„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Ghidul micului sinucigas cretin

de

Mi-a fost dat sa vad oameni care au gusturi bune in materie de sinucideri. Caderi de pe zgiriie-nori, otravuri fine, vene decupate in bai de marmura neagra, supradoze la moda.

Am vrut sa va vorbesc mai intii despre African Lion Safari, in general – o rezervatie fascinanta din apropiere de Toronto, unde poti intra cu masina si ai ocazia sa-ti alimentezi fanteziile reprimate, de aventurier prin savana (ceea ce n-ai sa fii cite zile-oi avea, probabil). Animalele umbla libere si, din acest diafan motiv, esti somat sa nu-ti dai fundul jos din masina, deoarece va fi si ultima ta greseala. In fond, nu numai Bambi salta pe carosabil, ci si leii, panterele si rinocerii. Evident, cu toata libertatea si democratia, exista un gardut discret intre ogorul cu lei si cel cu antilope – din ratiuni logice de autogospodarire si prevenire a pagubelor (sunt totusi pe inventar). Dar nu e niciun gardut intre omul prost si leoaica desteapta.

Am vazut acolo idioti care, ca sa filmeze ei mai bine leul, pe cind animalul casca de-i trosneau falcile, deschideau (cel putin) geamul portierei si se atirnau in afara, din mers, la citiva metri de jivina care deja se lingea pe bot. Masinile dungate ale ingrijitorilor rezervatiei treceau in viteza, cu o portavoce care se voia salvatoare, si somau cretinul sa-si retraga capatina in carapace, fiindca felina ii poate smulge jugulara dintr-un salt, intr-o cincime de secunda. Dar nu, boul (ca doar trebuia sa se alinieze la politica parcului) nu voia, el rinjea si, desi avea si copil pe bancheta din spate, isi etala curajul lui de superman mai mic, insistind sa provoace carnivorele. Probabil ca leul s-a dumirit cu ce pacoste de om are de-a face si, considerindu-l cu termenul de garantie depasit, n-a riscat o indigestie, i-a crutat viata lui neghioaba.

Am vazut si la Safari, si in alte imprejurari, oameni care-si tin vietile prin buzunare, prin pungi de plastic, prin husele camerelor de filmat. Care alearga si cad in spagat in crapatura usilor de la metrou, sa-l prinda, sa nu plece trenul fara ei, ca e nasol, urmatorul vine abia peste doua minute. Care merg cu 200 la ora fiindca au masini bune, fiindu-ne clar noua, tuturor impiedicatilor care ne tirim cu 120, ca dumnealui n-a priceput nimic din lectia cu viteza si inertia, probabil la ora de fizica avea urechile indopate cu casti.

E lumea plina de imbecili care, dupa ce ca nu stiu sa moara elegant, n-au macar bunul simt sa moara siguri.    

PS: Multumiri bunului meu prieten Silviu Zafiu, pentru fotografii.

DSCF6561

DSCF6574

DSCF6583

DSCF6639

sim_video

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Superbe poze….cel mai mare regret al meu legat de tara in care traiesc e ca nu am reusit sa fac ceva studii de cercetare pe zoologie(de-aia naturala , nu urbana!) ca nu ai unde, nu ai cu ce, si ca sa fim si sinceri nu prea ai ce vedea in arcul Carpato-Danubiano-Pontic..asa ca m-am limitat la jungla orasului si la a studia si trata lighioanele care o populeaza….
    Cat despre neghiobi si neghiobii,ma incearca o senzatie de deja-vu….dar, macar acolo isi risca viata sa vada un leu…la noi merg pe munte in pantofi cu toc cui si/sau bascheti la -10C….macar acolo merg cu 200 km/ora pe autostrada….la noi apasa acceleratia la pamant pe un drum numai bun de un exercitiu militar cu tancuri…..si exemple sunt multe, nu chiar marunte si presarate cu pilde si de multe ori cate un necrolog….nu am sa uit niciodata cu cat umor ne intreba dimineata proful de medicina legala daca ne-am uitat la stirile d ela 17….sa stim si noi cazurile care sunt noi…sa-mi iertati sadismul !
    Si culmea e ca de cele mai multe ori soarta tine cu neghiobii…

    irina 27 octombrie 2009 16:21 Răspunde
  • Doamne, multe idei au capitalistii astia, au adus si safari-ul mai aproape, sa fie „convenient”. Iar unii beneficiari, se pare, se cred tot la supermarket, nu cred ca leul e pe bune, ca sa spun asa. Imi place mult si poza aceea cu dosul de masina si dosul de maimuta atasat.

    amalia 28 octombrie 2009 9:14 Răspunde
  • Irina, in Romania s-ar putea face multe, daca ar exista un pic de bun simt la nivel guvernamental. Avem resurse fantastice, altii ar fi trait exclusiv din turism, daca erau in locul nostru. Dar ne vom opri la un oftat si vom amina emotia revelatiilor ecologice frumoase. M-au amuzat (desi e de plins) celelalte cazuri de sinucideri mondeno-cretinoide, pe care le-ai pomenit. 🙂 Si nu-ti face griji, cinismul situatiei, in stirile de la ora 17, consta in pasiunea cu care se relateaza detalii oripilante. Maladiv… dar mergem inainte. 🙂 Sper.

    Simona Catrina 28 octombrie 2009 10:20 Răspunde
  • Amalia, draga mea, canadienii ar aduce si luna si-ar tine-o linga vreo metropola de-a lor, daca le-ar da mina, asa se si explica anchiloza turistica a nord-americanului (canadian, american, ce-o fi el), care nu prea iese din tara – sau, de multe ori, nu iese din provincia (respectiv statul) in care locuieste. Eu am vazut 22 de state americane si mi se pare bizar ca mai mult de jumatate din americani n-or sa vada atitea in toata viata lor. Sunt de-o pasivitate (unii) care cere asemenea ornamente exotice importate din alte continente. Pentru ei si pentru imigranti, s-a inventat Safari. Si nu numai… 🙂

    Simona Catrina 28 octombrie 2009 10:23 Răspunde
  • Draga Simona,
    Ma bucur ca te-am regasit. Candva, am scris la „Liceenii”, „Oameni singuri” . Eu scriam la rubrica horoscop. Ma bucur pentru tine, ca ai plecat din Romnia. Sa nu te mai intorci decat in vizita!
    Dar mai intai sa-ti povestesc cum te-am regasit. Am intrat anul trecut intr-o librarie si am pus mana pe cele doua carti ale tale: „Sex in perversiune clasica” si „Codul nebunelor maniere”, pe care mi le-am cumparat ca hipnotizata. Atunci m-au ajutat sa ies dintr-o stare oribila, din cauza unor probleme de la serviciu. Le-am citit de nenumarate ori. Am invatat, citind cartile tale, ce inseamna trecerea de la cuvant la imagine, si ce inseamna contrast. M-am regasit in toate fracturile acestei societati, am constientizat unde nu fac bine din ceea ce trebuie sa fac, acolo unde sunt. Esti vie si in scris. De ce nu te apuci sa scrii scenarii de fim? Poti face asta. De ce-ti spun? Intre timp am divortat, si am facut o facultate si un master la UNATC, Facultatea de Teatru, sectia critica.
    M-am gandit sa te contactez, dar nu stiam cum. Apoi am vazut revista „Tango”, care este mai sincera decat ce exista pe piata la ora asta, unde ti-am descoperit blogul. Merita citita revista!

    Imi doresc sa-ti bine acolo unde ai ajuns. Citesc tot ce postezi tu pe blog si in revista. Comunicam si ma bucur! Cu drag, Monica

    Monica Andrei 28 octombrie 2009 16:23 Răspunde
  • simona, foarte frumoase pozele….Oameni inconstienti vezi pretutindeni, atat in safari cat si pe strada. Daca a vazut omul leul ,intreaga jungla il rascoleste, de ce nu s-ar apropia si el mai mult ca poate cine stie , nu e chiar ca la tv asa de fioros si pleaca si el cu o amintire veritabila pentru a se lauda la serviciu cu ce a facut in concediu.Daca stau bine sa ma gandesc si la gradinile noastre zoologice , cele care mai sunt si care mai reusesc sa ameteasca foamea animalelor,slabanoage si amarate,se intampla acelasi lucru.Hai sa-mi duc copilul la zoo , sa vada si el animalele , dar nu ma multumesc cu privitul salbaticiunilor,ci as putea sa le indes printre gratii o bucata de paine , drept lectie pentru cel mic, de moralitate…Dupa aia ne mai intrebam de ce sunt jurnalele de stiri pline de tampenii si de ce ii bocim pe unii ca sunt asa de ghinionisti. Ghinion ,ghinion , da ti-o mai faci si cu mana ta….

    crystina 28 octombrie 2009 17:06 Răspunde
  • Referitor la stirile de la ora 17, m-a oripilat tot timpul verva pe care o au reporterii in cazurile pe care le prezinta, ca desi este vorba numai despre nenorociri, le prezinta ca si cum s-ar bucura, parca sunt cretini…Nu zic sa se apuce sa planga, dar putina decenta si detasare nu ar strica. Nu ma dau in vant dupa stirile alea, acasa nu as lasa televizorul pe vreun post cu stiri de gen, dar le prind la salonul de cosmetica uneori. Ma mir de zor ca dupa atatia ani nu a fost nimeni in stare sa ii instruiasca pe reporterii aia sau ce or fi de fapt, si tot la capitolul mirare am ramas cu faptul ca nu inteleg de ce se pune atata accent pe stirile groaznice, mi se pare ca pot fi si un imbold pt alti psihopati si o sursa de idei neroade.
    In alta ordine de idei dar tot pe acolo, referitor la resursele tarii asteia, poate mai militati voi, prin minunata Revista, sa se mai miste ceva. Chiar, ar fi o idee de rubrica, de prezentat cate un colt frumos de tara. Stiu ca Alice intr-un fel a facut asta zugravind Delta in mod sublim, ceva pe la Brasov, si or mai fi si altele care nu imi vin in minte acum. Ce zici, Simona, va ganditi, tu si Alice la asta?!

    je 28 octombrie 2009 19:59 Răspunde
  • Monica Andrei,
    ce ma bucur ca ii mai scrie cineva Simonei despre scenarii de film … deci, Simona, nu sint singura care viseaza filme cu scenarii semnate de tineeeee!!! „Esti vie si in scris” – chiar asa cred si eu!

    iana 28 octombrie 2009 20:53 Răspunde
  • Buna dimineata la toata lumea.
    Simona, frumos material despre sinucigasii de ”Comedie Umana” via Canada, nici prin urbea romaneasca nu stam prea rau la capitolul asta, dupa cum putem vedea frecvent prin jurul nostru ; nici macar nu trebuie sa deschidem TV-ul pentru a ne lamuri intre ce semeni bolnavi si bolovanosi se-ntampla sa traim..
    Je, ai dreptate sa nu te uiti la stirile de ora 5; si, daca ma gandesc bine, e perfect sa ne uitam cat mai rar la cutia-vorbitoare de prin casele noastre, zic eu. Pe langa faptul ca cei mai multi care se vad pe sticla se simt datori sa ne invete cum sa gandim, ce sa vedem, cum sa interpretam ce ni se arata, pe noi, aia de tre’ sa le facem rating, mi se pare, o pierdere de timp serioasa si, mai nou, o insulta perpetua la adresa neuronilor nostri. Am auzit candva o chestie care m-a socat, initial, dar care, de fapt, avea sa-si arate adevarul prin toti porii cand am simtit-o pe propria-mi piele, fiind vorba de presa: ”the best news is the bad news!”
    La noi ( si la altii) , dar ma refer la realitatea romaneasca, senzationalul a tot castigat atat de mult teren, incat acum, de cativa ani incoace, se confunda teribil cu prostia cras afisata, indolenta, fitele si alte parasutisme care ne imping in cele mai ascunse cotloane, la adapost..

