10:18 Răspunde
  • Am varsat lacrimi amare ieri si o tristete cumplita mi-a ravasit sufletul.Maine 27 noiembrie aici in State este Thanksgiving o sarbatoare putem spune a familiei . Am constatat cu amaraciune cat de singura sunt pe lumea asta.As dori sa va intreb pe voi toti ceilalti si pe tine in mod special Simona daca asemenea trairi v-au incercat, daca intr-un moment anume v-ati simti cumplit de singuri in tara adoptiva?

    zumzetta 26 noiembrie 2008 19:29 Răspunde
  • Am citit si ras-citit tot ceea ce ai scris tu, Simona, si ceea ce au descris ceilalti. Nu pretindeam nici inainte ca drama instrainarii-mi ar fi unica. Cu atat mai putin acum, dupa ce am vazut ceea ce simtiti si voi…
    Ma gandesc ca anul asta, de Sarbatori, imi va fi, cred ,mai usor. Suna cinic, insa sunt convinsa ca si pentru voi colindele au acel sunet magic doar pe fondul mirosului de brad de-acasa si al celui de cozonac. Pentru mine Craciunul e sinonim cu colindele lui Hrusca si viceversa. Asa incat, de pe la inceputul lui decembrie incep sa le ascult. In nestire. Omul meu drag nu le intelege, dar zambeste cand vede ca-mi fac bine. Si atunci, cu stoicism, le asculta asteptand Epifania…
    Si inca ceva, Simona draga. Si eu am pus in balanta ceea ce am lasat acasa: o cariera promitatoare, farmecul boem al Clujului, si ceea ce in schimb, generos, am primit aici. Si sincer, nu regret nimic si nu dau vina pe nimeni. A fost alegerea mea si mi-o asum. In fiecare zi citesc ziarele din Romania. Si cand sunt chiar auto-lezionista ma uit si la transmisiunile on line ale televiziunilor. Asa reusesc sa elimin riscul de a idealiza in absenta Romania, asemeni copiilor celor divortati care traiesc cu dorul parintelui lipsa.

    Filomena 26 noiembrie 2008 19:33 Răspunde
  • Zumzetta, am nesuferita banuiala ca suntem singuri nu numai pentru ca ratacim in exil, ci pentru ca ratacim in propria inima. Nu atit departarea de patrie m-a facut sa ma simt izolata in anii astia, de cind sunt in Canada, ci alte intimplari indigeste din viata mea personala. In plus, asa cum spui, amenintarea sarbatorilor e intotdeauna circumstanta agravanta in lupta cu sine. Cu greselile, cu incapatinarile, cu slabiciunile, cu iubirile nebune.
    Da, eu mi-am asumat si doze homeopatice de singuratate, fiindca stiam ca totul are un pret. Si daca asta va fi pretul implinirii mele sufletesti, am sa indur cu mult mai mult de-atit. Stiu ca e Thanksgiving la voi, compania la care lucrez e americano-canadiana si, cu ocazia asta, avem si noi zi libera, desi la canadieni Ziua Recunostintei a trecut de mult. In ceea ce ma priveste, fara curcanul aferent – e impotriva reflexelor mele gastronomice.
    Ma gindesc la tine si n-ai sa mai fii trista, promite-mi ca-ti folosesti singuratatea pentru a vorbi deschis cu tine, in aceste zile, pentru a inceta sa te minti si pentru a-ti promite ceva tie insati: ca ai sa te iubesti mai mult si-ai sa cauti un drum spre dragoste, cu orice pret.

    simona 27 noiembrie 2008 10:11 Răspunde
  • Draga Filomena, adevar graiesti… dar iti spun sincer, de mult n-am mai avut curaj sa-l ascult pe Hrusca de Sarbatori, desi el pentru Craciun ne-a fost dat. L-am intilnit de citeva ori la Toronto si de fiecare data am vrut sa-i spun asta, apoi am renuntat, fiindca as fi coborit garda jurnalistica prea mult si intram pe un teritoriu plin de neprevazut. Sunt fericita pentru tine, pentru dragostea ta si pentru ca ai reusit sa tii sub control anxietatea sarbatorilor ninse…

    simona 27 noiembrie 2008 10:17 Răspunde
  • Eu mereu spun asa: cea mai buna alegere pe care am facut-o vreodata a fost sa plec din Romania si sa traiesc in US. I love New York, ma simt acasa aici si nu mi-e dor de Romania deloc, m-am detasat complet…dupa 10 ani:) Succes!

    ina bixade 27 noiembrie 2008 17:35 Răspunde
  • Cat de adevarata e o vorba batraneasca mai veche care spune „la fel cum 2 frunze nu-s la fel , nici 2 oameni nu vor fi niciodata la fel”. Citeam cele scrise de tine Simona, si apoi cele scrise de ceilalti cititori fideli; toti cei care suntem in exil avem ceva in comun ,dar cat de diferiti suntem totusi..firesc, de altfel.
    Ai venit in Canada chiar de ziua sotului meu..asa ca in fiecare am sa beau un pahar de sampanie in plus in 17 Aprilie:))
    Eu peste 2 zile „implinesc” 3 ani de Canada….ma uit inapoi si nu stiu cum a zburat timpul in halul asta..vad ziua plecarii cu ochii mintii si in momentul revederii ,lacrimile imi curg siroaie pe obraz…a fost atat de trist, tin minte ca stateam pe genunchii tatalui meu , in aeroport si-l simteam cum se chinuie sa nu planga ,sa nu tipe..stai nu pleca…mama , desi e o femeie mare atunci s-a facut micuta, inchisa in suferinta ei iar surioara mea draga incerca sub potopul de lacrimi sa imi spuna ca va fi bine, ca voi fi fericita deoarece plec la jumatatea mea..la omul atat de drag mie….si am plecat, la un moment dat am crezut ca plec cu barca nu cu avionul ca lacrimile mele vor fi atat de multe incat vor ajunge pana la pamant de sub nori si inapoi…..de aceea nu cred ca voi sarbatori vreodata plecarea mea din Ro…pentru ca retraiesc ziua aceea in care noi cei 4 , ne-am rupt ..ei au ramas acolo si eu am venit aici…Si am ajuns aici la noua mea viata …EL ,omul meu, dragostea mea, ma astepta fericit , cu lacrimi de fericire in ochi…El omul pentru care am parasit tot ce aveam acolo..parintii mei, un job bun..prietenii mei, locurile dragi in care am crescut..totul cu alte cuvinte. Cu noi 2 destinul s-a jucat un pic…noi ne cunoscuseram in urma cu multi ani, drumurile noastre s-au intersectat dar am trecut unul pe langa celalalt fara sa stim ce va fi…atunci , el inca era in Ro…apoi a plecat…dupa 10 ani ne-am reintalnit din nou si ne-am dat seama ca vrem sa fim impreuna pentru todeauna . El , era in Canada si in nebunia mea am zis ca plec din Ro pentru ca vreau sa fiu langa el….primul an a fost crunt…nu mi-am putut rupe nicicum radacinile, de Ro, visam noapte de noapte ca sunt acasa si marturisesc ca si acum noapte de noapte sunt in Ro….oamenii pe care i-am cunoscut aici , noapte vin cu mine in Ro….de aceea ,mi-a fost tare greu primul an…acum privesc oarecum altfel lucrurile, timpul ajuta mult la cicatrizare, nu-i asa?!! Dar la fel ca si tine ,Simon,ca si altii care ne impartasesc sentimentele, ma simt rascolita de remuscari..de intrebari…de dor..sper numai, sa le gasesc raspunsuri si sa simt in adancurile mele ca am facut bine…ca sacrificiul nu a fost prea mare, ca lacrimile care mi-au ars ochii nu au curs in zadar…in rest, trebuie sa mai sadesc un copac sa-mi prind cumva radacinile …
    Cu mult drag,
    Claudia