    Una 29 octombrie 2009 12:05 Răspunde
  • draga mea, dupa lungi taceri… iti spun si eu o vorba. nu e a mea, dar mi-a devenit de o vreme motto, tot privind in jur. se pare ca nu numai in jurul meu e valabila…

    cand esti prost si viata-i grea!

    cred ca asa spune si leul din safari-ul canadian.

    pisica 29 octombrie 2009 23:59 Răspunde
  • Monica… uite o surpriza care ma tulbura, ma bucur ca te regasesc dupa atitea rinduri de iluzii si planuri si reactii in viata asta a noastra – unele repetate, intocmai ca istoria care nu invata nimic din propriile buimaceli. Nici nu stii ce placere imi face sa stiu cite ceva despre tine dupa atita timp, numele tau e legat pentru totdeauna de o etapa frumoasa si nebuna din existenta mea (jurnalistica si nu numai). Cit despre scenarii de film… deocamdata n-am aceasta aroganta, dar probabil daca va fi sa se creeze un context, orice e posibil… 🙂

    Simona Catrina 30 octombrie 2009 8:07 Răspunde
  • Crystina, imi vine sa pling numai cind imi amintesc, ai dreptate. In Romania, nu mai aveam curaj sa merg la vreun parc zoo, era groaznic sa vad atitea animale chinuite si triste, mi se facea rau. In alte tari, gradinile zoologice nu afiseaza niciodata dezolare si chin, totul are alta aura, de exotism si eleganta. Dar ce sa mai vorbim…

    Simona Catrina 30 octombrie 2009 8:09 Răspunde
  • Je, iti multumesc si promit ca eu si Alice ne vom gindi la ceea ce ai propus, fiindca suna emotionat si just.
    In alta ordine de idei, mai in gluma, mai in serios, reporterii „stirilor de la ora cinci” chiar se bucura de subiectele cu plagi deschise, fiindca sunt platiti in acord cu cantitatea de stiri de pomina pe care o furnizeaza postului.
    Prietena mea din Toronto, Ramona (pe care o stiti din poza cu renii-fetite), a fost in tara reporter la PRO TV si numai ea stie prin cite inundatii s-a balacit si in cite ripe s-a tirit si in cite viscole s-a invinetit, cite masini de politie si cite ambulante a urmarit in puterea noptii, in goana de a aduna stiri. Dar ea e o fata care admite, cu o frumoasa sinceritate, ca telurile unui ziar sau post TV ating si cinismul, chiar daca intentia lor primordiala e informarea publicului – dar asta inseamna, in termeni mai ingineresti si mai inghetati, audienta… 🙂

    Simona Catrina 30 octombrie 2009 8:16 Răspunde
  • Iana, draga mea, iti multumesc frumos si ma bucur de cite ori vad ca revii la noi. Intr-o vreme, credeam ca… in fine, nu conteaza ce credeam, acum vreau sa stii ca ma bucur mult! 🙂

    Simona Catrina 30 octombrie 2009 8:17 Răspunde
  • Una… cu adevarat jucam intr-o comedie umana. 🙂 Nici n-am nevoie sa-mi invat rolul, mi se arata mereu alte replici, imi germineaza spontan prin mintile care s-au invatat sa nu se mai mire de nimic, fiindca nu-i frumos.
    Draga mea, mai vreau sa-ti multumesc si pentru prezenta ta atit de tonica si de consistenta pe blog, ti-am simtit lipsa cit ai fost plecata…

    Simona Catrina 30 octombrie 2009 8:21 Răspunde
  • Pisiiiiiiicaaaa…. 🙂 De cind te astept… Am incercat sa te momesc cu cite ceva, dar se pare ca n-am nimerit pina acum punguta cu bunatati care-ti plac tie. Ti-am respectat tacerea, fiindca stiam ca esti necajita, ca ai avut citeva vesti triste, acum deja calculam ca te vei reculege in sfirsit de prin solitudinea gindurilor si vei reveni la noi. Si iata-te! 🙂 Si tie ti-am simtit lipsa, inutil sa-ti spun – si tuturor va simt lipsa, chiar daca de multe ori sunt foarte neindeminatica in a o arata. Ca sunt zapacita si nebuna – of, nu mai e cazul sa-ti spun, fiindca tu stii. Dar am niste scuze atit de frumoase… cindva, am sa va vorbesc tuturor despre asta… 🙂

    Simona Catrina 30 octombrie 2009 8:25 Răspunde
  • Simona, draga noastra, noi la Brasov avem gradina zoologica in spatele blocului, dar nu-i admiram pe ursii care umbla liberi pe la pubelele de gunoi ci pe haiducii care se incumeta sa se apropie pentru o fotografie si un autograf.
    Pisica mi-e dor de tine si de Adi.

    Cristina Bizu 30 octombrie 2009 8:49 Răspunde
  • Pisica, si eu ma bucur ca esti pe aici!

    je 30 octombrie 2009 13:14 Răspunde
  • Scuza-mi indiscretia Simona, poti sa-mi spui in ce domeniu lucrezi in Canada? Te-ai adaptat repede acolo sau timpul a decis? Se spune ca te adaptezi mai bine dupa cativa ani de trait acolo. Pe cand o vizita in Romania?

    Florentina 30 octombrie 2009 13:47 Răspunde
  • Multumesc, Simona ca ti-ai amintit de mine. Si eu ma bucur, si repet din nou ca mi-a facut o mare placere sa-ti citesc, si sa recomand si altora cartile tale. A trecut ceva timp de cand am scris la „Liceenii”, dar si pentru mine a fost o perioada frumoasa. Incepusem sa scriu la o revista, eram foarte mandra, chiar daca eram mariata si….nemultumita. Am facut-o la nouasprezece ani, pentru ca am crezut ca trebuie sa marit cu primul care ma cere de nevasta, recunosc ca l-am iubit ca-n romane, si am divortat de comun acord, cand nu mai aveam ce apara, iar viata imi suna vesel in urechi ca exista atatea posibilitati, drumuri, si puteam face mai mult pentru mine. Da, Simona, am facut multe lucruri, am trecut prin multe situatii, de cand am divortat, dar eu sunt o luptatoare, si nu am avut regrete maligne in urma divortului.
    Am intrat la UNATC, Facultatea de Teatru, unde erau zece locuri si eu am intrat printre ultimii, apoi am facut un master acolo. Spun toate aceste lucruri, pentru ca nu vreau sa te descurajezi in privinta scrierii a macar unui scenariu. Ma preocupa trecerea de la cuvant la imagine. Ai povestea, pe care o poti lua din realitate, dintre cele care vin spre tine. Oamenilor le place povestea, confesiunea, sa spuna ce au de spus pe unde nu pot spune, cuiva de incredere. Stii, care este marea trauma a celor care vin sa dea examen la Teatru? Nevoia de a fi altcineva. Si admiterea la actorie este la fel ca si pe vremea lui Ceausescu, tot cu cateva sute inscrisi, doar ca sunt cincizeci de locuri, adica mai mult. Eu am dat la critica de la inceput. Revin la marea trauma, pe care membrii comisiei o descopera in timpul examenului foarte usor, si-i pica pe unii. Devine o trauma si mai mare, pentru ca in familie n-au putut sa spuna ce aveau de spus etc… Se accepta si admiterea pe criterii obscure. Fiul sau fiica care are macar unul dintre parinti in teatru, este admis, chiar daca pe scena este o cizma. Am fost in an cu baiatul Maiei Morgenstern si fiica lui Gaitan. Oricum, n-am mai dat la doctorat, desi am terminat prima, pentru ca am citit tot, nu as fi fost admisa pe loc fara taxa, ca parintii mei sunt pensionari in Nordul Romaniei…
    Unde vreau sa ajung, cu tot ce scriu aici? Gasesc argumente pentru a-ti demonstra sa te apuci de scris scenarii. Cum? Ai povestea. Tu scrii in fraze cinematografice. Esti o vizuala. Ai multe atuu-ri pentru a te apuca. Am urmarit banalul situatiilor luate din realitate in cartile tale, si puse de tine in pagina, astfel incat cuvantul nu este banal, iar fraza este vie, prin verbul la timpul prezent. Actiune! Si mergi pe comportament. Nici nu stii cat de bine scrii pentru un scenarist. Nu te descuraja.
    Scrie si aplica acolo, poate sunt mai cinstiti, si drepturile de autor chiar se respecta, adica nu-ti fura ideea. Aici, unde n-ai nici avocat specializat pe astfel de treburi si nu are cine sa te reprezinte, renunti la un proces costisitor, pentru ca nu poti dovedi situatia singur.Un minut de film inseamna o pagina scrisa, pentru scurt metraje, trebuie cam treizeci de pagini, iar pentru lung metraje cam nouazeci. Sau scrie si cauta un regizor dispus sa-ti faca filmul. Acolo in SUA, pe un plot primesti si 50 000 dolari, care inseamna doar povestea.
    Desigur, ca Balanta, trebuie sa te conving mai mult. Si n-am renuntat la astrologie, sic!

    Vrei sa-ti spun ce poveste din realitate, din trecutul nostru, a ajuns film prezentat la Cannes, unde a primit numeroase premii? 321, film regizat de Mungiu. Povestea a oripilat Romania, si o stia toata lumea, era vorba despre doua studente in vremea lui Ceausescu, una ramane gravida, si vrea sa faca avort. Tot filmul arata aranjamentul, intalnirea clandestina in garsoniera unde se intampla in secret avortul empiric. Acelasi regizor a adus pe ecrane alte ineptii din vremea lui Ceausesc, prin „Amintiri din Epoca de Aur”, un film prost, doar prestatiile actoricesti sunt bune, acolo. In timpul rularii filmului, babele, stateau momai in scaune, nici nu suflau, iar tinerii de la liceu se amuza copios. Mie mi-a declansat o greata, pentru ca scenariul este scris ca sa amuze, dar n-a fost nimic amuzant în vremea aia, cand se statea la cozi, alimente pe cartela si multe alte amintiri triste.. etc
    Da, ramane sa analizezi si sa vezi. Eu ma plictisesc sa scriu atatea pagini, si pierd personajul pe drum. In teatru este importanta replica si se scrie altfel. Exista o schema, dar nu ma refer la talent, ci la modul cum creezi un personaj, cum scrii pentru actor. Si teatralitatea, pentru ca teatrul nu-i literatura! Nu se mai respecta cum nicio regula, si apar spectacole de doi lei pe scena, care au la baza texte contemporane, cu personaj care da replici din frustrarile dramaturgului. Simt ca le lipseste teoria, dar nu s-ar apuca sa vada ce-i ala caracter al unui personaj. In scenariu poti scrie ca la literatura, dar mergi doar pe comportament, fara sentimente.

    Draga mea, eu vad ca la tine este mult mai bine decat aici. Sincer, ma bucur ca ai plecat. Doamne fereste, sa nu crezi ca n-ai fi avut loc aici, si te fugaresc eu, dar lasa-ma sa ma mint macar, ca acolo este mai multa libertate, oamenii mai civilizati, si daca muncesti, poti cumpara din banii tai ceva. Aici muncesti sa platesti o gazda modesta, sa ai ce manca si sa traiesti toata viata bugetar, offfffff!
    Noi suntem aproape de alegeri. Vrei sa-ti spun ce prefer eu? REGELE! Ma fascineaza! Nu as vota pe niciunul dintre cei care s-au inscris. N-a facut mare lucru prin Capitala, dar e baiat bun, Oprescu, candidat independent, nu este asa cunoscut la tzara, si-l vor vota cativa, iar Crin Antonescu este unul care a venit si el sa candizeze. Hunor Kelemen, nu are sanse desi este cam de varsta noastra, pentru ca este minoritar, chiar daca-i bine educat, destept, diplomat, vorbeste frumos in public (l-am cunoscut, cand am lucrat in Ministerul Culturii, fusese o vreme secretar de stat), nu are charisma de presedinte. Despre Vadim nu-ti mai fac descrieri. Iar Becali este marota campaniei. Pozeaza in mitocan tot timpul. Pana acum si-a facut publicitate din procesele personale,c a a sechestrat niste derbedei,c are i-au furat masina, iar el nu s-a dus la Politie, ci i-a dojenit la un pahar de whiski, ca apoi acestia sa-i faca reclamatie ca i-a sechestrat, si a stat inchis o luna. Nici la tzara nu-i agreat. Iar Geoana, sa ma ierte Dumnezeu, este tare activ in politica, dar sta prost cu dictia. Vorbele lui trec pe langa urechea poporului. El graseiaza si acest defect nu-l elimini.Nu-l condamn, dar nu ramne ce spune. Campania lui de imagine este facuta de firma care a lucrat si pentru Obama, insa… zic eu degeaba. Intr-un fel te prezinti acasa, cu prietenii, altfel in public. Despre Basescu, cu limbajul lui frust nu-ti mai scriu. A avut intr-o vreme, un profesor din UNATC,care a lucrat la imaginea lui, dar mitocania, lipsa de educatie n-a reusit sa-i indeparteze. Din toti acestia alegem doar unul.

    Eu, lucrez intr-o biblioteca, unde este o lume sufocanta, care ma aduce la disperare. Aplic, poate reusesc sa plec. Si te anunt cu siguranta.
    Mi-am facut jurnal virtual, ca sa-l terorizez cu toate starile de toate felurile. Si ma aceepta. Eu imi cer iertare si scriu din nou. Imi face bine!
    Mi-au placut pozele de la safari. Aici nu exista decat o amatata de gradina zoo, de care stii. Tot timpul apari cu ceva nou si acest lucru este foarte bine. Ai un ziar al tau acolo? Cum te-ai adaptat? Cu ce te mai ocupi?
    Sunt oripilata, Simona ca aici toata lumea cumpara Click, Atac, Libertatea in fiecare zi, oriunde: metrou, ITB, parc, strada. Numai Caragiale a stiut sa scoata la suprafata sindromul de tzatza romanesca. Il iubesc pe Caragiale, enorm! Mi-am dat licenta, unde am demonstrat ca la scria ca un scenarist, in vremea cand la noi nu era cinematograf. In anul 1912 a murit, iar cinematograful a aparut la noi in anul 1911, cand el avea toata opera scrisa. Hm? Ce zici?
    Asta se prefera: cine cu care s-a culcat, fata de la pagina cinci in chiloti sau fara… etc. Subcultura. Snobii care au bani cumpara si cartile noi de pe piata, gen Coelhio, care demitizeaza tot, nu-i original si scrie pentru gospodine. Da, este greu sa scrii ca Shakespeare.
    Recitesc teatrul scris de Shakespeare, sa observ cum construieste imagini. Este o lucrare pe care am scris-o de ceva timp, si sunt consecventa si-n bucuriile, ambitiile mele, tristetile mele, lecrurile. Ma framanta Othello, adica Iago. Modul cum a subminat realitatea tuturor personajelor din jurul lui folosindu-se de valoare umana, pana la a ucide tot. Si nici nu e prost.
    ” IAGO: Virtutea? Fleacuri! Ba e în puterea ta să fii într-un fel sau altul. Trupul nostru e o grădină; iar grădinarul ei e voinţa. Fie că vrei să sădeşti urzici sau să semeni lăptuci, să pui isop şi să pliveşti cimbru, s-o acoperi cu un singur soi de iarbă sau s-o împodobeşti cu mai multe, s-o laşi în părăginire din trândăvie, sau să trudeşti ca să rodească, în voinţa ta stă puterea şi autoriatea. Şi dacă în cumpăna vieţii, n-ar sta într-un talger raţiunea, ca să tragă în jos poftele, iuţeala sângelui şi ticăloşia firii din celălalt talger, am ajunge la urmarile cele mai năzdrăvane. De avem minte ca să ne potolească pornirile pătimaşe, imboldul cărnii, dorinţele fără frâu. Eu găsesc, prin urmare, că ceea ce numeşti tu iubire nu e decât un altoi sau un răsad.”
    Ce zici? Te pup, so o sa-ti mai scriu. Cu drag, Monica

    Monica Andrei 30 octombrie 2009 14:53 Răspunde
  • O sa ma straduiesc sa fiu mai atenta, si sa scriu mai ingrijit, adica nu repezita, dar sunt la serviciu si au intrat pe usa vreo trei, si mai sunt si mioapa.
    Te pup, cu mult drag, monica

    Monica Andrei 30 octombrie 2009 15:04 Răspunde
  • Tocmai am primit un telefon din radio (sunt colaborator). Vroiau sa le dau numaul de telefon al regizorului David Esrig, care acum este in Germania, unde are o scoala de actorie de teatru si film, pentru a i se lua un interviu despre actorul Gheirghe Dinica (au aflat ei, ca starea s-a inrautatit si nu se stie daca ….)
    Gheorghe Dinica se afla internat la terapie intensiva la Spitalul Floreasca, pentru ca a facut o infectie pulmonara, cu septicemie si complicatii renale.
    Se duc actorii mari, iar dintre cei tineri nu se mai ridica vreunul. Pacat!
    Gata, promit ca ma abtin.

    Monica Andrei 30 octombrie 2009 15:46 Răspunde
  • Monica Andrei,
    te iubesc!!! punct. sau semnul exclamarii!

    iana 30 octombrie 2009 16:13 Răspunde
  • Simona,
    nu stiu ce ai crezut tu (si da, conteaza ce ai crezut) iti spun asa: n-am lipsit decit in scris. am citit tot, stiu tot! M-ati ajutat enorm sa depasesc o perioada urita. Multumesc!
    si mai multumesc ca ne-ai facut rost de Monica Andrei. 🙂

    iana 30 octombrie 2009 16:17 Răspunde
  • simona, mi-ai facut asa o primire calduroasa incat ma simt chiar foarte vinovata ca o sa mai tac si inca mult. din motive independente de vointa mea… ca oamenii mai pleaca cu treburi si in zone neacoperite de internet… 🙂 nu, nu la bran, la cheile rasnoavei.

    in plus, stii, nu vreau sa fac spun mai mult decat a fost spus in mesajul trimis pe e-mail, povestea in care sunt implicata acum… este o cale lunga si dureroasa… este viata.

    je, iti multumesc mult. si eu imi bucur ochii, cand am ragaz, cu scrierile tale. imi placi.

    cristina, daca iti spun public ca numai adi e de vina ca nu ne-am intalnit saptamana trecuta ma crezi? sa nu ma crezi… vina este si a mea. si sa nu ma ierti, in noiembrie sunt, cum i-am spus si simonei, out off… am mai spus de ce imi parasesc si casa, si strungul, si fabrica, si blogul… o luna incheiata: pentru ca imi place ceea ce fac.

    pisica 30 octombrie 2009 21:13 Răspunde
  • Simona, inca mai am in minte ce ai spus pe blogul lui Anemari despre societatea moderna, ca ne ofera o existenta construita din bucati. Si poate pentru noi, care am avut apetit pentru alte pamanturi, bucatile se supun unui joc si mai ciudat, si mai plin de intrebari. Apropo de pasivitatea americana, imi vine sa indraznesc sa spun ca daca pe noi ne mana in lupta curiozitatea, pe ei ii mana in fericire de multe ori suficienţa.

    amalia 31 octombrie 2009 7:00 Răspunde
  • Ciao Simona, multumesc mult pentru cuvintele frumoase. Spui ca-s tonica aici ca prezenta, dar, in mare parte, asta ti se datoreaza ; ma aflu in spatiul virtual gandit si moderat de un om special pentru mine.
    Chiar ma-ntrebam ce-i cu pisicuta, dar se pare ca mi-au scapat multe in ultima vreme. Sper ca esti ok, pisica, si ne re(in)vii cat mai curand !Inteleg ca nu ai o perioada grozava, iti sunt sufleteste alaturi sa te insoresti din nou.
    Monica Andrei, ma bucur mult sa te citesc , sunt sigura ca esti o tipa super dupa stilul in care te pui in pagina acestui blog!
    Iana, te pup, sper ca esti si tu OK din toate punctele de vedere. Pe tine, pe Irina, pe Simona si pe Amalia va invalui in aceeasi privire geografica, sunteti in alt continent, aveti un alt stil de viata, cu care, mai usor sau mai greu, ati ales sa va-mpacati; si vreau mult de tot sa va fie cald si bine:)
    Si totusi lipseste cam multa lume in ultima vreme.Ma declar nemultumita, sper ca nu v-ati luat o vacanta perpetua; de exemplu: Herr Doktor, Herr Curea, cei care se-ntreceau pe-aici in colocvii de-mi starneau emotii nemasurabile:) Fireste, mai erau si alti ”participanti la trafic”, care par intepeniti in niste saptamani bune de culoare rosie semaforizata..

    Una 31 octombrie 2009 10:57 Răspunde
  • una, si eu iti spun ca mi-ai lipsit. dar cum eu insami tac…
    si marturisesc ca desi am fost nominalizata la categoria muschetar se pare ca nu prea sunt demna de acest nume, intrucat ca membru al acestei triade ar fi trebuit sa stiu ce fac, pe unde sunt ratacitii nostri. ei bine, nu stiu nimic. 🙁 in parte si pentru ca eu m-am distantat putin, preocupata sa gestionez un timp care, dintr-o data nu mai are rabdare cu mine.
    dar ma gandesc ca absentii nostri sunt participanti direct implicati in safariul romanesc si, cum stiu ca sunt din specia pradatori, ii includ in categoria la panda… sa speram ca se vor intoarce victoriosi… nu cu vrabia de pe gard ci cu dor de duelurile noastre verbale.
    si atunci soare si zambet se vor asterne iarasi aici.

    pisica 31 octombrie 2009 12:57 Răspunde
  • Cristina, imi place cind ursuletii vin in spatele blocului! 🙂 In multe orase din Canada, nu numai ursuletii vin aproape de gradina casei tale, dar si coiotii, puma, caprioara si iepurasul. Din fericire, nu toti in acelasi timp! 🙂

    Simona Catrina 2 noiembrie 2009 10:33 Răspunde
  • Florentina, un Google mic si afli tot ce lucrez si-n Canada, si-n Romania, si-n mintile mele. 🙂 Pe scurt, in Canada am un ziar de limba romana si colaborez si cu emisiunea TV in limba romana, plus alte indeletniciri similare, de freelancer si nu numai.

    Simona Catrina 2 noiembrie 2009 10:35 Răspunde
  • Monica, iti multumesc pentru rabdare si energie, pentru elocinta si patima (in sensul bun), dupa cum vezi clubul nostru te indrageste deja, de altfel avem toate motivele… 🙂

    Simona Catrina 2 noiembrie 2009 10:37 Răspunde
  • Iana, draga mea, stiam ca nu lipsesti decit aparent :), fiindca deja au rasarit multe memorii comune pe blogul asta si mi-ai fost alaturi inca de pe vremea cind inca nu stiam daca se cuvine sau nu sa spun cite ceva. Si mi-ai dat curaj si-ti multumesc.

    Simona Catrina 2 noiembrie 2009 10:38 Răspunde
  • Pisica, te inteleg mai bine decit crezi. Eu cunosc, dramatic si intens, imperativul absentei si autoizolarii. E o stare cu care nu prea poti negocia. Pe mine, una, ma depaseste orice incercare de a face abstractie de durere. Eu caut analgezice adevarate, nu terapii placebo. In consecinta, ai grija de tine, eu te astept oricind vei fi pregatita sa revii.

    Simona Catrina 2 noiembrie 2009 10:42 Răspunde
  • Amalia, ai dreptate! De fapt, rezumind, as zice ca asemanarea fundamentala dintre americani si restul lumii este ca si pentru unii, si pentru ceilalti, America e plexul solar al universului. 🙂

    Simona Catrina 2 noiembrie 2009 10:47 Răspunde
  • Una, draga mea, subscriu la petitia cu absentele nemotivate de pe blog. 🙂 Ale unora, nu spui cine, persoane insemnate! 🙂
    Iar in rest, esti draguta, dar insist: eu am energie datorita tie si altor prieteni de pe blog, e important ca-mi sunteti interlocutori atit de placuti si creativi. Iar tu, Una, ai dovedit intelepciune si tact chiar si in situatii si echilibristici delicate, pe-aici. 🙂 Apreciez…

    Simona Catrina 2 noiembrie 2009 10:51 Răspunde
  • Sunt impresionata si multumesc Simonei mult de tot, pentru rabdarea ei de a raspunde fiecaruia, pentru ca-mi asculta gandurile. Si vine spre noi cu mare generozitate, prin articolele ei, prin mesaj, iar noi, publicul ei o asteptam mereu. Eu una caut des, rasfoiesc revista Tango, citesc pe blog, sa gasesc ceva scris de ea. Scrisul ei ma linisteste intr-o zi grea, ma transpun in ceea ce scrie, plec dupa ea, o caut, citesc tot.
    Multumesc Una. Imi cer iertare pentru ca nu am reusit sa citesc ce s-a mai scris pe aici, ca sa va cunosc. „Ritmul, iata esenta stilului!” a spus Caragiale, iar eu caut acel ritm in scris. Ma straduiesc sa fiu mai atenta. Am vazut greselile mele, din repezeala facute.
    Multumesc Iana. Ma simt chiar prost, ca sunt pe blogul Simonei. O sa ma rezum, de fiecare data la cate un gand sau… stiu eu? Nu te mai intreb ce faci, pentru ca tu aici apari cu energia ta, si stim toate raspunsurile. Dar daca te intereseaza un subiect anume, sa discutam, cu mare placere o fac.
    Sunt o nordica, care traieste in sud, iar adaptarea scoate din interiorul fiintei mele starea de razvratire, de a fi rebela, si asta-mi creeaza problemele. Este bine uneori, alteori nu. Imi traiesc viata printre actori la teatru si oameni obisnuiti la biblioteca. De la toti am de invatat cate ceva. Si de la voi. Mai ales de la voi, pentru ca aici stim sa fim liberi. Acolo unde nu putem, ne ajuta Simona cu energia ei, ne da impuls, ne provoaca, ne lasa sa ne desfasuram, ne incurajeaza, ne asteapta, ne primeste aici si ne bucura. Pentru ca este un liant intre oameni. Un suflet mare, generos, care stie sa iasa din impas oricand, pentru ca Dumenzeu o iubeste!
    Ma bucur ca v-am gasit. Cu drag,

    Monica Andrei 2 noiembrie 2009 14:47 Răspunde
  • Simona Catrina, te descopar incet, caci am accesat rar blogul acesta, dar stiu sigur ca voi avea timp pentru a citi ce este scris aici. Imi place stilul tau alert si incisiv, care ma scoate din starea de amorteala si acceptare smerita a situatiilor tot mai nasoale din tara. Cred ca entuziasmul tau se datoreaza tocmai faptului ca traiesti in Canada si nu in Romania, unde parca tot ce-i rau insista sa se instaureze si sa creeze o stare de angoasa generala. La noi este o nemultumire generata de instabilitatea obsesiva. Nimic nu- i clar, totul este sub semnul intrebarii ce ne va aduce ziua de maine ? Si apare automat raspunsul, obsesiv deja, ca precis ceva rau! La noi oamenii nu mai zambesc, sunt mereu incruntati si ingrijorati atat de problemele cotidiene cat si de cele importante, care ii apasa, in mod evident. Instabilitatea economica si emotionala sunt factori decisivi in bunul mers al romanilor. La noi nimic nu-i bine. Si atunci va gasim aici, pe voi, incepand cu Alice si ne bucuram de aceasta comunicare virtuala. Multumesc pentru acest fapt. O saptamana frumoasa, iti doresc.