    claudia 28 noiembrie 2008 1:25 Răspunde
  • Zumzetta draga,

    In fiecare zi in care ma trezesc si dau „buna-dimineata”, inca buimaca de somn, in alta limba, in fiecare duminica in care toti cei din jurul meu iau masa cu familia, de fiecare data cand la birou povestim „amintiri din copilarie” si pe ale mele nu le intelege nimeni (cum sa le spun eu despre Mos Gerila si „ala-bala-portocala” care au venit sa deifameze Craciunul si colindele lui Hrusca-tot a scris Simona despre el si mi-e drag, l-am ascultat in studentie la Sala Palatului si mi-a plans sufletul de bucurie – cand stiu bine ca nu ma pricepe nimeni si se uita toti la mine ca la un fenomen comunist?), de fiecare data cand merg la biserica si ma inchin ortodox atunci cand toti cei din jurul meu se inchina catolic, de fiecare data cand vreau sa rabufnesc ca m-a enervat vreunul (se mai intampla, inca vibreaza in mine sange balcanic :), in toate aceste situatii si in nenumarate altele ma simt singura. Si pun mana pe telefon, imi stresez si imi obosesc prietenii de acasa, o innebunesc pe mama, imi cicalesc sotul (care ma iubeste stoic, si de dragul meu a invatat romaneste ca sa priceapa tot ce zic, mai ales cand zic „la nervi”), mai nou, iaca, scriu pe blog…Incerc sa imi umplu singuratatea, sa imi descarc amaraciunea din suflet si sa nu ma las coplesita de sentimentul asta al neputintei, al departarii. Marturisesc, cel mai greu imi este cand plec din Romania. Atunci ma simt cel mai singura, cand intru pe poarta de imbarcare, cu constiinta mai grea decat valiza, si cand aterizeaza avionul in Lisabona ma simt cel mai singur om…Dar! Simona spunea cu mult calm, seninatate si siguranta ca „a inceput sa priveasca lumea intreaga ca pe patria ei. Si atunci, deodata, s-au topit granitele si n-a mai avut senzatia ca fuge.” Incearca sa nu conturezi singuratatea si distanta. Incearca sa te simti mereu conectata la ce este acasa: ziare online, reviste, carti. Incearca sa mentii vie si prezenta legarura cu cei de acasa, cu cei dragi, cu cei carora le duci dorul. Si acum ne ai pe noi, partase ale aceleiasi experiente, ca sa te imbratisam cu gandul si sa iti tinem de cald, langa inima, aproape.

    Simona, pentru mine povestea ta a redeschis unele rani care nu se puteau cicatriza decat daca erau abordate frontal si lucid. Mi-ai dat o alta perspectiva asupra conditiei de emigrant, am pus punct, cel putin pentru moment, lamentarilor si temerilor ca, daca sunt departe, ii voi pierde pe cei dragi sau ma vor iubi mai putin sau ma vor uita, cu timpul. Am inteles ca totul e in noi, in mintea si sufletul nostru, si chiar daca distanta fizica face mai dificil totul, daca suntem impacati cu noi insine si inconjurati de iubire (chiar si de la distanta), totul e mai usor.Iti multumesc pentru cuvintele de imbarbatare.

    Andreea Z. 28 noiembrie 2008 3:09 Răspunde
  • Simona, trebuie sa fi avut foarte mult curaj sa pleci din tara, de langa famile si de langa Alice si de aceea te felicit pentru asta si pentru puterea de a merge mai departe in viata cu capul sus si sufletul sincer si curat si te felicit, de fapt, va felicit, pe tine si pe Alice pentru aceasta prietenie minunata. Eu una nu cred ca mai exista astfel de prietene. Desi sunteti departe una de alta, va simtiti foarte apropiate si va iubiti mult. Ma face sa ma bucur aceasta relatie dintre voi, dar parca imi pare rau ca nu am si eu o astfel de relatie, in care cea de langa mine sa fie o parte din sufletul meu. Am si vreau sa ofer dragoste dar n-am cui ( ma refer la o fata, la o prietena). Trebuie sa fii FOARTE FERICITA ca o ai pe Alice langa tine cu sufletul si mintea. Felicitari! Va iubesc si lacrimez…!

    Roxana A 28 noiembrie 2008 16:39 Răspunde
  • Sunt fericita ca existati si va consider prietenele mele cele mai bune, chiar daca nu ne cunoastem. Va pup!

    Roxana A 28 noiembrie 2008 16:41 Răspunde
  • Ma bucur ca ai ‘atins’ acest subiect delicat ….

    Cred ca toti avem o poveste – de ce am plecat din tara, si cred ca este foarte important sa nu judecam pe cei care au plecat si pe cei care au decis sa ramina…

    Eu sunt plecata din tara de mica, decizia nefiind a mea, ci a a parintilor mei. 🙂
    Nu stiu cum as putea sa le multumesc (cu adevarat) ca au decis sa-si lase viata lor din Romania si sa se indrepte spre Toronto cu 5 valize ( din care 2 au fost cu carti de Chimie / Fizica, culegeri de Matematica [le urasc si acum :)], basme si poezii de Eminescu) si cu mine …. acum 15 ani si ceva…..

    Ma regasesc in multe din mesajele de mai sus, si mai ales in faptul ca inima este (si va fii mereu) impartita in 2 lumi, Romania – Canada.