    Moi 2 noiembrie 2009 17:41 Răspunde
  • Bine v-am regasit:)
    Ma bucur mult sa vad ca apare lume noua si scrie pe-aici, mi-era teama la un moment dat ca oamenii de calitate nu vor gasi drumul spre un site si, implicit, un blog deosebit. Imi dau seama ca dam vina prea usor pe nimicnicia din cotidian pentru ca suntem prea ocupati de job-urile noastre, prea obositi sau dezamagiti si ne multumim cu putin. Si iau asta in calcul atunci cand spun ca astia putinii, care au pretentii , care-s efectiv scarbiti de tara sau lumea in care traiesc, ca se numeste Romania sau altcumva, ei insisi trebuie sa faca in primul rand ceva pentru ei. Exista comunitati online, cum este cea in care venim, exista youtube unde gasim cele mai nebune chestii care pot substitui cu succes programe si talk-show-uri politice , filme deosebite..si toate astea datorate acestei minunatii care se numeste internet! Nu fac apologia ”retelei retelelor”, subliniam, in schimb, ca optiunile nu sunt chiar limitate, daca intentionam sa facem si altceva, decat sa ne crispam din orice sau sa ne scufundam nestiut in lehamite..
    Spunea cineva despre instabilitatea economica si emotionala mai sus, da, sunt niste tare serioase, cu care luptam, ne-am obisnuit sa scoatem ceva bun cu foarte mare greutate , ca traitori in Romania, ce suntem.Dar sunt sigura ca fiecare om, ca traieste aici, sau in Canada, sau in orice alt punct de pe harta, daca nu e vreun rentier budist (se poate -asa ceva?! cred ca da, sau mi-s cu oximoromul la zi in noaptea asta: ) ) are micile sau mai marile lui incercari; economico-socialo-emotionale; toate sau pe rand, nu conteaza, la capitolul frane sigur nu sta nimeni prost! Frane, in sensul de cate un ceva care sa te-mpiedice sa te bucuri, sa traiesti, sa fii tu insuti asa cum te vrei, in totalitate!
    Eu raman la ideea mea, ca suntem liberi sa ne facem viata pe care ne-o dorim. Ca, desi blagosloviti sa vietuim, care am decis sa ramanem aici, intr-o tara frumoasa care putea trai mai mult decat onorabil din turism, ne rupem gaturile si ne scurgem anii pe coclaurii celor mai diverse dezamagiri, ca suntem inconjurati de tot mai multa mitocanie, dar si ca luptam din greu cu ceva ce nu se prea poate schimba: titlul de romanas care s-a obisnuit sa fie ciuca bataii de joc europene, care-si asuma o gramada de lipsuri, care se vrea smecher intr-o camera in care cei mai multi prezenti sunt doar binecrescuti, dar ca, finalmente, suntem sau putem fi, la un moment dat, niste oameni ca toti ceilalti, care si-au gasit fericirea: aceea aparent banala care ar trebui sa ne dea alura de normalitate.
    Poate ca par insuportabil de optimista, dar eu, personal, am ajuns intr-un punct din care nu mai vreau sa cobor, o data pentru ca-s al naibii de incapatanata, dar si pentru ca imi convine mai mult astfel: sa sper! Sa sper ca nu mergem din rau in mai rau, ca nu tot ce se intampla in jurul nostru este realmente important, caci esentele se cern, de regula, mai incolo si nu sub toti ochii de pe strada, ca sunt sanse sa devenim mai educati, mai putin timorati de ideea ”ca la noi, la nimenea” in sensul cel mai rau cu putinta.
    Imi cer scuze pentru vorbele un pic prea mari si la cliseul in care, fara sa vreau, poate, am cazut in ceea ce am scris aici, nu aveam nici o intentie de heirupism, ci imi exprimam doar parerea ca nu e totul pierdut, pentru noi.

    Una 3 noiembrie 2009 5:20 Răspunde
  • Salutare la toata lumea, indiferent unde va aflati cand cititi.
    Da, Una, ai dreptate ce spui tu acolo sus, ca suntem liberi sa ne facem viata pe care ne-o dorim. Sigur, ca ni-i ridicam pe toti din jur in cap, pentru pretul libertatii luate. A trai in Romania, inseamna a gasi forme de supravietuire din nimic, a respira adanc si a merge mai departe chiar si atunci cand nu ai de ales, cu fruntea sus ca dupa o izbanda, si atunci cand pensionarul sef la serviciu de incompetent ce-i te considera adversar pentru postul lui, si se duce la director sa-i comunice ca pontezi cartela la intrare in insitutie si la plecare doar, pentru ca tu in timpul programului esti in alta parte, si tu stii ca nu-i adevarat.
    Suntem in Romania, nu in alta parte. Suntem in tara lui Caragiale. Ne premiem si ne promovam mediocritatile!
    Eu mi-am facut viata aici asa cum mi-am dorit, si am platit pentru asta in lacrimi, iertari, uitari, si mers mai departe zambind. Am un vecin la bloc, nebun, dar nu are acte, care urla la Luna Plina pe sala ca ma omoara, iar politia de cate ori a venit nu i-a facut nimic, nu i-a dat nicio amneda. Vecinul e tanar si are nevasta si copil trecut de liceu, dar niste larve toti. Si stau acolo, ca n-am unde sa ma mut, ca posturile s-au blocat, ca intai trebuie sa schimb serviciul… Ultima data cand mi-a batut cu picioarele in usa, mi-am pus castile in cap sa ascult muzica. Mi-am spus, ca nu eu trebuie sa ajung la spitalul de nebuni din frica, rautate, groaza ci cei care-mi fac rau, pentru ca eu nu le-am facut nimic. Povestea este veche de ceva ani, doar atitudinea mea noua.
    Si calea pe care ai ales-o este drumul tau scris in stele.
    Da, Moi, la noi oamenii nu mai zambesc, sunt mereu incruntati si ingrijorati atat de problemele cotidiene cat si de cele importante, asa cum ai spus acolo sus, dar te-ai intrebat daca vor sa zambeasca? Fixatiile cotidiene sunt aceleasi. Mintea lor rumega aceleasi probleme, idei, si nu cred ca-si doresc mai mult, pentru ca au un confort care le permite intretinerea acestor fixatii. Ca sa pot supravietui, aici in Bucuresti, am dat consultatii astrologice pe sume modeste, si cunosc oameni cu foarte multi bani, care isi plang prostia pentru ca pot cumpara tot. Nu au valori, repere, se cearta tot timpul, nu au gust pentru nimic, lipsa de educatie, viata lor sexuala pe duca…. Cunosc oameni care vin la mine de ani de zile cu aceleasi tampenii, pentru ca nu vor sa-si recunoasca problemele reale, nu vor sa se schimbe. Fiecare traieste in propria realitate. Ai citit articolul din Revista Tango, despre George Ivascu si nevasta lui? Suna frumos, acolo sunt clisee adevarate. Nu ma refer la persoana care a scris, doamne fereste, ci la declaratii. Stiu toata povestea lor. Acum vreau sa fiu penibila si sa va spun ca a ras tot teatrul pe infundate, cand l-au adus pe Mircea Radu cu emisiunea lui „Din dragoste”, in teatru, unde au filmat tarasenia impacarii, unde el statea pe fotoliu ca agatat intr-un cui, iar ea facea declaratii false, de bine, firesc, superlativ, pentru ca el nu mai juca nicaieri, din lipsa timpului, iar ea nu avea ocupatie, ca nu gasise inca doi actori foarte buni ca sa-i faca iute un spectacol, pentru ca in materie de regie este slabuta, iar visul unui copil… ea are 45 de ani si este aproape de menopauza… Oare ce va spune pentru cativa ani, ca sa cultive imaginea? El a aflat din presa ca ea s-a dus la tribunal. Iar ziarele de scandal au prins vestea din zbor si au inceput sa caute…. si n-au gasit nimic, pentru ca nu era loc de declaratii, ci de o nunta cu fonda mare in cap si rochie de mireasa minijup….undeva la manastire, ce ziceti? Nu mai pot sa scriu despre asta. Iar voi o sa zambiti ca el in poza aia draguta din revista, cand o sa cititi aici, si eu ma duc in lumea mea…
    Imi cer iertare!

    Monica Andrei 3 noiembrie 2009 10:48 Răspunde
  • @ Monica Andrei, imi cer iertare, eu tot cred ca George Ivascu si Alice Barb se iubesc.
    Nu cred ca trebuia sa scrii asa despre doi oameni, despre un cuplu, oare ti-au facut ceva?
    De ce trebuie sa fim rautaciosi, sa otravim cu neincrederea noastra?

    Blanca 3 noiembrie 2009 14:16 Răspunde
  • Monica Andrei,

    multumesc pentru radiografia asta, cu o rezolutie extraodinar de buna, a societatii romanesti!
    ca si tine, cred si eu ca in ziua de azi ne facem vietile cam cum le dorim, in functie de nivelul de resemnare si lamentare pe care suntem dispusi sa il acceptam.
    si multumesc si pentru adevarurile divulgate cu privire la povestea descrisa in revista; de multe ori ca cititori nu suntem capabili sa filtram adevarul, sa-l ghicim printre rinduri… ne lasam sedusi de poveste, de dragul de a crede in ceva frumos si in mirajul iubirii, care de multe ori e mult mai pragmatica si lipsita de romantism in viata de zi cu zi.
    sper sa scrii des aici, caci sigur ai persoane care te citesc cu placere si care au si ce invata din scriitura ta.

    Simona, sa nu imi spui bine am (re)venit, caci mi-as aduce aminte de cit de mult mi-am lipsit in primul rind eu mie, cit de mult am stat in umbra creata de propriile mele halucinatii…v-am citit mai mereu, dar nu am gasit in mine puterea de a spune ceva, si ma rugam sa vina ziua cind voi putea lega din nou cuvinte…iar frazele tale Simona, rostite mai sus intr-un mesaj adresat pisicii („Eu cunosc, dramatic si intens, imperativul absentei si autoizolarii. E o stare cu care nu prea poti negocia.”) imi confirma ca intelegi mai departe de ceea ce pot eu sa spun.

    Dea Valma 3 noiembrie 2009 14:48 Răspunde
  • Monica Andrei, nu ai de ce sa-ti ceri iertare.
    Faptul ca ne-ai dat o mostra din realitatea unor oameni la a caror poveste ai (avut) intamplator acces nu mi se pare un lucru chiar atat de impardonabil. Eu m-am obisnuit de mult sa nu mai cad din prima in admiratii usor in fata povestirilor de prin reviste, si nu numai. Cei mai multi oameni, din breasla celor care pot fi recunoscuti pe strada, au tendinta asta de a-si etala succesul amoros pe foi de revista, de a se confunda usor cu cliseele proverbialei fericiri in doi. Poate cele mai multe dintre ele sunt reale, eu nu am de ce sa pun sub semnul indoielii astfel de chestiuni, dar adeseori problemele mocnesc acolo adanc, iar la un moment dat nu le mai poti controla; iar materia prima pentru tabloide e gata, in ocazii de genul asta; si am exemple mai vechi sau mai noi, gen divortul lui Catalin Crisan, de pilda, ca e mai de ultima ora asa..
    Atitudinea ta cea noua, de care ne-ai spus, mie imi pare OK, eu am invatat din experienta ca e un privilegiu sa te bucuri de ceea ce ai deja, incercand sa ignor, pe cat posibil, reziduurile.Nu-mi fac iluzii ca traim in ”cea mai buna din lumile posibile”, si da, e drept, Caragiale este omniprezent printre noi. Dar te simti in stare sa arunci tot si s-o iei de la zero in alt punct de pe harta? Eu am insistat sa rezist aici. Habar n-am cat mai e pana voi spune ca a fost degeaba si n-a meritat. Sau dimpotriva..

    Una 3 noiembrie 2009 15:51 Răspunde
  • Dea Valma, ma bucur mult ca ai aparut. Eu te remarcasem citindu-te acum cateva luni in urma, pana sa apuc sa-mi dau pe-aici cu parerea.

    Una 3 noiembrie 2009 15:52 Răspunde
  • N-am vrut sa starnesc reactii, n-am vrut sa lansez rautati. Am scris din ce am trait, vazut, am foast martora… Am stricat un vis, cuiva, aici. N-am vrut, si-mi cer iertare.

    Monica Andrei 3 noiembrie 2009 16:06 Răspunde
  • Monica Andrei si Una,
    Caragiale este universal… prezent absolut peste tot.

    Nu stiu eu cita iubire a fost/este intre cei doi -Barb si Ivascu. Dar sint aproape sigura ca despartirea si impacarea se puteau face, in cazul lor, discret. Fara paparazzii. fara declaratii in presa de scandal. La fel si in cazul Catalin si Lucia Crisan. Pararea mea este ca romanii copiaza repede. si daca Madona s-a despartit cu paparazzii dupa ea de ce sa nu faca la fel si Crisan, si Enache si… toti… ? Cumva trebuie, ca vedeta/actor/vip, sa ramii in atentia publicului si presa de scandal e acolo tocmai pentru a te ajuta.

    Monica, nu ai lansat rautati. Mai aflam si noi, ni se mai confirma si noua, pe surse (hihihihi) ca nu tot ce se arata publicului este adevarat.

    Dea Valma – stiu, stiu ce spui. Dar nu e asa ca e bine sa poti scrie iarasi pe blog?

    iana 3 noiembrie 2009 17:39 Răspunde
  • Daca vrem sa aflam rautati putem sa citim Can-Can, Click, Libertatea etc, sa ne uitam la emisiunile de Barfa , pardon de divertisment cu aceeasi tema…

    Blanca 3 noiembrie 2009 17:56 Răspunde
  • (offtopic)
    Astazi este ziua mea. Ma pregateam, tipic scorpioniceste, sa ma intep singura cu acul meu veninos si sa zac indurerata si suparata pe lume. Dar oamenii sunt draguti, au inceput sa imi ureze la multi ani inca de ieri, si mi-e rusine sa ma mai supar pe viata, doar pentru ca nu e totul asa cum vreau eu sa fie. Implinesc 33 de ani, si mi se pare foarte foarte mult…nu am sot, nu am copii, nu am o casa. In lumina acestor “nu am”, tot ce am paleste. Vroiam sa imi petrec ziua (sau noaptea) cu el; el mi-a trimis un sms sec de dimineata. Stiam ca asta voi primi, no surprises here, prin urmare nu sunt suparata, ca anul trecut, cand acelasi el imi zicea ca nu vine sa ma vada pentru ca ii este greu sa faca mai multe drumuri: birou-casa lui-casa mea-birou, cu escala pentru flori. Pana la urma a venit, dupa ce a ras si mi-a zis ca sunt o mica santajista (am fost). Asa sa fie barbatii? Evident ca nu.
    Stiu ca viata ti-o faci cum doresti – dar sunt si lucruri pe care nu le poti forta sa se produca. Iar eu sunt o persoana care cauta mereu solutii cand se loveste de un obstacol. Nu stiu ce ar trebui sa invat din experientele de pana acum… lectia renuntarii?! Imi este greu. Mai trebuie sa ma gandesc la asta. Sau poate nu…

    juztine 3 noiembrie 2009 18:17 Răspunde
  • La multi ani, Juztine!

    je 3 noiembrie 2009 21:52 Răspunde
  • Blanca,
    da, da… numai ca n-am stiut sa o spun asa de bine ca tine (nu ma mir, era de asteptat)… divertismentul asta a devenit: birfa, birfa si iar birfa…si toate astea pe banii si pe timpul si pe nervii publicului.

    Juztine, La Multi Ani!

    iana 3 noiembrie 2009 22:00 Răspunde
  • Juztine , la multi ani ! Sa ti se implineasca visele!

    Blanca 3 noiembrie 2009 22:15 Răspunde
  • Cum asa Iana? Ce era de asteptat? 🙂

    Blanca 3 noiembrie 2009 22:16 Răspunde
  • la multi ani, juztine! iti doresc numai bine.
    draga una, cum vezi, nu ma pot abtine sa nu apar, desi timpul este nemilos cu mine. dar te-am citit si mi-a placut la nebunie oximoronul, precum si ideea, la care subscriu cu tot sufletul, ca nu e totul pierdut. avem si aici alegeri de facut, ca oriunde, avem si aici bine si rau, ca oriunde. monica andrei te-am citit cu placere. si iti spun, reluand o idee mai veche: oamenii sunt rai, pentru ca pot. oamenii sunt buni, pentru ca pot. oamenii nu zambesc, pentru ca pot. si pentru ca fiecare are alegerile lui. crede-ma ca nu mi-s toate asezate in viata ca borcanele de dulceata in camara, dar de zambet nu ma las. cei care m-au intalnit stiu, mi-e zambetul scut, mi-e zambetul lacrima as spune, dar ar suna prea poetic…
    e-adevarat ca s-a urcat purceaua in copac (o traducere la promovarea nulitatilor) mai peste tot…dar stii de ce? pentru ca cei care chiar ar merita sa acceada mai sus n-o fac. se eschiveaza si se erijeaza in simpli spectatori… si cand spun asta stiu ca e valabil si pentru mine, uneori.
    dea valma nu iti urez bun venit, chiar daca mi-ai lipsit.

    pisica 3 noiembrie 2009 22:27 Răspunde
  • Juztine, La Multi Ani!
    In citeva luni o sa ma rotunjesc si eu cu acelasi numar de ani ca si tine. si mie mi se par multi uneori. si stau in lumina aceluiasi reflector: nu am sot, nu am copii, nu am o casa. am insa experienta unei relatii de 12 ani, din care vreo 8 petrecuti int-o casnicie care s-a destramat de curind. si mi-am jelit si eu jalea pina mai ieri, caci aveam impresia ca s-a sfisit lumea, ca ma paste singuratatea, ca nu voi ajunge nicicind sa imi implinesc visul de a fi mama, de a fi iubita si a mai darui iubirea…

    si nu stiu ce s-a intimplat de mai ieri pina mai azi. dar azi vreau sa cred ca viata mea inseamna mai mult decit a sta in umbra cuiva; inseamna mai mult decit tinjitul dupa o mare iubire care poate sau nu sa vina. daca imi va iesi sau nu marea dragoste in cale, asta nu depinde de mine, dar de va fi sa vina, vreau sa ma gaseasca bucuroasa. ceea ce depinde insa de mine e capacitatea de a ma inconjura de prieteni, de oameni dragi si valorosi, de a-mi gasi si cultiva pasiuni, de a darui din ceea ce deja am, de a zimbi vietii in fiecare clipa, de a ma cunoaste pe mine si a invata sa ma bucur eu pe mine. desigur ca avem fiecare un bagaj de sentimente care se irosesc uneori intr-o melancolie sfisietoare, cind nu ai linga tine sufletul pereche. desigur ca dragostea e inaltatoare, minunata, superlativa…dar nu e tot, e doar una din aripile ce ne pot inalta, sau ne pot dobori. uneori am impresia ca nu aveam destule directii in viata, ca ramine mult spatiu/timp gol in imediata noastra proximitate, pe care nu stim cum sa il umplem si asteptam prea multe de la marea iubire…ca suntem prea prinsi in coveniente sociale si ca ceea ce ne doare de fapt, e aparenta fericire afisata de altii.

    la fiecare pas viata ne ofera lectii de invatat. dar din aceasi experienta, fiecare poate intelege/invata altceva. asa ca draga Juztine, doar tu poti descoperi ce ai de invatat din lectia ta. eu iti doresc sa descoperi cit mai curind si sa iti inveti lectia, caci numai asa poti merge mai departe. altfel, te invirti in cerc.

    Dea Valma 3 noiembrie 2009 22:45 Răspunde
  • Simona, unde esti oare? Te rog sa ma ierti ca am facut atmosfera aici. O sa fiu mai discreta, o sa visez mai mult, sau o sa ma mint pe mine, e bine asa?

    Pisica, esti calda si foarte frumoasa, asa te simt eu. Multumesc mult, ca ma citesti. Am numai ganduri bune pentru tine. Gasesti energia sa mergi mai departe si nu te descuraja nicioadata, pentru ca esti puternica. Vino aici, ca te ajutam noi.

    Una, si eu sufar cand oamenii imi ucid visele. Realitatea cuplului pomenit este mereu alta. Sunt printre actori prin natura meseriei. Nu citesc ziarele de scandal. Am scris din ce am vazut si nu tot. Si eu am facut interviuri pentru emisiunea de la radio, cu actori, despre rol, spectacol, si era mai mult publicitate, desi am avut ocazia sa vad spectacolul si actorul X nu stie textul bine, actorul Y este departe de personaj, iar regizorul incoerent, etc. Am invatat la scoala de teatru ca trebuie sa am de fiecare data argumente si sa gasesc solutii, acolo unde joaca bine, altfel m-am ars.Ceea ce apare despre ei in presa de scandal se intampla din ratiuni de marketing, ca sa umfle tirajul. Si cu reclamele la fel. Dupa ce si-a pus numele pe un produs de proasta calitate, ajunge sa joace un rol principal intr-un teatru, un personaj ravnit de multi actori, si situatiile nu se pupa. Imaginea lui este stirbita, iar noi criticii nu vedem bine asta. Voi vedeti altfel lucrurile, adica apare in presa de scanddal si face reclama la salamul de proasta calitate, va duceti si cumparati ca a luat si actorul X. Este doar o strategie de marketing, si alegerea voastra la mijloc.

    La multi ani Juztine! Cele mai multe stelute norocoase se afla pe cerul vietii tale incepand din luna ianuarie a anului viitor, cand schimbi multe in viata ta, pentru ca esti Scorpion. Pluton in tranzit prin zodia Capricorn iti aduce ceea ce nu ai, dar trebuie putina rabdare. Ai trecut abia de curba lui Saturn.In privinta barbatilor, am ramas repetenta la capitol, nu pot da lectii…. Simona ne-a scris in cartile ei cel mai bine care este psihologia, si are dreptate. Le-ai citit? Ale mele sunt deja rupte, de atata citit. Sa ma ierti Simona, dar le lipesc si dorm cu ele sub perna, acum.

    Multumesc Iana, pentru incurajari. De-a Valma, sa stii ca n-am facut nicio radiografie a societatii, dar off-ul meu este si acum, ca n-am pile sa-mi schimb serviciul. Am fost anul trecut la un concurs, in domeniul cartii, unde eu aveam zece ani experienta pe cartea de munca, iar dupa prima proba nu m-au primit la interviu, pentru ca trebuia promovata o colaboratoare a lor, aflasem din discutiile ei cu unul pe acolo, ca vorbea tare. In lucrarea scrisa trebuia sa raspund la intrebari de genul: „pe cine ati promova in strainatate?” etc. adica raspunsurile mele oricum nu erau bune, chiar daca scritorul ala merita promovat.

    Blanca draga, esti libera sa vezi imaginea actorilor, nu si viata lor plina de orgolii, pentru ca este foarte grea. Actoria este o meserie unde folosesti la asa-zisul serviciu corpul, limba, inconstientul tau, pentru a da viata unei fantome pe scena, pentru ca de fapt asta este personajul. Emotiile nu le poti controla, iar scoli cu metoda sunt multe. Actorul este mereu expus, iar drumul spre spitalul de nebuni este liber, pentru ca trebuie sa fie mereu altcineva in fiecare seara, iar debarasarea de personaj este un proces dificil. Unii au ajuns la antidepresive din aceasta cauza. Nu dau nume. Stau cuminte in banca mea, ca sa visezi tu frumos.