    Din multe puncte de vedere ma simt norocoasa, ca am prins radacini superbe din Romania si le-am combiant si continui sa le combin cu cele din Canada.

    Nu pot spune ca mai ma regasesc in Romania, ca fiind parte din aceasi societate, ca as avea aceleasi moduri de gindire, maniere, aspiratii de viata etc, si sincer nu am nici cum,
    HOWEVER, ma regasesc in zimbetul bunicilor mei dragi, pe care ii iubesc la nebunie, in imbratisarea verisorilor mei, ale rudelor mele, ale prietenilor mei care ma cunosc de cind m-am nascut si in acelasi timp ma regasesc in locurile unde mi-am petrecut vacante de neuitat alaturi de cei dragi (Bucuresti, Ploiesti, Sinaia) si asta pentru mine este cea mai frumoasa ‘regasire’ de sine in Romania.

    Imi este greu cind plec de la Otopeni (cu rucsacul plin de revistele Tango de la Miruna si cu snitele si pateuri de la Buni), dar in egala masura abia astept sa aterizez la Pearson (unde pot respira, fata sa simt mirosul de tigari, sau sa fiu ‘luata peste picior’ de baietii de la Control pasapoarte!!)

    Este foarte greu la inceput de drum si mai ales cind esti singur(a)…de acea cred ca cel mai frumos gest pe care il putem face, este sa intindem mina unui prieten(a) nou(a) venit(a). Macar asa tranzitia sa fie mai suportabila….

    Fiecate parte a Oceanului are bune si rele. Important este sa stim cum sa le ‘combinam’ sa ne fie noua bine….

    Te pup Simona,
    Ali ( de pe Sheppard)

    Ali 28 noiembrie 2008 23:20 Răspunde
  • Mare admiratie fata de tine , exceptionale articolele tale..!

    smarandita 29 noiembrie 2008 9:16 Răspunde
  • Buna Simona!
    As fi scris exact la fel daca aveam talentul tau !Nu il am dar ma bucur ca existi.Doar ce m-am intors din Romania.Vacanta a fost absolut superba si toate bogatiile si frumusetile lumii de aici nu pot egala sentimentul de acasa.Dar daca ar fi sa traiesc permanent in Romania …ei bine cu durere in suflet spun NU.Trafic infernal,nesimtiti imbogatiti in Parlament pe spinarea unor amarati si DIVE cretine care cauta miliardari …bleah !
    Ioana – Cayman Islands.

    Joanna 29 noiembrie 2008 9:57 Răspunde
  • Draga Simona,
    Felul in care scrii este o adevarata incantare. Imi place mult de tot umorul de care dai dovada in fiecare articol. Esti absolut geniala! Iti doresc din tot sufletul sa-ti fie bine in Canada pentru ca in Romania e din ce in ce mai rau. Stiu foarte bine ce inseamna dor de parinti si de tot ce ai lasat in urma cand pleci in strainatate, dar, din pacate, toate realitatile pe care le-ai descris atat de bine sunt inca de o dureroasa actualitate…

    Bianca 29 noiembrie 2008 14:25 Răspunde
  • Draga Ina Bixade, esti un om fericit, daca nu traversezi chinurile dilemelor. Ma bucur pentru tine, te invidiez constructiv si incerc sa invat din asta…

    simona 30 noiembrie 2008 5:36 Răspunde
  • Draga Claudia, daca ai plecat de-acasa din dragoste, sterge-ti lacrimile si te rog sa ma crezi pe cuvint ca ar fi alte milioane de candidate la rolul tau, oricind. Suntem multi care am plecat pentru ca aveam nevoie de risc, de aventura si de curatenie sociala, morala. Dar dincolo de aceste impulsuri, s-au cascat multe prapastii. Efectele secundare. Pe unele le-am traversat coborind pina-n adincul lor si alunecind si umplindu-ne de rani, iar pe altele le-am trecut intinzind pod deasupra lor. Important este ca am reusit, am probat ca avem mai multe vieti.

    simona 30 noiembrie 2008 5:42 Răspunde
  • Draga Andreea Z., inteleg ca esti in Europa, deci cu atit mai mult esti in patria ta. In fond, granitele sunt desenate de oameni, cu nebuniile, ambitiile si ciudatenile lor labartate pe milenii de experimente. Europa e pamintul nostru si restul sunt doar detalii. Gindeste-te la cei care-si inchid viata intr-o singura tara – uneori, intr-un singur orasel sau satuc – si doar ghicesc, dramatic, ceea ce se intimpla pe planeta, asa cum am incerca noi sa presupunem cam ce se isca in galaxiile vecine. Noi, spre deosebire de ei, am indraznit mai mult. Am cunoscut mai mult. Am invatat mai mult. Sigur, platim un pret robust, dar avem acces la trairi spectaculoase. Acum avem alta perspectiva asupra lumii in care am fost adusi. Ma bucur daca rindurile mele iti confirma un punct de vedere…

    simona 30 noiembrie 2008 5:49 Răspunde
  • Roxana A., tocmai de-aia am si avut curaj, fiindca am pornit de la ipoteza ca pot pastra oamenii dragi linga mine, chiar daca mi-am facut cuib peste Atlantic. Speriata de dramatismul despartirilor, am inceput sa inventez modalitati prin care ii am aproape oricum. Desigur, tehnologia mi-a fost partasa, altfel ar fi fost trist. Imi povestesc romanii veniti aici acum 20-30 de ani ca scriau scrisori pe coala de hirtie si li se termina cerneala cind le era fraza mai senina, incarcau stiloul plingind si scriau mai departe. Telefonul costa 3 dolari minutul, deci sunau acasa o data pe luna, cinci minute, cit sa auda vocea cuiva iubit si sa aiba combustibil pentru plinsul imediat urmator. Era spectaculos de rudimentara comunicarea – si, in egala masura, torturanta. Azi, desi iti poate parea un argument prozaic, pirtiile comunicarii ieftine si rapide ne-au salvat sistemul nervos de la extinctie.