    Monica Andrei 4 noiembrie 2009 10:58 Răspunde
  • Buna dimineata,

    Juztine, la multi ani pentru ieri! Ar fi probabil util si te rog mult sa citesti ce am postat ieri la Alina pe blog! Draga mea, ce rost are sa te superi tu pentru nesimtirea altcuiva, be it el cel pe care il alinti nemeritat cu „barbatul meu”?! Ce rost are sa ramai intr-o relatie care asa arata de anul trecut, ca singura spui….33 de ani e o varsta foarte frumoasa si doar pentru ca Iisus a murit pe cruce la varsta asta nu e deloc un semn ca tu trebuie sa treci prin purgatoriu. Ia sa adunam datele:

    – nu am un sot – asa si? Iti lipseste? Cu ce ar indulci (doar un) sot starea asta din care tu singura nu vrei sa iesi? Dar ai un job? Ala care e (si daca nu e prea bun sau nu te multumeste de ce sa nu vrei sa incepi schimbarea de acolo? E mai simplu de gasit un job decent decat un barbat bun, you have to trust me on that! Din pacate :-)!)….ai o familie, care te iubeste neconditionat, asa deprimata si scorpioanca, asa nemultumita si necajita? Sau niste prietene(i)? Macar unul(a)?
    – nu am copii – aoleu, vai de mine, crede-ma pe cuvant si citeste ultimele mele comment-uri pe blogul Simonei si chiar pe cele conexe! Un copil e o binecuvantare, dar de cele mai multe ori este the strongest, hardest, ugliest pain in the ass! Citeste doar comment-ul meu cel cu „aceia dintre voi care au plins vreodata ca le-a fugit iubitul/ iubita de acasa, nu stiu cum este sa iti fuga copilul”…..a? Nu e asa ca parca se face putin mai soare in toata ploaia asta urita?! Ai sa ai copii daca asa vrea Dumnezeu, sau n-ai sa ai copii daca asa vrea Dumnezeu dar pentru numele lui Dumnezeu hai sa intelegem si sa pricepem toti (si noi astia cu copii si voi cei care nu-i aveti inca – in care cuvantul cheie este „inca”!) ca implinirea personala nu tine de sot, de copil, de colegul de serviciu, de fata din statia de troleibuz sau de seful direct! Implinirea personala tine de noi, fir-ar sa fie! Din pacate pentru toata lumea! Lumea zice asa: daca nu s-a maritat pana la 30 de ani e fata batrana, daca n-a facut copii pana la 35 e prea tarziu, daca are amant e curva, daca n-are amant e proasta….hai sa va spuna Anca G: m-am maritat la 21 de ani (o tembela!), copila am facut-o la 22 de ani (o inconstienta!), primul amant l-am avut la 26 de ani (nu regret nici in ziua de azi! Nu am sa regret niciodata!), cu ultimul amant locuiesc in casa si a reprezentat cea mai frumoasa poveste de dragoste din viata mea (pina la un anumit moment, binenteles! Povesti in viata sunt la tot pasul, nu le vede lumea!)…deci am respectat cu strictete toate dogmele sociale! Asa si?!? M-a facut asta mai fericita, mai implinita?!? Ma scol ranjind superior dimineata?!? Ma simt deasupra tuturor doar fiindca eu am copil si prietenele mele nu, doar fiindca eu m-am maritat, am divortat (of si vai!), am sa ma marit iarasi (of si vai!) si unele dintre prietenele mele nu?!? Am un serviciu mai bun de asta?!? Ma respecta cineva mai abitir ca pe colega de la 2 care e o femeie de cariera splendida, fina, desteapta, conducatoare de Mercedes C class?!? Pe toata linia, raspunsul este NU! Daaarrrr…..eu sunt multumita de viata mea! De alegerile mele! Nu m-as mai marita la 21 de ani, nu, nu, nu! Dar pe Tania as mai face-o odata si inca odata chiar daca as sti ca fuge de acasa la 13 ani, chiar daca as sti ca-mi rupe sufletul! Povestea mea de dragoste si dor as retrai-o, odata si inca odata, chiar daca stiu ca e diferenta mare (de varsta, obiceiuri, traditii, religie!) intre noi! Si tot pe partenerul meu l-as alege sa-mi stea alaturi la batranete! Si prietenii, i-as lua pe toti la fel si la fel le-as sta alaturi! Ei bine, asta ma face – zic ei, cerandu-mi scuze de infatuare! – implinita! Tu Juztine, daca ai sti ca poti sa-ti refaci traseul stiind finalul de acum, l-ai alege tot pe el?!? Daca da, mergi inainte, se cheama ca merita, indiferent ce credem noi, indiferent cum te lamentezi tu in preajma aniversarilor! Ai scrie diferit scenariul?!? Lasa-l in plata Domnului, sa fie fericit si du-te repede de-ti cauta si tu fericirea. Ai DOAR 33 de ani, la multi ani, multi inainte sa dea Dumnezeu!

    Pe voi celelelalte nu va mai numesc! Va salut si va imbratisez cu drag! Si va spun ca Tania cea mica si prostoloaica a fost aseara la mine la birou. Ne-am cam ciondanit ca ea a zis ca n-are nevoie de ajutor la tema de la romana si totusi – cand i-am cerut eu caietul – avea jumatate tema nefacuta! Am facut-o impreuna! Ne chinuim impreuna! Am plecat tarziu de la birou! Dar dimineata, venita la birou, am gasit pe agenda, scris de mina ei mica „Dimineata ma gasesti aici! Te pup”…..ploua afara ca la Vadul Lat, e noiembrie si frig ca dracu’…un soare orbitor mi-a rasarit in suflet si va daruiesc la toti cate o raza! Sa va tina de cald si sa va lumineze drumul atunci cand nu-l mai vedeti 🙂

    Pisica, Dea Valma…nu ma pot abtine: it’s so damn good to have you back! Si sa scriem impreuna! Ma simt onorata!

    Cu drag

    Anca G 4 noiembrie 2009 11:46 Răspunde
  • Monica Andrei , ai dreptate, eu vreau sa-i vad pe actori cu imaginea lor, vreau sa fiu naiva , vreau sa pot visa… Da, inteleg ca sunt oameni, dar eu vreau sa ma bucur de creatia lor , de ceea ce au ei mai bun, nu vreau sa stiu de umbrele lor, am nevoie sa stiu ca poate fi si frumos…

    Blanca 4 noiembrie 2009 13:53 Răspunde
  • Juztine, sa ne traiesti, hop si io pe-aici, intarziata cu urarile, dar sper ca nu cea mai din urma! Eu iti doresc sa fii mai ales sanatoasa, mi se pare asta punctul cel mai important de plecare, restul din ce-ti doresti, iti urez din suflet sa-ti vina cat mai curand si cat mai la indemana.
    Monica Andrei, din punctul meu de vedere(simt acut nevoia s-o ”reconstat”) nu ai gresit cu absolut nimic scriindu-ne aici parerile tale despre cuplul in cauza. Nu ca pe mine personal m-ar fi obsedat povestea lor, sincera sa fiu, in revista Tango, singura pe care-o citesc, din toata nebunia colorata de pe tarabele patriei, citesc mai mult in diagonala ”povestile de succes” care apar tiparite; dau mai multa atentie materialelor scrise de Simona sau Alice sau restul doamnelor care semneaza acolo, in detrimentul interviurilor luate personalitatilor din tara noastra. Nu am nimic, daca ma gandesc bine, cu nimeni, dar nu ma intereseaza prea mult detaliile de viata ale unor oameni care, pe scena sau in alte domenii in care ”au expertiza”, ca sa formulez pretios, nu-mi spun mare lucru.
    Din pacate, cum observam cu totii, setea de publicitate este atat de puternica, incat, exista destule asa numite V.I.P-uri care se crizeaza pioso-anxios, daca trece prea mult timp si nu apar pe sticla, sau nu se scrie pe undeva despre ei. Probabil asa e normal, eu sunt acum omul de pe strada, care se afla si el in treaba vorbind.
    Va pup, pana la regasire, sa fiti cuminti!Si cu dinti !: )

    Una 4 noiembrie 2009 16:38 Răspunde
  • multumesc pentru raspunsuri – mai ales lui dea valma si anca g care s-au straduit sa imi alunge angoasele, iar monica andrei sa imi faca horoscopul 🙂 acum vreo 2 ani, cand aveam si mai multe dileme legate de viata mea, gasisem resurse si am facut niste schimbari destul de mari, atatea cate putusem la momentul acela: alt job, alta facultate; apoi, indirect / implicit alti (noi) prieteni. el era pe aproape. dar niciodata destul de aproape. probabil ca resimt asta ca un esec personal pentru ca simteam (si simt) ca “he’s the one for me” si nu lasi un astfel de om de izbeliste. well – daca el nu stie ce vrea, e clar ca nu prea am ce face. si aici incepea dilema mea: cum te raportezi la lucrurile pe care nu le poti controla? probabil ca trebuie sa gasesc raspunsul singura…

    juztine 4 noiembrie 2009 17:11 Răspunde
  • da ancag… it’s so damn good to have you back! asa spun si eu. si te gasesc prin toate cotloanele, pardon, blogurile… nu, nu-s ca pisica dupa soareci, ci ca pisica dupa voi… si ma simt onorata ca impartim aceasta felie de virtual impreuna.
    poate ne aduce mos craciun darul unei intalniri, doar asa, sa colindam impreuna, desi eu sunt afoana.
    monica andrei mi-ai adus un zambet prin ceea ce scrii. personal nu am fost niciodata preocupata/interesata de vietile oamenilor care stau prin natura profesiei sub toate privirile.
    am incercat sa ma feresc de senzationalele stiri prin care aflam ca actorul X duce lingura la gura ca noi toti. sau ca cine stie ce magnat Y foloseste si el hartia igienica.
    citesc revista tango (chiar astazi mi-a venit) si citesc chiar si articolele respective, despre personalitati, actori, in ideeaca pot gasi informatii. daca e ceva demn de retinut ok, daca nu… asta este, imi asum timpul pierdut. faptul ca tu ai o parere, a ta, formata in cu totul alt context, mai aproape de sursa, nu e ceva gresit. faptul ca ai impartit-o cu noi, pe mine ma bucura. si da-mi voie sa iti multumesc.

    pisica 4 noiembrie 2009 23:42 Răspunde
  • Imi place sa va ascult scrisul. Este cel mai tare exercitiu pentru imaginatia mea. Ce-ar fi dac-ar fi?
    Sa ne imaginam impreuna tot frumosul care vrem sa se intample, ca sa devina realitate. Rezolvam altfel problemele, privim altfel viata, pentru ca vrem sa spargem limitele din noi, pentru ca vrem altceva. Lasa sa vina spre tine ceea ce vrei sa se intample, ca situatie benefica pentru tine, si imagineaza-ti tot timpul ceea ce vrei. Inconstientul tau gaseste permanent salvarea ta, dar tu trebuie sa o accepti. Si viata devine vis, cand poti face foarte bine ceea ce faci acolo unde esti. Nu te incrancena in orgolii, pentru ca prabusirea in realitate este totala si grea.
    Uite, si-n Parlament s-a spus ieri versuri fumoase din Blaga, Eminescu, jos palaria! Ironia salveaza România, zic eu! Doamne, oare Caragiale acolo sus ii vede? Doar suntem in tara lui, nu? Nu stiu care sunt treburile importante ale tarii, pentru ca eu sunt printre stele, vise, teatru, c-asa imi place mie.
    „Lumea este un spectacol iar teatrul reflexul ei în Micul Paris” este cartea pe care am scris-o, pentru ca nu am suportat seful la serviciu, anul acesta. Am pus acolo toata atmosfera Micului Paris, a fostelor gradini de vara, cam de pe la 1800 pana in perioada interbelica. M-am intalnit cu lumea lui Caragiale, dar si cu lumea care mergea la razboi apoi la bal si la teatru la gradina vara. M-am axat mai mult pe monografiile scrise de cei care au trait in vremea aia. Mersul la teatru, la bal, la serate in casele boieresti era un mod de viata, care avea loc dupa un anumit protocol. Am trait cateva luni intr-o lume apusa, despre un Bucuresti care azi nu mai exista in mare parte. Un trecut poate fi uitat, dar niciodata ignorat!
    Lucrarea este a mea si ma joc in continuare, pentru ca n-a mai scris nimeni o monografie despre Bucuresti cu aceasta tema. Da, s-au tiparit carti de arhitectura cu Micul Paris. Bucurestiul a fost comparat cu Parisul, de catre ziaristii, diplomatii etc. care au trecut pe la noi si unii dintre ei au tinut jurnale. Am avut acces la documente si carti de patrimoniu.

    Cand totul este trist in viata ta, problemele multe, nu uita sa te transpui total spre ceva frumos. Ai sigur, nu refuza sa gasesti! Iti dau un punct de repet. simpla. Intr-o anumita scoala de actorie de teatru exista un exercitiu pentru imaginatie, care ajuta actorul sa gaseasca drumul spre personaj. Este acest „daca”, prin prin „ce-ar fi dac-ar fi?” Joaca-te! Este atat de frumos! Viseaza! Si roaga-te!
    In fiecare femeie zace o actrita. Tu trebuie sa o gasesti, sa o scoti la suprafata! Nu minti si nu te minti pe tine! Teatrul nu inseamna sa minti.

    Oare unde este Simona, acum? Fara ea este trist aici si nu mai vin.

    Monica Andrei 5 noiembrie 2009 11:37 Răspunde
  • ma trec fiori reci pe sira spinarii…si nu stiu daca e bine sa scriu acum, sau sa mai astept. ma trec toti fiorii reci si nu indraznesc sa-mi sun nici mama, nici fostul, nici vreo prietena. si nici nu vreau sa ma sune nimeni si sa ma intrebe de sanatate acum.

    parca e un facut; mi-am dorit ca de data asta sa revin pe blog si sa impartasesc cu voi bucuria ca m-am regasit, sa strig in gura mare ca ma simt bine, ca m-am hotarit sa ma impac cu mine, ca nu mai am probleme pentru ca nu mai vreau sa mai am, vreau sa fiu alt om, sa ma educ sa fiu optimista, sa vad jumatatea plina a paharului…ca dupa ce depresia a dat cu mine de toti peretii m-am trezit la viata si cu ultimele resurse am dat-o eu pe ea cu capul de toti peretii pina i-am vazut creierii spoiti…

    nu am vrut sa (re)apar aici fugarita iar de umbre reci…si totusi…parca e un facut.

    luni am sa vin la locul de munca pe post de pacient; si locul meu de munca e institutul national de cancer…brrrrrr

    iar pe anula asta, 2009, nu stiu (inca) cum sa il cataloghez, caci mi-a pus in circa atitea, si ma tot incearca cit pot sa duc. si tare nu as vrea sa dau cintarul peste cap! am urit anul asta si imi tot spuneam ca se va termina, ca va trece, ca va veni un altul mai bun, ca trebuie doar sa am rabdare, sa incerc sa ma tirasc cumva pina la capatul lui, sa trec linia de finish, si 2010 imi va aduce, cu siguranta, multmultmult bineeeeeee, ca sa ma recompenseze. apoi m-am intilnit cu depresia si m-am contopit cu ea, si am ajuns sa ma urasc pe mine, sa imi spun ca n-am nici un rost pe lumea asta, ca viata mea nu valoreaza nici o ceapa deregata, si ca nu stiu de ce mi-a fost data, pentru ca eu nu stiu ce sa fac cu ea si cum sa o traiesc. apoi mi-am spus ca nu trebuie sa il uresc nici pe el, anul 2009, nici tot trecutul meu, caci viata e toata o lectie de invatat, ca trebuie sa ma analizez, sa vad unde am gresit, sa inteleg, sa ma iert, sa imi invat lectia si sa nu mai repet greseala, si sa merg mai departe. in anul de gratie 2009 v-am invidiat cu toata puterea pe care o mai gaseam in mine, pe voi, cele care ati putut si inca puteti sa scrieti la concursul „dragoste fara limite”, sau la iubirile traznite, caci cu lacrimi in ochi imi doresc sa va stau si eu alaturi, dar mi s-a parut prea cinic ca sa scriu despre unica mea iubire (si mica, si mare, si plina de flori parfumate, dar si de flori de mucigai, si de sadism, si de noduri in git…), care anul asta s-a topit de tot. si atunci mi-am promis ca am sa scriu o carte, intr-o zi, o carte pentru mine, nu neaparat numai despre iubire. si mi-am zis: lasa mai Dea Valma, ca uita-te si tu, si Mihaela Radulescu, si Andreea Banica, sunt „scriitoare”…deci nu-i mare scofala, daca asta vrei, poti s-o faci si tu…apoi ma tot gindeam cum a numit Alice anul 2009: anul marilor iubiri. si mi-am zis : asta e! am gasit cheia, asta era lectia pe care o am de invatat de la anul asta greu, pentru mine e anul marii iubiri de sine, e anul in care dragostea fara limite e de la mine pentru mine. e anul in care trebuie sa invat sa ma pretuiesc si sa ma respect eu pe mine, sa ma oblojesc, sa ma fac bine.

    ce ironie…a aparut si curcubeul, si nu stiu cum sa il interpretez, caci si in ziua cind mergeam la inmormintarea bunicului meu se ivise pe cer si se zgiia la mine, si nu intelegeam nici atunci daca imi zimbeste cu compasiune si vrea sa ma mingiie, sau daca rinjeste cu sadism.

    sper ca sunt doar melodramatica, ipohondra, nebuna, idioata, oricum vreti sa ma numiti…dar sper sa nu am boala aia cu C mare, cea mai la moda dintre toate bolile, ce defileaza pe podiumurile vietii aducind moarte.

    si nu stiu, sincer, daca vreau ca voi sa imi spuneti ceva, sau doar sa ma mai ignorati un pic, pina oi stii ce e cu mine. caci vreau sa va mai scriu si sper sa am putere, orice va fi sa fie…
    merg pe strada zimbind si fredonind, dar nu stiu daca de bine, sau de teama sa nu aud pasii unei umbre reci care ma insoteste.

    Dea Valma 5 noiembrie 2009 17:13 Răspunde
  • Dea Valma, eu nu pot ignora ce tocmai ai scris. Pur si simplu nu pot. Habar n-am cine esti, nici tu nu ma stii, nu ca ar conta treaba asta. Sper doar ca treci doar printr-o unda patetica mai putin usoara decat in alte dati din viata ta. Unda care ne paste la fiecare pas pe oricare dintre noi toti.
    Eu citeam ce scrii in primavara, te citeam pur si simplu, pe vremea aia nu prea scriam aici, desi deschideam blog-ul Simonei cu fiecare ocazie posibila. Voi continua sa citesc mai departe ce scrii. Sa-ti dea Dumnezeu numai bine si sa-ti coloreze bucatile de lumina care ti se-astern in fata pe mai departe!

    Una 5 noiembrie 2009 17:26 Răspunde
  • Dea Valma, buna ziua ! Iti scriu pentru ca sunt o persoana ce am trecut cu bine de anul in care jobul meu s-a mutat in spitalul de oncologie si la Cluj si acasa. Deja sunt peste trei ani de cand am revenit la viata de dinainte de cancerul la san cu care am fost diagnosticata si pe care sper ca l-am tratat definitiv, cu ajutorul lui Dumnezeu si al medicilor in care am avut toata increderea. Sa stii ca dincolo de aspectul fizic, aparent neschimbat, bucuria de a trai si a vedea altfel viata de zi cu zi m-au determinat sa merg inainte. Acum este o perioada mai dificila sentimental, caci am ajuns o melodramatica incurabila. Sunt patrunsa complet de viata fiicei mele, care iubeste si careia ma rog Dumnezeu sa-i calauzeasca pasii si de viata prietenei mele, aproape de varsta fiicei mele pe care o iubesc infinit si pentru fericirea careia ma rog, deasemenea. Ele imi motiveaza zilele si stiu ca datorita lor, traiesc viata mai intens ca inaite de declansarea bolii. Curaj si stiu ca va fi bine. Vei avea mereu motive sa privesti increzatoare ziua de maine.

    Moi 5 noiembrie 2009 17:41 Răspunde
  • dea valma, e randul meu sa te incurajez… dar nu stiu, zau, cum sa o fac. am auzit si eu odata cuvantul asta de la un doctor, si 5 minute mai tarziu, coborand la metrou, in marea aia de oameni, m-am simtit infiorator de singura, in fata cu o posibila moarte, la care nu ma gandisem deloc si pentru care nu eram si nici nu sunt inca pregatita…daca suntem vreodata. deci nu stiu daca exista cuvinte care iti alunge teama. sau sa te aline. suntem doar oameni, iar uneori asta e greu…

    juztine 5 noiembrie 2009 18:13 Răspunde
  • dea valma, mai mult decat ca sunt cu tot sufletul alaturi de tine, asa cum am fost de cate ori am putut, s-a putut, nu stiu ce sa iti spun.
    voi fi cu gandul si sufletul la tine, luni… si cat va fi nevoie, asa cum sunt mereu…
    vreau sa petrecem de sarbatori… cu povesti si carti si zambete… impreuna.
    asa cum ti-am promis…

    pisica 5 noiembrie 2009 22:25 Răspunde
  • Dea Valma si eu urasc anul asta si in general multi…. ani impari. O sa radeti , dar sunt superstitioasa. Dar ma tratez, sau incerc.Oricum, AMR e sub 60! Deci, Dea draga, nu mai avem mult si inchinam pt un an mai bun, mai plin de noroc! Stiu si inteleg perfect prin ce treci, prin 2007 (una din multele „coincidente” referitoare la anii impari ) am trecut si eu prin „nebunia- ipohondria” ta si pana au venit rezultatele biopsiei, am trait zile cumplite. Va fi bine!
    Stiu, simt si ma rog pt tine, sa-ti dea Dumnezeu putere si curaj sa treci senina si peste asta.

    all blacks 6 noiembrie 2009 0:23 Răspunde
  • va multumesc tuturor pentru gindurile bune si sustinerea morala.
    imi pare rau ca am dat tonul la tristete pe blogul Simonei; deocamdata nu stiu nimic si nu vreau sa fac din tintar armasar. poate ca luni va ramina totul la statutul de spaima, si atit.
    sper sa ne bucure Simona in curind cu o noua postare care sa ne ia gindul de la problema mea.

    Dea Valma 6 noiembrie 2009 2:12 Răspunde
  • E greu sa gasesti cuvinte potrivite, si incurajari pe masura in situatii de disperare si deznadejde totala….
    Dea valma, te port in rugaciunea mea din zi , din noapte, din nesomn….
    De cateva luni ma navalesc asemenea vesti ce cad precum trasnetul peste sufletul meu si neputintele mele imi ineaca simturile, si simt ca ma pravalesc peste viata asta deznadajduita….
    Persoane dragi mie, femei asemeni mie, mame cu prunci abia nascuti sunt lovite nemilos de maladia asta urata a cancerului, si plang alaturi de ele, si dincolo de usa salonului de spital, si la capatul firului de telefon, si in noaptea de dinaintea nesomnului, disperata fiind, ca nu-mi gasesc nici vorbele , nici cuvintele, nici faptele potrivite, dar ma rog pentru ele, pentru copiii lor, si apoi ma rog si pentru mine….
    De azi o fac si pentru tine, Dea Valma , draga…..
    Fie cu tine Dumnezeu, mai mult decat o pot face toti medicii pamantului, numai EL poate face minuni, si trebuie sa crezi in asta cu toata fiinta ta.

    monica 6 noiembrie 2009 8:54 Răspunde
  • Dea Valma, poti sa- mi dai data nasterii tale, ora si locul sa vad cum stai?
    Pot sa te ajut intr-un fel. Cancerul este o bolala care se formeaza din tine. Acolo este cea mai mare disperare a vietii tale. Te poti vindeca. Dar cred ca o terapie alternativa este mai buna pentru ca starea de natural a corpului.
    Cauta un homeopat bun, care lucreaza pe boli de cancer. Si acupunctura este buna.
    Homeopatul iti da niste remedii caracteristice simptomelor bolii ca sa o stopeze din evolutie. Dar mai intai trebuie sa vad cum stai in stele, ca sa ma exprim asa.

    Ganduri bune si multa lumina ai de la mine! Sa stii ca acum Dumnezeu este foarte aproape de tine si te vede.

    Te rog sa-mi dai data nasterii tale, ora si locul. Ai incredere!