    simona 30 noiembrie 2008 5:55 Răspunde
  • Ali din Sheppard, tu esti un copil atit de bun… In Romania, sunt mii de oameni care traiesc ca si cum ar fi emigrat in alt sistem solar. Teoretic si reflex, noi, cei plecati, suntem ingratii care si-au uitat radacinile si si-au ignorat familia. Dar acasa, in tara, sunt atitia destepti care-si suna parintii o data pe luna, trei minute, desi au o traista de celulare si-o turma de interneti. Sunt atitia care-si tradeaza tara locuind la sinul ei. Nu, ei nu pleaca din tara, in schimb o ciuntesc si-si bat joc de ea, prin atitudinea lor execrabila. Si-atunci, draga Ali, suntem noi cei mai rai dintre paminteni sau ei, cei care stau acolo fiindca inca mai e cite ceva de furat si e pacat sa stinga lumina inainte de-a stoarce tot?
    Parintii tai te-au dus intr-o lume care iti respecta identitatea ta de om. Au stiut ca, intr-o zi, radacinile tale vor vrea apa din Romania, ca ai sa suferi dupa tara ta si-ai sa privesti in urma si-ai sa tinjesti. Dar au sperat mereu ca ai sa-i ierti, fiindca, in schimbul acestor nostalgii, ei ti-au daruit o sansa si-o perspectiva pe care nu le are oricine. Ei ti-au daruit inca o tara. Inca o viata, Ali.

    simona 30 noiembrie 2008 6:04 Răspunde
  • Draga Smarandita, iti multumesc, ma coplesesti. Urmarea directa a acestui fapt e ca nu mai am replica, uite… 🙂

    simona 30 noiembrie 2008 6:05 Răspunde
  • Joanna, asa cum insinuam si-n celalalt raspuns catre tine, tu ai priceput exact formula dupa care functionam aici. Structura mea e identica, recunosc fiecare suspin din cele ce-mi spui. De aceea, fiecare vorba de-a ta mi-e analgezic.

    simona 30 noiembrie 2008 6:08 Răspunde
  • Draga Bianca, iti multumesc mult! Iar in rest… nu sunt mindra ca am plecat din Romania; in schimb, in ciuda oricarei ratiuni, ma bucur ca am venit in Canada. Din multe, minunate motive…

    simona 30 noiembrie 2008 6:09 Răspunde
  • Draga Simona,sunt prima oara aici cu tine..desi…intru adesea pe blogul tau…Nu-mi pot exprima altfel sentimentele fata de tine asa incat o voi face direct-Te iubesc!Mi-esti draga si crede-ma distanta dintre Canada si Romania pare insuportabil de mica…Te-am descoperit gratie lui Alice…am suferit impreuna cu ea si tine…si v-am inteles deopotriva…Din fericire si eu am o prietena la fel de buna…,la f el  si tine a ales la un moment dat calea plecarii din tara si desi Italia nu este departe ,m plans ca o nebuna in clipa in care am stiut ca trece granita….Iarasi din fericire …acum este din nou acasa…ma bucur imens ca o am aproape ,dei locuim la 300 km distanta!!Imi promisese la plecare ca vom fi mereu impreuna,ca internetul ne va suplini cestile de cafea ocazionale ori poate telefoanele prelungi…dar revenirea ei in tara….m-a fericit…Nu te condamn ca ai plecat…si nu trebuie sa regreti atata timp cat asta a fost decizia ta…Ai multi prieteni,m-ar onora sa ma consderi si pe mine asa…si cum ii spuneam cuiva drag mie…chiar de curand….atata timp cat cineva iti simte lipsa…nu ai de ce sa te simti nefericita…Iar tu….atat de departata Simona…pe mine m-ai fericit enorm acum cateva zile cand in sfarsit am gasit prima carte a ta…dupa ce incercasem sa o comand pe internet…(merntionez ca am ineceput sa te citesc cu „Codul nebunelor maniere „)Esti atat de umana,reala…si sensibila…incat nu m-as satura niciodata sa citesc ceva scris de tine…

    OANA 30 noiembrie 2008 23:11 Răspunde
  • Draga Roxana…dupa ce i-am scris Simonei am citit comentariul tau…Exista astfel de prietenii…Prietena mea….,sora mea cum vreau sa-i spun ,este alaturi de mine din prima zi de liceu….De atunci…au urmat anii de facultate,primele iubiri,nenumaratele deziluzii…Ea a fost mereu alaturi.Am fost colege de banca,in liceu,apoi de camera si facultate….Am trecut impreuna si peste socurile maritisului….si desi eu am parasit orasul natal…ma aflu in Constanta,iar ea in Ploiesti…o am mereu aproape…Si asta de 25 de ani…Soarta ne-a daruit copiii aproape in acelasi timp…Ramane in continuare…prietena mea,confidenta mea..,draga mea sora…..

    OANA 30 noiembrie 2008 23:22 Răspunde
  • OANA, n-am spus ca nu exista astfel de prietenii, dar sunt trista ca nu am inchegat si eu o astfel de prietenie. Am prieteni destui dar nu am pe nimeni atat de aproape. Bravo, felicitari ca ai o sora cu car te intelegi atat de bine. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa am o sora, dar din pacate…nu o am.

    Roxana A 1 decembrie 2008 15:58 Răspunde
  • Oana, draga mea, citesc la miezul noptii ceea ce-mi scrii – la noi e 7.00 dimineata. Din iarna mea, catre toate iernile lumii, trimit ginduri peste ginduri peste ginduri. Esti prea buna cu mine, sa stii ca sunt un om ingrat in esenta, fie si daca e sa judeci dupa plecarea mea din tara. Mi-am justificat fuga, adica sentimentele, nu spun ca as fi facut neaparat ceea ce era just. Poate ca eram mai curajoasa daca ramineam in Romania si infruntam harababura – ori invatam sa traiesc cu ea, in fond sunt o persoana adaptabila. Te sarut si-ti multumesc!

    simona 3 decembrie 2008 8:06 Răspunde
  • o greseala asumata e pe jumatate iertata….asa spune o vorba romaneasca…Te apreciez cu atat mai mult cu cat recunosti ranile neinchise…dar considera ca la acel moment asta a fost cea mai buna decizie pe care o puteai lua. Draga prietena.iti sunt alaturi… ,te admir…si astept a 3a carte….cu sufletul la gura!!!

    Oana 4 decembrie 2008 16:04 Răspunde
  • Deunazi, privindu-ma cu deznadejde, un coleg de serviciu mi-a spus: „Nu stiu cum am putut sa fac un copil in tara asta nenorocita! Si nu stiu cum o sa reusesc sa-l cresc frumos, inconjurati fiind de atita gunoi!” M-am intristat. „Te gindesti sa emigrezi?” Stiam raspunsul. „Mi-e frica. Nu cred ca sunt in stare sa-mi schimb viata.” Probabil ca cei mai multi dintre aceia care s-au gandit ca le-ar fi mai bine in alta parte au renuntat dintr-un motiv similar. Curajul, increderea in sine, forta psihica ii caracterizeaza pe cei care vor sa traiasca demn acolo unde exista notiunea de demnitate sau pe cei care se lupta sa traiasca demn pe taramul unde omenia reprezinta doar un arhaism? Avem, oare, un raspuns?

    Este esential ca oamenii sa-si asume responsabilitatea pentru demersurile proprii. Privindu-se in oglinda, oricare-ar fi acea oglinda.

    Am incercat, in calatoriile-mi prin lume, sa adaug cate ceva in sacul pe care-l port in spate, sa pot darui macar povestiri celor care n-au norocul meu. Povestiri despre demnitatea si omenia de care vorbeam, despre bun-simt, asertivitate, empatie, distinctie si cate altele…
    Imi spun ca nu plec din tara pentru ca mi-ar fi imposibil sa produc rupturi afective. Sper sa nu fie doar un pretext, bine cosmetizat la nivel subconstient.

    Simona Catrina, sa nu te opresti din scris nici daca orbeste si surzeste toata omenirea!

    ana endale 5 decembrie 2008 16:49 Răspunde
  • Mi-a placut partea cu bunul simt al intelectualului. In fiecare zi ma lupt cu treaba asta, nu ca as fi eu intelectuala, dar bunul simt ma caracterizeaza. Imi repet in fiecare zi ca eu sunt cea normala, ca buna crestere e o virtute si ca nu trebuie sa ma schimb. Dar mai cred ceva, ca nu trebuie sa plecam toti din tara asta, sa nu le-o lasam burtosilor si nesimtitilor, ca trebuie cineva sa li se opuna. Si mai cred ca trebuie sa le dam speranta copiilor nostri, ca intr-o zi cel cu bun simt va sta in fata sa cum e normal. Nu vreau sa emigrez…..

    maria 7 decembrie 2008 11:59 Răspunde
  • Oana, ma ierti si tu, ma iarta si propria-mi viata, iti multumesc pentru gindurile tale.

    Ana Endale, schimbarea, fuga, exilul – toate astea sunt optiuni atit de personale, incit nu ma aventurez in nicio pledoarie. Iti sunt atit de recunoscatoare pentru ceea ce-mi scrii…

    Maria, draga mea, stiu ce spui si ai dreptate, tu gindesti cu mult mai etic si mai curajos decit mine. Este si motivul pentru care-mi fac seppuku mental, ori de cite ori imi analizez anumite (foste) optiuni.

    Va multumesc tuturor!

    simona 8 decembrie 2008 10:33 Răspunde
  • Buna Simona,

    Nu ma cunosti. Am ajuns aici vazand numele tau ( identic cu al unei foste colege) la Miruna in blogroll. Nici eu nu te cunosc. Am vazut pozele si am inteles ca esti departe. Am citit cum ai ajuns acolo, de ce ai plecat de aici si pielea mi s-a facut „ca de gaina” si am un nod in gat. Inexplicabil as spune. Si totusi normal. O sa-mi permit sa vin des aici, si tu ai face bine sa stii, ca noi ( vezi acum fac si eu parte dintre ei) cei care te citim, suntem aproape, atat de aproape ca ne poti spune orice.

    nina 10 ianuarie 2009 19:58 Răspunde
  • Chiar daca ai ajuns intimplator la mine, draga Nina, nu pot decit sa ma bucur ca hazardul mai lucreaza si in favoarea noastra, nu doar pentru inamici, cum mi se nazarea mie 🙂 Te astept pe blog de cite ori iti face placere sa rizi si sa plingi cu noi, avem multe de spus si de ascultat… Multumesc!

    simona 11 ianuarie 2009 11:07 Răspunde
  • Simona noastra cea de toate zilele si de toate noptile – raspunsul asta are un titlu! El se numeste „Sansa de a pleca”. M-am apucat necugetat de citit confesiunea ta de pe blog „De ce am plecat din Romania” in cursul orelor de program. Eram avertizata ca scriitura ta ma scoate din suflet si din minti si totusi am riscat. Am sa las deoparte lacrimile, de ne-explicat sefului meu care ma intreaba grijuliu „Ai probleme? Ai nevoie de liber” (Doamne fereste, cum suntem proaspat pocniti de „criza” sa am probleme si sa vreau liber! Ha!), am sa las deoparte gestul neterminat cu care incepusem sa mangai ecranul ca si cand ti-as fi mangaiat obrazul….si-am sa ma concentrez asupra a ceea ce simt, de m-am apucat sa bat haotic in taste…
    Dincolo de toate tribulatiile, de toate frustrarile, de greutatea cu care te adaptezi (sau nu!) unui mediu nou, unei tari noi; dincolo de lacrimile mamei si prietenei de-o viata, dincolo de amintirile pe care nici macar nu le lasi in urma, ca le porti in suflet; dincolo de dorul nebun, dorul inlacrimat, dorul insinuant de care scapi peste zi doar ca sa-l regasesti noaptea la ceas de taina cu capul pe perna pe care tu te chinui sa adormi ….ei bine, draga mea Simona draga, tu ai avut SANSA sa pleci! Da, e o sansa, si sa ma ierte Dumnezeu cum gresesc eu acum – ca n-am trecut prin ce treceti voi, care ne sunteti departe!
    „Dar atunci cind pamintul meu nu mi-a mai recunoscut pasul si cind barbatul meu nu mi-a mai recunoscut plinsul, am plecat”
    Simona, Simona….ce frumos ai stiut spune tot, tot, tot in fraza asta! Da-mi voie sa-ti spun varianta mea: („Dar atunci cind pamintul meu nu mi-a mai recunoscut pasul si cind barbatul meu nu mi-a mai recunoscut plinsul….” )mi-am cumparat pantofi noi, cu un numar mai mare (macar picioarele sa nu ma doara!) si-am calcat cu grija pe langa urma pasilor mei, ca sa-l pacalesc (pamantul), sa nu stie ca ma intorc – asa cum fac toti criminalii! – la locul faptei! Si cand barbatul meu nu mi-a mai recunoscut plansul, mi-am inventat un suras nou (n-am putut chiar ride, sa ma iertati!) iar cand surasul meu cu gust de rana l-a facut sa ma confunde cu o femeie noua am rugat mersul meu cel nou sa ma duca in alta parte, in alta casa, in alta inima…..si am ramas! Dar am vrut disperat sa plec, am vrut sa am sansa asta, de a cunoaste alta lume, alt pamant, alte seve…am vrut sa-mi valvoreasca parul alt vant, decat cel din Dristor, Bucuresti, Romania! Si-am vrut sa pot sa astern intre mine si durerea mea ceva mai mult de 5 statii de tramvai (care vaaaaaaiiiii, puteau fi „facute” si la picior, in maxim o ora juma’ – ca eram atat, atat de tanara!!!!)…si-as fi vrut sa pot tranti o usa etansa de avion intre mine si deceptiile mele, intre mine si fostul meu barbat, intre mine si fostul (fostii) mei angajatorii, care fara exceptie si-au imaginat ca in salariu intra si atributii sexuale si/ sau casnice!!!!
    N-am avut, Simona, sansa asta! N-am avut, dragelor, scriitoarelor, sansa asta! Am ramas! Si asa cum tu (voi) ati plecat sa (va) cuceriti lumea si dreptul la dragoste asa eu (noi) am ramas aici sa facem acelasi lucru! E diferenta de meridian, de continent, de mentalitate. Dar nicaieri, nu, nicaieri nu e usor! Insa atunci cand va ia plansul, cand va ineaca frustrarea, cand va copleseste dorul, va rog pios si cu respect sa va ganditi la un singur lucru: oricand, in orice moment, facand un efort (financiar sau moral!) VOI va puteti intoarce ACASA!!!!! Noi suntem aici! Unde sa (mai) plecam?????
    Te imbratisez Simona, iti scriu sa-ti spun povesti! (mai crede-ma putin, stiu ca doar gura a fost de mine lately!)