    Monica Andrei 6 noiembrie 2009 10:30 Răspunde
  • Dea Valma, fata draga,

    N-ai dat tonul niciunei tristeti, nu avem niciun motiv sa fim triste pentru tine! Nu vreau sa par dura si de fapt tu sti mai bine…nu vreau nici sa citez din clasici, lasa-ma doar sa-ti spun ca Dumnezeu ne da doar incercari pe care stie ca le putem depasi! Nu ne pune in carca nimic din ceea ce stie ca NU am putea duce! Nu dai detalii si nici macar nu ma supar ca nu dai detalii, adevarul este ca sunt lipsite de importanta! Cancer inseamna cancer makes no difference unde se localizeaza! Eu nu stiu cum altfel sa-mi ajut prietenii decat povestindu-le din viata mea si din intamplarile mele si asta am sa fac si acum! Aveam 23 de ani si o fetita de un an, aveam o casnicie in destramare si incepusem sa sangerez ciudat si fara sa inteleg de ce. Binenteles ca nu m-am dus la medic, asa cum probabil ar trebui sa faca orice om de bun simt dar nu facem asta, nu in timp util! Pana la urma am ajuns acolo ca asta e deznodamantul! Si da, mi-au diagnosticat cancer uterin, o tulpina imbecila…23 de ani, doar atit! Au prelevat o bucata de carne din rana mica, de dimensiunea unei monedute (nu monede, monedute!!!) si mi-au spus ca trebuie sa astept! 15-20 de zile batute pe muchie! Sa vedem daca numitul cancer este de natura beningna sau maligna….nu stiu ce am facut in toate zilele alea, pot sa-ti spun insa cu precizie ca nu m-am rugat – sa ma ierte Dumnezeu! – dar nu m-am rugat! Imi venea sa-mi flutur pumnul spre cer, imi venea sa urlu si sfarseam mereu prin a plange. Am ascultat calma (23 de ani, da?!??!?) explicatiile doamnei doctor care-mi spunea sa nu disper! Ca se opereaza! Si se trateaza! Ca se face histerectomie (inca odata si iarta-ma! – 23 de ani!), tratament cu citostatice si ca trebuie sa cred ca exista o rata de supravietuire si de vindecare totala bunicica. In the worst case scenario, probabil ca si sanii vor trebui extirpati, dar sunt atit de tinara..si am copil de crescut….imi venea sa-i strig auzi cucoana, sti ca eu nici macar nu stiu ce-i ala orgasm in schimb am facut un copil?!? Sti ca n-am avut nicio aventura?!? Sti ca n-am fost niciodata indragostita ravasitor, sti ca n-am vizitat nicio tara straina, sti ca nu am nepoti dar am 4 frati si vreau sa le joc la nunti ca de rahat i-am sters, amarata de mine?!?? Sti ca maica-mea e doar cu 15 ani mai tanara ca mine??! De unde sa stie, prapadita?!? Nu, nu i-am zis nimic, am dat cuminte din cap si doar maica-mii i-am spus ca eu nu scot nimic din mine, da’ nimic! „Ai copil de crescut, mama” mi-a zis! „Tu n-ai sa mai ai si atunci ai sa o cresti tu!” i-am raspuns eu!
    Dupa 14 zile m-a sunat de la cabinet si mi-a spus, hai vino repede pana aici! Cam 10 minute de mers pe jos intre locul meu de munca si cabinet! Le-am facut in vreo ora, n-am mers in viata mea asa de incet! Pot sa povestesc fiecare pas chinuit pe podul peste Dambovita, pot sa spun ca se lucra la Gemenii Sitraco si tembelii de muncitori ma fluierau (si-mi venea sa le spun fluierati, baieti, si aplaudati-ma, ma duc sa-mi iau moartea in plic, asa-i ca-s frumoasa?!?), pot sa spun ca eram imbracata anapoda, aveam sosete in pantofi decupati dar cu-i dracu’i mai pasa (muncitorii totusi ma fluierau, nu?), pot sa spun ca-mi venea sa opresc oamenii pe Calea Victoriei si sa-i intreb ce mai faceti, eu nu-s asa bine multumesc, ma duc sa aflu daca am cancer, e posibil sa n-am, dar dvs ce pronostic ati da? Mai pot sa spun ca pana la urma m-a sunat din nou doctora, pe mobilul meu cat o caramida, model Sharp (bune telefoane!) ingrijorata, caci stia si ea care era distanta intre cabinetul ei si biroul meu! I-am spus ca-s chiar la colt si de la coltul respectiv inca a mai durat juma’ de ora! Am urcat fiecare treapta usooor, usoooor si mai usooor…propria mea Golgota si imi mai aduc aminte de urat si murdar era rahatul ala de cabinet (intre timp spitalul respectiv a fost dezafectat, era fosta Policlinica a Postelor, in spatele Muzeului de Istorie, langa Teatrul de Comedie)….mi-a intins rezultatul in plic inchis, zambind in coltul gurii, discret si m-a privit cu drag cum ma chinui sa-l deschid. Imi tremurau asa tare mainile ca nu reuseam ne-am. Am auzit-o vorbind: nu e nimic in plicul ala Anca, aseaza-te! Am vrut doar sa-ti demonstrez ca de fapt vrei sa traiesti, ca de fapt, daca era cazul (daca era cazul?!??! Dumnezeule mare, bun, iertator, daca era cazul?!??!), te-ai fi operat si-ai fi trecut prin tot ce era necesar! Diagnosticul de cancer nu se da in plic inchis si nu se cheama doar pacientul ci si un apartinator! Vestea proasta este ca e totusi un cancer, vestea incredibil de buna este ca e benign. O sa operam rana, acum stim ca putem. O sa fie si un tratament dar nu o sa mori! Nu de data asta si nu din asta!
    Inafara de discursul ala nu-mi mai amintesc nimic, nici cum am plecat, nici pe cine am sunat primul (se poate sa fi fost mama totusi!), nici ce-am mai facut in ziua aia la munca! Nu cred ca am simtit ca mi s-a mai dar o sansa cum zic majoritatea oamenilor si am fost suparata si incrancenata zile in sir; nu-mi trecuse spaima, ma intrebam mereu „dar daca?”
    Pot sa-ti spun insa cu precizie ca ori de cate ori mi s-a intamplat ceva rau in viata am stiut-o dupa ghemul de gheata, senzatie fizica acuta, localizat imediat sub sanul stang! Un ghem de gheata pe care sunt convinsa ca daca as fi un pic mai curajoasa l-as putea palpa….asa a fost cand m-am operat cand mi-a perforat ulcerul, asa a fost cand mi-au diagnosticat cele 2 extrauterine, asa a fost cand a fugit Tania de acasa, asa a fost cand mi-a murit bunica! Incercari carora, cel putin pana acum, le-a supravietuit! Si am toate motivele din lume sa cred ca si tu ai sa reusesti! Si sti de ce?!? Nu simt, draga mea draga, Dea Valma din poveste, nici un ghem de gheata sub stanul stang! Pentru ca da, esti chiar asa de importanta, ca toate persoanele importante din viata mea!
    Luni o sa fie o zi grea! Intre atitea zile grele cate intampina omul in viata ai sa-ti aduci mereu aminte, cu detalii, ziua de luni, 9 noiembrie 2009! Dar vreau sa te gandesti la anii care-ti stau in fata si la faptul ca mi-ai promis – da, mi-ai promis – ca ne vedem ANUL ASTA, pana in Craciun! Suntem atit de importanti cata importanta ne dau persoanele dragi din viata noastra! Si n-ai voie sa ne dezamagesti!
    Te imbratisez cu drag si te pup cu foc, tzoc!

    Voi, toti ceilalti, dragelor, dragilor…..azi am vrut sa vorbesc cu Dea Valma sunt convinsa cu nu v-ati suparat, data viitoare ma joc si cu voi 🙂
    Simona, ce mai faci, suflete?

    Anca G 6 noiembrie 2009 12:18 Răspunde
  • Monica Andrei,

    eu vreau sa cred ca am un destin, pe care totusi il pot controla si ajuta…nu prea cred in stele. dar is curioasa de ceea ce imi poti spune.
    sunt nascuta la Pitesti, pe 6 mai 1977, cred ca in jur de 8 dimineata…
    te-as ruga sa ma contactezi pe email daca se poate, cu raspunsul. emailul meu e pseudonimul sub care scriu aici, cu litere mici, legate cu underscore, pe yahoo. multumesc.

    deocamdata nu mi-e asa teama, dar nici nu fac pe viteaza. eu sunt cercetator (cercetare medicala: biochimie, biologie moleculara, genetica) si acum lucrez in Olanda/Amsterdam, pe un proiect legat chiar de cancerul de sin, mai exact investigam ce alte gene sunt implicate in cancerul de sin ereditar. asa ca am acces la toata informatia de care am nevoie, si mai mult decit atit, in caz ca chiar va fi o problema, am de la cine primi sfaturi medicale competente. si cel mai bun tratament.
    cred foarte mult in puterea psihicului si incerc sa imi pastrez un moral la inaltime; lucrind in domeniu, cred in tratamentul conventional, caci vad si interpretez eu insami diverse studii ce investigheaza raspunsul la tratament.
    cunosc efectele stresului si al dereglarilor hormonale. am avut parte anul asta de un stres cumplit, sunt dereglata hormonal, o vad lunar…asa ca sper sa fie vorba de ceva de genul asta, legat de stres…
    sper sa fiu bine.
    multumesc tuturor de ginduri.

    Dea Valma 6 noiembrie 2009 12:20 Răspunde
  • Vai cate greseli am facut, cate litere am „mancat”, cate cratime am pus anapoda….Iertare, pana la urma n-am zis niciodata ca-s perfecta! Doar ca ma stradui 🙂
    Va pup

    Anca G 6 noiembrie 2009 12:27 Răspunde
  • Iar am scris ma, impreuna?!??!
    Vezi, asta ca sa crezi ca e o legatura dincolo de orice!

    Anca G 6 noiembrie 2009 12:28 Răspunde
  • te imbratisez Anca, si nu te mai pup acum virtual, caci o voi face cu patima in curind, cind ne vom vedea.

    Dea Valma 6 noiembrie 2009 12:29 Răspunde
  • Monica Andrei, buna ziua! Citind ce s-a scris mai sus indraznesc sa vin si eu cu o rugaminte. As putea sa aflu despre viitorul celor care imi sunt atat de dragi si pentru fericirea carora ma rog, prietena si fiica mea? Sper sa nu fiu nepoliticoasa cu rugamintea mea si daca accepti iata datele de nastere : pentru prietena mea: 12.12. 1977, luni ora 8.20; fiica mea : 20.03.1984, marti ora 9.20. Cu speranta ca nu am gresit rugandu-te, iti multumesc si-ti doresc, cum doresc tuturor, un sfarsit de saptamana placut. Pentru a nu deranja blogul cu rugamintea mea iata si adresa mea de e-mail : luminitamezin@yahoo.com.

    Moi 7 noiembrie 2009 17:23 Răspunde
  • buna dimineata in zi sfanta de duminica, in zi sfanta de sarbatoare…
    la multi ani dea valma, la multi ani tuturor celor care isi serbeaza onomastica astazi, voua si celor dragi voua…

    pisica 8 noiembrie 2009 11:00 Răspunde
  • Pisica,
    multumesc frumos. te imbratisez cu drag.

    Dea Valma 8 noiembrie 2009 11:48 Răspunde
  • Va citesc cu drag si cu mult mai multa recunostinta si prietenie decit s-ar putea deduce din absentele mele. Sunteti remarcabile, fetelor!
    Juztine, primeste un La Multi Ani intirziat, dar cald si din toata inima!
    La multi ani Gabrielilor si Mihailor vostri, daca-i aveti prin preajma, sa va fie ziua binecuvintata si norocoasa!
    Va sarut, dragele mele Monica Andrei, Una, Moi, Blanca, Iana, Je, Pisica, Anca G, All Blacks… ! Sunt aici, cu voi…
    Dea Valma, mi-ai spus sa nu ma manifest voios ca te-ai intors la noi, dar nu pot sa-mi reprim emotia ca te regasesc aici. Sunt cu gindul la tine si ne rugam cu totii sa-ti fie constelatia norocoasa, tu ai trecut prin multe stari dificile si ai stiut sa ne povestesti si sa ne oferi esenta, am tresarit si-am ris si-am lacrimat alaturi de tine, asa ca esti mai puternica si mai iubita decit iti imaginezi… Draga mea, curaj! O sa fie BINE!

    Simona Catrina 8 noiembrie 2009 20:30 Răspunde
  • I am really fresh to wordpress. but what you write on this blog is really good and very informative. I think it will eventually help me later on. Thank you to the excellent work.

    Jordan M. 5 martie 2010 9:30 Răspunde
  • draga simona ai auzit deamatori de senzatii tari ? de ce tii tu neaparat ca toata lumea sa fie la fel ? daca ar fi asa cum sugerezi tu ar fi o plictiseala de nedescris ! cred ca ne-am sinucide cu totii ! asa sunt unii, au o viteza in plus ! iar unora le mai place si riscul ! si teribilismul ! eu sunt o persoana realista dar imi mai place din cand in cand sa ma las dus de val, daca intelegi ce vreau sa zic ! adica sa ma ies din tiparele de zi cu zi ! si ca mine suntem multi altii ! daca am fi cum vrei tu, viata ar fi foarte anosta si am astepta doar sa ne vina sfarsitul ! ihhhhhhh !

    ciprian 20 iulie 2010 12:00 Răspunde
  • Nu vreau, Ciprian, sa fie toata lumea la fel. Daca m-ai cunoaste catusi de putin, ti-ai da seama ca sunt ultima persoana care vrea ca oamenii sa fie la fel. Dar, in prostia mea, ma gandeam ca exista si metode mai destepte sa traiesti senzatii tari decat sa-ti pui viata in pericol numai asa, sa vezi daca te-ai nascut sub zodie buna sau nu. Eu n-am spus sa nu mai faca lumea ski, raliuri sau bungee-jumping (desi poti sa mori si din astea, daca te straduiesti), dar sa mergi cu 200 sau sa scoti capul spre leu mi se pare un pic descreierat, mai ales cand ai si un copil in masina, care poate nu are aceeasi parere ca tine si, cine stie, poate vrea sa traiasca, mai stii? In rest, ai dreptate, fiecare e liber sa faca absolut ce vrea, asta ii garanteaza Constitutia, nu eu.

    Simona Catrina 20 iulie 2010 14:14 Răspunde
  • slava domnului ca suntem toti diferiti ! multi nu realizeaza ca este foarte bine ca nu suntem toti la fel ! ei incearca sa ii aduca pe toti la un numitor comun ! din fericire acest lucru nu se poate ! traiasca diversitatea !

    ciprian 20 iulie 2010 16:24 Răspunde

Lasă un răspuns la amalia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title