    Anca G 28 ianuarie 2009 13:21 Răspunde
  • Simona,

    Deci tu traiesti in Canada, la Toronto? Aveam senzatia ca iti porti inca resemnarile pe dulcile plaiuri mioritice. Acum inteleg; mirarea mea s-a stins, caci explicatia l-a facut knock out pe cocosatul semn de intrebare.
    Am pornit pe urmele pasilor tai, sa-ti sorb cuvintele, sa-mi hranesc foamea si setea, sa-mi potolesc colecistul, cum bine zici, caci ma zbuciuma si pe mine multe din zbuciumurile tale. Am impresia ca mi-am gasit…ceva ce caut de mult, nu stiu exact cum sa descriu, un suflet, o minte, care vibreaza pe aceleasi acorduri ca si mine. Desi nu te cunosc, parca te-as cunoaste, cam asa ceva…
    Eu traiesc acum in Olanda, sunt plecata din 2001 sa-mi hranesc cautarile si zbaterile. Tara asta n-am ales-o eu, ci munca de pionierat facuta de sotul meu, plecat cu un an inainte cu o bursa de master si apoi inrolat intr-un doctorat. Si ajunsa aici, a trebui sa ma „adaptez la mediu”, asa ca am facut si eu un master, apoi un doctorat, acum un postdoctorat…la inceput mai mult de nevoie, decit de voie. Mi-am sustinut doctoratul la finele anului trecut si acum ma lovesc de „sindromul timpului liber”, timp liber ca nu a prea existat in ultimii sase ani si pe care acum incep sa-l simt si sunt in starea in care „il devorez”, mai am un pic de progresat catre „il savurez”.
    Si dintr-o carte in alta am ajuns in pasi de Tango pe site-ul vostru si sper sa dansam impreuna o bucata de vreme. Ma bucur mult ca am dat de tine, cred ca te caut de mult…
    Nu sunt un om care sa am in viata un model uman, un ideal…admir diverse accesorii si uneori incerc sa imprumut (daca simt ca mi se potriveste) cite ceva de la persoanele deosebite pe care le intilnesc. Admir mintea ta ascutita, talentul tau literar, curajul de a spune lucrurilor pe nume. Multe din articolele tale imi merg direct la inima. Imi pare rau ca nu sunt acum in Romania doar pentru a cumpara cartile tale. Sper ca le voi gasi insa in vara, cind am sa merg sa-mi vad parintii.
    Succes in tot ce faci!

    Dea Valma 16 februarie 2009 15:40 Răspunde
  • Anca G,

    Imi place tare mult cum scrii si ca iti pastrezi simtul umorului.
    Sa stii ca nu-i asa de simplu nici pentru noi sa ne intoarcem acasa. Nu tine numai de posibilitatile „materiale”. E greu, dupa ce te-ai invatat sa-ti indulcesti ceaiul cu miere sa-i simti din nou amarala…
    Daca s-ar putea acum, acum m-as intoarce! Daca as stii ca as gasi un job in care sa am satisfactia si recunoasterea pe care o am aici, dar mai ales un sef cum am aici, si e inutil sa intru in descrieri amanuntite, caci traind si muncit in Romania nici cu gindul nu gindesti ce inseamna de fapt aceasta „normalitate” de care vorbesc eu pe piata muncii…, ca angajatul are si el o gramada de DREPTURI! (Sper ca sesizezi ca nici nu am adus vorba de bani!)
    Si pe un alt plan ar fi cam urmatoarea idee. Sa presupun ca am suficienti bani si ma intoarc acasa si imi construiesc o casa (atentie! casa, nu vila) si am tot ce imi trebuie. Dar oare drumul pe care eu trebui sa merg pina la casa mea, in ce stare e? Dar oare cozile la care va trebui sa stau ca sa imi paltesc facturile, cit de lungi sunt? Functionarii cit de sictiriti? Citi or sa ma injure si ameninte in trafic? Cite spagi ar trebui sa dau daca voi avea o problema de sanatate? Si cite si mai cite?
    Nu e deloc simplu sa te intorci si sa pretinzi sa ai parte de „normalitate” in Tara Absurda…
    Si tot sper, de la un an la altul, ca poate la anu’ se va mai schimba ceva, in bine, si ma voi mai apropia un pic de casa, macar cu gindul…Dar deocamdata ramine doar la anu’…si la multi ani!

    Dea Valma 16 februarie 2009 16:25 Răspunde
  • Draga Simona,

    Am ceva informatie pentru tine (deformatie profesionala, nu ma pot abtine!), care s-ar putea sa-ti schimbe viziunea asupra ideii ca AND-ul e „de vina” si ca asa „ti-e scris” (in materie de personalitate, caci asta ziceai tu de fapt prin „Un ADN timpit, dar va trebui sa coabitez decent cu el”). E adevarat, ne nastem cu un material genetic care teoretic nu se modifica de-a lungul vietii. In realitate insa, se poate modifica cite putin, asa cum se intimpla si in cazul cancerului si in multe alte boli sau disfunctionalitati, datorita uor mutatii genetice. Mutatiile astea, pot printre altele, sa inactiveze partial sau total o gena. Mai sunt si alte mecanisme pentru acest „gene silencing”, nu sunt inca total elucidate, dar sunt pe cale.
    Asa ca, ce vreau eu sa spun e ca poate mai avem scapare, mai exista speranta si pentru noi sa inactivam niste gene, ori pe cele responsabile de spiritul de patriotism si sentimentul de vinovatie ca ne-am parasit patria mama, ori pe cele legate de lipsa de toleranta in fata nesimtirii crase, si sa traim fericite pina la adinci batrineti.
    Cind aflu „reteta” o testez intii pe mine si aca functioneaza ti-o dau si tie si cui mai are nevoie 🙂

    Dea Valma 17 februarie 2009 0:34 Răspunde
  • Draga DeaValma,

    Am citit la „Filme dureri si filme leacuri” postul Alinei G care iti atragea atentia ca mie mi-ai raspuns nu ei….Si cum numa’ ce trec printr-o frustrare majora, permiteti-mi un drept la replica fulminant:

    Nu vinerea trecuta ci exact cealalta (6 februarie) am plecat de la birou val vartej. Destinatia: spital/ medicul de familie. Intre Craciun si Revelion am avut o pneumonie cumplita, pe care nu am apucat sa o tratez decat cu antibiotic si o crasa indiferenta deoarece luna ianuarie este pentru mine una „de tevatura maxima” (te-am citat Simona, am pus ghilimelele cuvenite :-)!). O tuse latrata si oarece dificultate in respirat m-au trimis pe 6 februarie la spital caci presimteam (si aveam dreptate!) o revenire (razbunare?) in forta a pneumoniei neglijate. Medicul meu de familie, atent si grijuliu, pe care nu-l deranjez nici macar odata pe an si care m-a vazut la fata de maxim 5 ori in 10 ani (incluzand vizitele cu fiica-mea! – nu ma pling, multumesc lui Dumnezeu de sanatate imbellsugata, dar ca idee, cam cat il deranjez) mi-a spus ca am asa, o usoara bronsita si ca vazand ca vine w/e sa ma duc linistita acasa si sa revin luni pentru investigatii/ internare. Il intreb : „dar daca fac febra si se agraveaza peste w/e?”. Imi raspunde: „vaaai, da’ nici poveste de asa ceva, nu e atat de grav e doar o tuse”. Nici antibiotic nu mi-a prescris. Ma rog…to make long story short, peste w/e au venit 3 salvari, ultima echipaj SMURD. Care disperati de viata s-au chinuit cu ce au stiut ei mai bine sa-mi scada febra (40 cu 2, am 35 de ani!) timp de 3 ore, de-i adusesem la disperare. Am suferit ca un caine, pneumonia a fost de data asta faza acuta, dupa 4 zile in sir de antibiotic inca faceam febra 38.5. Ma rog….m-am dus la dobitocul de medic de familie (l-am schimbat intre timp, imi cer scuze pentru expresia ireverentioasa!) sa-mi transcrie medicalul dat de medicii de la SMURD (10 zile batute pe muchie). Inafara de faptul ca mi-a dat numai 5 zile („nu pot doamna sa dau retroactiv” – ce daca eu fusesem inca de vineri de pe 6 la el, concediu am vazut doar de pe 9 pe 13) mi-a trecut si codul gresit pentru care – in loc sa ma plateasca cu 100% cum era normal caci a fost o urgenta medicala! – ma vor plati cu 75%. In plus, salvarile care au venit si au plecat m-au costat aprox RON 200 (about EUR 46) la negru evident, iar medicamentele alti RON 700 (about EUR 200), necompensate desi sunt platitoare de taxe catre Casa de Sanatate dar deh, medicul de familie nu a lucrat in w/e si nici n-a apreciat starea mea vineri cand m-a evaluat ca fiind una grava (sic!). In rest, stau si tusesc decent dar imi fac slujba cum pot mai bine si iau in continuare antibiotic pana miercuri (azi e marti, Doamne ajuta!). Si ca sa-ti raspund la intrebare: drumul meu catre casa e plin de gropi si de un trafic infernal, de soferi nervosi si necivilizati (sa nu crezi ca ma exclud din tagma asta, n-am incotro!), de echipaje de politie care mai mult incurca decat descurca nodurile de circulatie……casa mea e un apartament de 2 camere care apartine partenerului meu dar pentru a carei renovare am luat eu credit, pe care il platesc fericita pana in anul 2012, cu facturile de plata insa situatia s-a mai ameliorat, a patruns si la noi timid online bankingul si ne chinuim ce sa facem?!? La aia cu spaga pentru problemele de sanatate ti-am raspuns si inca foarte detaliat :-)……
    Si stau in continuare in Romania! Pentru ca aici am apucat sa fiu, pentru ca aici e mama, tata (oamenii aceia splendizi de care va povesteam intr-un alt post, la alt subiect!), pentru ca aici e bunicul meu iubit de 83 de ani (care face 84 pe 23 februarie si sa mi-l tina Dumnezeu!) pentru ca aici e mormantul bunicii mele care a murit anul trecut, la care plang cu sughituri, de dor si de neputinta, rar…nepermis de rar….jenant de rar….
    Stau in continuare in Romania ca aici mi-s dorurile toate si pot sa spun „mi-e dor” si sa fiu si inteleasa! Stau in continuare in Romania, desi mi-e draga Viena, pana la lacrimi draga! Desi imi place Frankfurt-ul de mor, desi visez noaptea uneori Londra si „Fantoam de la Opera” cu acordurile ei insinuante…..desi mi-e in suflet Roma si Collosseo….incredibilul Collosseo!!!! Stau in continuare in Romania pentru ca aici are scoala mica mea Tania, pentru ca de abia a invatat sa mearga cu transportul in comun pana acolo si e atat de fericita ca rid printre lacrimi (ca ea se vede mare, prapadita!)….Stau in continuare in Romania pentru ca nu am avut sansa sa plec si pentru ca stiu oricum ca si voi, dragii mei de departe, aveti de purtat razboaiele voastre, de rafuit povesti si dileme, si mi se pare dramatic, dramatic ca atunci cand plangeti, injurati, iubiti trebuie sa ganditi asta (si) in olandeza, engleza, spaniola, italiana, etc………Stau in continuare in Romania nu dintr-un patriotism ruginit ci din faptul ca ma leaga aici radacini solide pe care nu le (mai)pot rupe fara sa ma ofilesc, fara sa mor….
    Toate cele bune, va imbratisez cu drag, mai Simona, unde esti suflete?!? :-)) I miss you, mi-e dor, mi manchi…..a?
    Va pup

    Anca G 17 februarie 2009 11:54 Răspunde
  • De ce am plecat, de ce-as mai fi ramas?! Ma gandeam de ceva timp sa scriu despre viata mea care se desfasoara pe alte coordonate geografice decat Romania. Si nu doar atat. Despre cum se vad lucrurile atunci cand esti departe de ai tai, de locurile natale. Realizez acum ca de fapt mi-a fost frica sa incep sa scriu, de teama de a nu fi patetica. Atit de mult s-a scris si cu atit de multa patima, fara un echilibru, incat orice subiect pe aceasta tema poate duce in derizoriu. In fine, ma avant!
    Asadar, de ceva timp traiesc un vis frumos. Aproape ireal. M-am aventurat in necunoscut, asumandu-mi si posibilul esec. Am avut insa parte si de bune si de rele. Nici macar nu stiu daca a fost asa cum mi-am dorit. Nici nu am incercat macar sa-mi imaginez “cum ar fi daca”. Nici macar nu stiu exact ce am cautat si de ce am ales acest drum. A fost ca un chalenge cu viata, cu devenierea. Si am spus «pourquoi pas!». Da, am ales Franta sau Parisul m-a ales pe mine. Nici macar nu conteaza cine pe cine a ales.
    Stiu sigur ca am cautat o existenta (mai) linistita, in care sa fac loc lucrurilor pe care mi le doream sa le cunosc, sa le vad, sa le aud, dar mai ales sa le traiesc. N-am sa spun ca am plecat pentru ca ma saturasem de ceva anume. Cred ca odata ce crescusem cu toate, ajunsesera oarecum sa fie parte din firesc. Le percepeam ca fiind un dat si le acceptam poate prea resemnata. Am avut insa oportunitatea de a incerca si altceva. De a incerca marea cu degetul. Si nu am spus nu. Si am profitat la maximum de tot. Si e frumos, si e linistit, si e bine, si e foarte bine.
    Insa doar aici, doar acum, am realizat cat de importanta este Romania pentru mine. Imi lipseste veselia oamenilor, caut obiceiurile noastre, locurile vazute si cele nevazute. Dar mai ales imi lipsesc oamenii dragi. Prietenii mei de toata viata. Prietenii mei care ma cunosc atat de bine. Daca nu as iubi toate astea ar fi ca si cum nu m-as iubi pe mine. O parte din Romania face parte din mine.
    Am incercat insa sa merg mai departe si odata cu trecerea timpului am ajuns sa spun si eu ca si altii, ca acolo unde esti cu oamenii dragi, acolo este casa ta. Franta mi-a demonstrat, odata in plus, ca pentru a putea gusta din frumusetile ei, trebuie platit un pret. Pretul propriei acomodari, pretul schimbarilor de optica si viziune asupra a ceea ce ai fost si asupra a ceea ce vei deveni. Un pret care pentru unii poate parea prea mare, insa pentru mine este un raport corect. Aici am invatat ca fara disciplina nu se poate avansa si ca fiecare este responsabil pentru el. Aici am realizat cat de mult ai nevoie in viata de sansa. Treptat am inceput sa fiu mai toleranta cu ceilalti si mai exigenta cu mine insami.
    Insa inainte de toate aici, am invatat ca traiul departe de tara natala este o experienta de viata care merita traita. Nicaieri nu este o viata perfecta, insa trebuie aleasa calea care te face implinit. Implinirea ca te ajuta sa gusti din toate, petit à petit…

    LZ 5 mai 2009 16:23 Răspunde
  • Si eu mi-am condus prietena, Evelina, la aeroport anul asta. Nu am simtit greutatea lipsei ei decat dupa ce usile s-au inchis in urma ei. A plecat din tara forever, cu un geamantan mic si cu un suflet plin de asteptari. Ii este mult mai bine si, desi imi e un dor nebun de ea, nu as dori sa se intoarca. Eu apartin, din diverse motive, acestei societati, ea nu. O iubesc si ea stie asta, chiar de sunt sau nu cu ea. Suntem ca voi doua.

    Ana 16 decembrie 2010 15:55 Răspunde
    • Ana, bine ai venit… Asta e un material pe care l-am scris acum doi ani, dar in perioada asta din an, l-am simtit naucitor de actual, habar n-am de ce. Te inteleg, despartirile au contraindicatii fatale, dar, pe de alta parte, totul se transforma in ceva fermecator de ciudat. Si interesant.

      Simona Catrina 16 decembrie 2010 17:44 Răspunde
  • Suberb!Te citesc cu deosebit interes,imi faci ziua mai frumoasa si ma bucur ca exista oameni ca tine,sa ne lumineze zilele,viata.Fiecare ne cautam sensul,nu toti il gasim.Si eu am plecat din Romania la fel de trista.
    Te pup.

    loredana 16 decembrie 2010 21:37 Răspunde
  • simona, scrii devastator de coerent ce simti si traiesti si imi transmiti perfect starile tale, nu situ daca sa ma bucur sau sa te compatimesc ca totusi te-ai intors in romania, asta, vei vedea tu, oricum, daca ai plecat odataaaa stiiiii mersuuu’, e chestie de decizie unde vei alege sa traiesti; daaaaar se pareeee ca esti fericitaaaa aiiiiici, daca nu ma indel, ai tecut peste toate angoasele; plus, ai har, te pretuies, numai bine de la buzaul natal 🙂

    wind 17 decembrie 2010 12:34 Răspunde
    • Wind, nu neg, am trecut peste multe angoase de cand am revenit in tara. La inceput, am avut cateva stari vecine cu disperarea (nu erau doar vecine, de fapt, erau contopite). Intr-adevar, au inceput sa se atenueze, chiar daca nu exista un motiv puternic pentru asta. E o chestiune de timp, care e un panaceu si uite ca ajuta. Multumesc frumos!

      Simona Catrina 17 decembrie 2010 14:04 Răspunde
  • „Dar atunci cind pamintul meu nu mi-a mai recunoscut pasul si cind barbatul meu nu mi-a mai recunoscut plinsul, am plecat.”
    Si eu am fost plecata 5 luni in paris si la un moment dat, de atata dor de tara, parca nici turnul nu mai parea ca-n visele mele. Uneori insa, regret ca m-am intors. Romania, ca om, nu imi ofera mai nimic material. Prietenii, in schimb, ma fac sa raman aici, sa ma lupt, sa”devin cineva” fara compromisuri de care maine, in zori, sa-mi fie rusine.

    teogirl 31 octombrie 2011 20:41 Răspunde
  • Simona catrina si teogirl, nu disperati ! Cindva, undeva, Romania va prospera din toate punctele de vedere. Inca sintem europeni.

    gogaie 3 mai 2012 11:25 Răspunde

Dă-i un răspuns lui LZ Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title